Jamilla Azazi, fotograf: ”Am un nepot ucis într-un atentat. Atunci am înțeles că ura nu este un răspuns”
Jamilla Azazi este consultant, project manager, fotograf amator, organizator de playground-uri pentru fotografi si, mai nou, își încearcă norocul ca producător de teatru independent. În plus, Jamilla este un musulman, care s-a născut în România, dar care vede Iordania ca pe un alt ”acasă”, acolo unde trăiesc acum tatăl ei și cei șapte frați și surori mai mari.
Ce înseamnă Jamilla?
Jamilla înseamnă frumoasă și a fost numele bunicii mele. Era o palestiniancă superbă care s-a stins în zona de conflict, când tata avea 16 ani. Cum? Teritorii ocupate, incidente armate în zonă, mulți au fost forțați să fugă. Baba a fost nevoit să plece doar cu frații mai mari, după ce și-au pierdut părinții. Este același scenariu pe care îl vedem azi în Siria. Scapă cine poate! Încă o știre negativă, dar nu ne influențează cu nimic parcursul (încă!), așa că nici noi nu influențăm nimic.
Cum a ajuns povestea asta la tine?
Baba mi-a povestit-o și m-a inclus în ea: noi am fost, nouă ni s-a întâmplat. În același timp însă nu mi-a transmis niciodată ura față de israelieni. Una dintre cele apropiate prietene îmi este Natalie Ester, actriță la Teatrul Evreiesc, și toată lumea este curioasă ce ne leagă pe noi. Dragostea, încrederea și prietenia – cum s-ar spune, un fleac!
Am pierdut un nepot într-un atentat pus la cale de un israelian. Acela a fost momentul meu critic, în care am crezut că voi detesta pentru totdeauna israelienii. Global, visceral așa cum unii mă urăsc pe mine fără nicio vină, doar pentru că alții au făcut ceva rău.
Am depășit momentul când sora mea, mama lui, văduvă de câțiva ani, care tocmai își pierduse fiul, m-a luat în brațe și mi-a spus: ”Acum e cu Allah!”. Apoi s-a întors către mama evreului responsabil de atentat, o femeie disperată, și a îmbrățișat-o. Iar acel moment a fost tot ce-mi trebuia să înțeleg: cel mai îndurerat om de acolo si cumva, cel care ar fi fost primul îndreptățit, m-a învățat că ura nu este un răspuns. Deloc, niciodată.
”Trebuie să stai mereu în alertă și, pe măsură ce apar oameni noi între prietenii tăi, devii puțin mai distant față de ei. ”
Îți asumi evenimentele din Palestina ca și cum ți s-ar fi întâmplat ție. Este un mod de asumare a unei tradiții sau este modul celor prigoniți de un sistem de a-și păstra amintirile?
Cred că este specific musulmanilor. Și nu vorbesc despre o manifestare a religiei, ci despre un mod de a păstra tradiția. Fiecare nou-născut vine în lume cu amintirile și istoria familiei. Din momentul în care începe să vorbească și pricepe, i se explică lucrurile exact ca unui adult. Să-ți dau un exemplu. Dorința mamei mele când m-am născut a fost să mă poată boteza, lucru pe care tata nu i l-a refuzat: copilul se naște om, fie el musulman ori creștin. Iar când va fi mai mare va alege singură. Și așa s-a întâmplat: am primit explicații și despre Biblie, și despre Quran. Am pus întrebările care m-au frământat, am primit răspunsurile și în adolescență am făcut alegerea, l-am ales pe Allah și am ales sa trec la Islam. Iubesc de mor Crăciunul, am fost în cor la școală, știu colinde întregi pe dinafară. Le-am am cântat în concursuri, în biserică, le-am cântat și în zăpadă, în fata unor ziduri, pentru eliberarea lui Ilașcu. În Ajun îmi adun prietenii, împodobim bradul și nimeni nu desface cadourile de sub brad până în dimineața de Crăciun. Stau în miros de cozonaci calzi și ascult vocea mamei cântând colinde sau muzică populară (sau ascultam, în ultimii ani n-a mai cântat prea des), dar am și celelalte două sărbători pe care le iubesc la fel: Eid al-Adha, ”Sărbătoarea sacrificiului” și Eid al-Fitr , care marchează finalul Ramadanului: 5 zile de sărbătoare în care ne vizităm, ne facem cadouri, luăm masa împreună cu familia și prietenii care ne sunt tot familie. Nu sunt mari diferențe, decât dacă ne ducem în zona extremistă, dar acolo nu este islam și nimic din ce se petrece acolo nu este confortabil pentru un musulman, așa cum nu este nici pentru un creștin.
Baba nu a fost neapărat ”bunul samaritean”, dar a ajutat toți oamenii care i-au ieșit în cale, cunoscuți sau necunoscuți. Iar după ani de zile, a ieșit din casă și, aceiași oameni pe care îi ajutase, au pus mâna pe briceag să îl atace, într-o frizerie. Avea permis de port-armă, iar acesta este singurul motiv pentru care am astăzi un tată de 85 de ani. Lecția este că trebuie să stai mereu în alertă și, pe măsură ce apar oameni noi între prietenii tăi, devii puțin mai distant față de ei.
Vorbești despre o loialitate față de familie, de cei ca tine, de înaintași. De ea se folosește și fundamentalismul islamic?
Noi purtam numele bunicului și tatălui înaintea numelui. Eu sunt Al-Azazi Abdelaziz Darwish Jamilla, adică sunt a lui Azazi Abdelaziz (tatăl meu), Darwish (bunicul meu), Jamilla (eu cu numele bunicii mele). Bineînțeles că nu mă prezint niciodată cu numele întreg (mulți abia acum o să-mi afle numele). Asta se traduce prin faptul că ești cine ești tu și porți cu tine și istoria lor.
La noi e foarte simplu, înainte de orice este dorința familiei, a părinților în general, a fraților mai mari și apoi mai venim și noi. Eu am fost norocoasă pentru că am avut libertate absolută. Nu am primit decizii impuse niciodată. Baba avut grijă să pună și altceva în coșul în care adun bun-simț, loialitate, respect, dragoste față de mine și față de ceilalți. Baba mi-a spus atât: ai voie să faci orice. Dar, când vii acasă și te uiți în oglindă să nu-ți fie rușine de tine, de ce ai făcut sau ai spus peste zi. Și, de fiecare dată, mi-a dat posibilitatea de a alege. Am fost la masă cu prietenii lui care mă pețeau pentru băieții lor de față cu mine. Iar el spunea: ”este aici, întrebați-o pe ea”. A pierdut prieteni musulmani în România din cauza acestei conduite. Il întrebau: ”cum să o lași pe ea să decidă? Ce fel de bărbat, ce fel de musulman ești tu?”. Iar el le răspundea: ”Am încredere în ea. Am fată deșteaptă.” Iar asta a fost lecția mea despre asumare.
Este foarte ușor să fii rău și aș putea fi un om îngrozitor de rău. Dar lupta mea este a fost mereu să fiu un om bun. Cât pot. Iar asta e cumva influența mamei. Tata a încercat să îmi spună că, în afara familiei, care te susține necondiționat, ești cam singur pe lume. Nu există prieten care să nu te trădeze sub niciun motiv, niciodată. Așa că venea mama și pansa: dezamăgirile construiesc și ele. Nu te lăsa doborâtă, nu le lăsa să te transforme!
”Baba era un arab cu Mercedes, mama conducea o cofetărie, iar eu trebuia să demonstrez că știu, că învăț și nu primesc favoruri”
Care este povestea alor tăi? Cum s-au întâlnit?
Tata a ajuns în România cu o firmă de import-export. Aducea fructele alea atât de râvnite și de greu de găsit. A întâlnit-o pe mama și a curtat-o asiduu, deși la noi nu există conceptul de „curtat”, mai degrabă mergi, o ceri, o iei și gata.
Mama era o femeie foarte frumoasă (încă este) și dintre cele mai deștepte, care nu s-a lăsat ușor cucerită, mai ales că în vremea aceea termenul de arab avea altă greutate. Pe de o parte erau bine primiți pentru că Ceaușescu avea niște înțelegeri foarte bune cu Orientul, pe de altă parte statutul de femeie măritată cu un arab nu era unul senzațional. Aveam să aflu și eu mai târziu cum e să fii copil care vorbește arabă și ajunge la 9 ani în școala română.
Începusem școala arabă, în cadrul Ambasadei Irakului, dar mama s-a temut că nu voi vorbi română. Prietenii mei erau arabi, la școală vorbeam arabă, iar limba română nu exista în tabloul acesta. Mama îmi vorbea în română, dar îi răspundeam în arabă. Atunci a luat hotărîrea cea mai grea pentru mine și să fi văzut ditamai fata, de 9 ani (eram și înaltă de felul meu), întoarsă la bastonașe, reînvățând să scrie de la stânga la dreapta, după ce până atunci scrisese doar de la dreapta la stânga.
Până în adolescență nu-mi era clar dacă am prieteni sau doar niște copii care-mi erau aproape pentru că eram fata lu’ arabu’, care te poate plimba cu Mercedes-ul, care îți poate aduce fructe sau ciocolată, cum nu văzuseși până atunci. ”Îți dau jumătate de metru de ciocolată Toblerone, dă-mi și mie din Eugenia ta”. Și nu primeam. Nu pentru că eram fata lui arabu’, ci pentru că așa era educația primită acasă la vremea aceea: „tu atât ai și nu poți să împarți”. Și, de fiecare dată când mi se spunea arăboiaca, ajungeam acasă plângând. Mi se părea o insultă, pentru că, indiferent ce se întâmpla, eu nu eram ca ei și nici nu urma să fiu.
Zilele mele de naștere erau o suferință cruntă (și nu este exagerare, era ce simțea un copil de 7-8 ani). pentru că nu venea nimeni. Pentru că „nu ne permitem să-i luăm un cadou pe măsură”. După al doilea an în care sufeream că nu venea nimeni, baba s-a dus din ușă în ușă, la 51 de apartamente și a adus acasă cu el toți copiii din bloc, ba chiar și câțiva părinți împreună cu ei. Iar prezența lor acasă la mine a fost cadoul lor cel mai de preț la vremea aia. Nevoia mea de a simți că aparțin găștii lor fusese satisfăcută – abia mai târziu am înțeles că a durat doar câteva ore, apoi am redevenit gașca de la bloc și araboaica.
Acum mă uit în urmă și realizez că trăiam experiența copiilor de vedetă. Tata era singurul arab cu Mercedes din cartier, mama conducea cofetăria Verdun, iar eu trebuia să demonstrez de fiecare dată că pot, că știu, că învăț și funcționez exact la fel ca ceilalți și nu primesc nici note, nici favoruri doar pentru că sunt fata lui arabu’.
El este în Iordania acum. Când va reveni?
Își dorește foarte mult să revină dar, pentru că el a depășit vârsta când poate, noi, copiii lui, am decis pentru el că nu mai poate veni aici. În primul rând din motive de sănătate, a fost aproape să îl pierdem de două ori până acum. Dacă vreodată s-ar scrie o carte despre viața lui, Casanova ar părea o parodie. Baba, la 84 de ani, încă își dorea să se căsătorească. I-am spus că îl înțelegem și că suntem de acord, dar și ca i-am găsit o soție cu o vârstă în jur de 50 de ani. Moment în care s-a supărat. Este adevărat că viața consumă foarte repede femeile de acasă, de la celălalt ”acasă”, pentru că se căsătoresc tinere, apoi cresc 5-6 copii, stau acasă, au grijă de familie. Acolo, din păcate, foarte des o femeie de 40 de ani poate părea de 60 de ani și să nu înțelegi aici că nu se îngrijesc. Se numește simplu: viată. Cu toate grijile și eforturile ei. Pe scurt, tata a refuzat. Ar fi ales o femeie mai tânără. ”Imaginează-ți că mâine vin și spun că mă căsătoresc cu un bărbat de 85 de ani”. A fost extrem de revoltat. Imaginea asta îl durea. Totuși, ca să ne dea o lecție, s-a întors și a stat o perioadă cu sora lui, Aziza, care nu a ieșit niciodată din tabăra de refugiați din Amman. Are toată familia acolo, fii, nepoți, strănepoți și anul acesta cred că a apărut și un stră-stră-nepot. Cumva ea știe că pe bucățica asta a taberei este Palestina. Nu este o tabără de refugiați, este teritoriul nostru. Suntem noi cu noi și trebuie să ne întoarcem acasă. Dacă noi ne disipăm în toate părțile Pământului, ”acasă” dispare. Ea este singura care nu a acceptat cetățenia și a rămas palestiniancă în tabăra de refugiați, de aproape 70 de ani.
”Am văzut dezamăgirea în ochii lui tata când am renunțat la ceva pentru care părinții lui muriseră, iar el fusese dezrădăcinat de acasă”
Ce îi datorezi tatălui tău?
Și lui și mamei mă datorez pe mine, omul ce sunt azi. Îi ador. Baba este un bătrân simpatic de 85 de ani (dacă află că l-am făcut bătrân se supără pe mine). Niciodată nu și-a trădat vârsta, cântă, dansează, joacă biliard și unul din motivele pentru care abia așteaptă să vină în România, este să-mi întâlnească prietenii pe care îi place foarte tare și să petreacă cu ei. Locuiește aproape de casa noastră din Palestina, casă pe care nu o mai avem, firește, dar care, în niște hârtii, este încă a noastră.
Când am făcut Cartea Familiei, în care sunt trecuți toți moștenitorii și ceea ce li se cuvine, eu am spus că nu îmi trebuie terenul acela, presupunând că va veni vreodată o forță politică să spună că palestinienii pot să se întoarcă acasă. A fost prima dată în viața mea când am văzut ce înseamnă dezamăgirea produsă de mine în ochii lui baba. Atunci, când am renunțat la ceva pentru care bunicii mei au murit iar el a fost nevoit sa plece de acasă. Mi-am retras cuvintele și i-am promis că voi lupta pentru terenul ăla, dacă va fi necesar, să-l aducem înapoi în familie. Și când spun lupt, să nu te gândești că pun mâna pe vreo armă, nici el n-ar face, nici nu mi-ar cere asta vreodată.
Când eram mică, eram băiatul lui baba și toată lumea știa că el a dat soarele și luna înapoi omenirii ca să mă nasc eu. Eu sunt copilul făcut cel mai la bătrânețe – n-avem voie să pronunțăm cuvântul ăsta – cel mai târziu. Altfel spus, cel mai mic frate al meu, născut înaintea mea, îmi poate fi părinte. Suntem opt. Mai am două surori și cinci frați, pe care îi ador, care sunt în Iordania (pe lângă ei mai am o soră în România) și care au pierdut-o pe mama lor, moment din care mama a devenit mama lor de la distanță.
Baba m-a învățat că sunt domnișoară și nu trebuie să mă bat cu băieții, ci să-l chem pe el. Când și-a dat seama că va urma o perioadă când va fi plecat, m-a învățat să mă apăr.
El m-a învățat că oamenii nu vor renunța niciodată la două secunde de mândrie proprie doar ca să te ajute pe tine. În mare parte are dreptate: eu nu am prieteni din copilărie, oricât de trist ar suna asta. Nu am niciun regret. Cei mai buni prieteni ai mei sunt oameni pe care i-am cunoscut cu cel mult șapte ani în urmă. Mulți dintre ei, ca să-i citez, s-au luptat cu mine ca să-mi rămână prieteni. Câteodată fug. Adesea când ei sunt bine și eu nu. Niciodată invers.
Cred despre oameni că ne suntem stații unii altora, ne întâlnim, avem ce învăța, ce iubi, ce suferi și că ne plecăm în momentul în care lecția este trăită, învățată. Suntem foarte puțini cei care ne rămânem. Pe ei îi numesc prieteni de suflet.
Mama, Elisabeta pe numele ei, a avut misiunea grea să combată adesea aceste sfaturi ale lui.
Mama e dintre femeile care și-au continuat munca și după ce s-au căsătorit. Iarăși, un motiv pentru care suntem o familie atipică. În general, în familiile de musulmani, femeile nu muncesc. Cele care o fac sunt excepții și tot ce îmi doresc este să renunțăm cât mai curând la excepții. Baba nu i-a impus niciodată să renunțe la muncă. I-a oferit de multe ori posibilitatea, ea a ales să nu o facă. I-a prins bine!
La un alt moment au divorțat. Eu am rămas cu mama și tata a plecat. Atunci cred că am fost cea mai mare dezamăgire pentru el. Nu se aștepta nicio secundă că nu îl voi alege. Nici eu nu mă așteptam că voi ajunge să am de ales, dar adevărul este că nici nu mi-a fost prea clar ce aleg.
Am făcut o plimbare, am ajuns în fața unei doamne, așezate la un pupitru foarte înalt, care m-a întrebat: ”vrei să pleci acasă cu mama?” Ce altă variantă aveam? Venisem cu mama, normal că plec înapoi cu ea. Și am spus că da. S-a consemnat, moment în care, spre ieșire, l-am zărit pe baba, printre mulți oameni, întorcându-mi spatele. Un an de zile nu am știut că există. Atât i-a luat lui să digere faptul am ales-o pe mama. Nu a dat niciun semn de ziua mea sau cu orice altă ocazie.
În anul acela a început schimbarea pentru mine. Fusesem crescută de baba ca în bancul ăla cu arabul care îl sună pe taică-su și îi spune: ”știi, mi-e jenă să mai merg cu Mercedes-ul la școală. Profesorul meu merge cu tramvaiul. Ok, îți cumpăr un tramvai”. Cam așa era baba. De multe ori nici nu aveam nevoie, dar, doar pentru că priveam un lucru, considera că m-am uitat suficient de mult, înseamnă că îmi place, deci el îl mi-l cumpăra. Ei bine, de acolo am trecut într-o realitate în care trebuia să merit, am început să primesc răspunsul ”nu”, ”nu se poate” chiar și când îmi doream ceva foarte mult. Primeam șoc după șoc, fără să înțeleg cu ce am greșit.
A fost o lecție dură, dar extrem de bine-venită. În momentul în care nu mai vezi bucuria în ochii copilului, îți dai seama că orice îi oferi nu îl mai bucură, fie că sunt vacanțe, dulciuri sau jucării. „Mi se cuvin!” Mult și greu de combătut pentru mama, care a trebuit să lupte destul ca să mă învețe de la 0 valoarea fiecărui lucru și fiecărui gest. A fost nevoie de un an de zile să mă bucur din nou pentru o ciocolată, venită doar pentru că era joi. Era un răsfăț. Și am reînceput să îl văd ca pe un premiu și să pun valoare pe fiecare lucru sau pe un om din preajma mea.
Complicată vârstă, cea de 12-13 ani, când ai primit această lecție. Și fără învățăminte, adolescenții evadează. Tu unde fugeai?
Evadam în sport. Am făcut handbal de performanță, mai întâi la scoală, apoi m-au trimis la CSS2 de unde am ajuns la Rapid. Aveam două antrenamente pe zi și școală. Nu prea mai aveam timp de altceva. Îmi consumam toată energia pozitivă sau negativă acolo, iar acasă ajungeam un copil normal.
Eram extrem de mută la școală. În continuare funcționez așa. Am o pătrățică în care mă ascund să-mi fie bine. Ea este definită de spațiul în care sunt eu cu mine, nu ies și nu primesc înăuntru. Sunt câteva ore, o zi, două în care îmi balansez puțin energiile.
Cum arată prima îndrăgosteală a acestei adolescente liniștite în aparență, dar frământate în interior?
Prima îndrăgosteală adevărată a venit de fapt foarte târziu, acum cinci ani, și a fost prima dată când aproape mă simțeam geloasă pe sentimentele mele. Brusc am învățat ce înseamnă să te gândești la celălalt înaintea ta și să îți fie dor. Mie nu mi-e dor niciodată pentru că am amintiri, te pot suna, te pot vizita. Nu înțelegeam dorul. L-am învățat atunci.
Prietenele mele râd adesea și îmi spun că sunt o domniță de pension. Sunt omul care crede că o relație trebuie să vină dintr-o prietenie, în care să ai încrederea, respectul și tot ce e nevoie pentru a crește frumos. Nu cred în „te-am văzut, te-am plăcut”, sau cel puțin, asta nu funcționează pentru mine.
Când ai fost ultima dată în Iordania?
N-am fost acasă de trei ani. Acum doi ani, când au existat conflicte în Europa și iarăsi au explodat reacțiile violente împotriva musulmanilor am fost aproape de a pleca. Ai mei au zis că trebuie să mă duc acasă și să răman cel puțin un an acolo. Pentru că li se părea că aici aș fi o țintă vie. Dar am decis să nu mai plec pentru a nu risca să am surprize, așa că au venit ei.
Dacă am reușit să schimb ceva pentru ei? Cred că am reușit să schimb ceva din credințele lor. În primul rând au învățat că din iubire se naște acceptarea. Eu nu am purtat hijab niciodată cât am fost acolo, dar am mers pe stradă cu nepoții mei, mai înalți decât mine, care mă flancau suficient cât să nu fiu văzută. Nepoatele mele merg la facultăți (cele mari sunt pe locul unu și doi la University of Jordan) și au libertatea de a se angaja dacă asta își vor dori la terminarea ei. Acceptă, prin mine, ideea că femeia poate să aibă o doză de independentă. Deci cred că am reușit să schimb niște lucruri. Sunt mândri de mine, iar asta este confirmarea mea că schimbarea există și este nevoie de unul singur pentru a o face să se întâmple.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
