Janina Nectara, povestea fetiței ambițioase de la Buzău, mâna dreaptă a câtorva „Fashion Gods” de la Paris, care a lăsat o carieră de jurnalist în Vogue, dar a cucerit inimile româncelor cu campania „Femei de bancnote”!

Janina Nectara este singurul jurnalist român care a scris vreodată pentru prestigioasa revistă de modă Vogue, unul dintre oamenii care au pus umărul la crearea blogosferei internaționale, atunci când a deschis primul blog de modă, Fashion avec passion, și inima unei campanii care, fără niciun leu investit, a reușit o victorie pentru toate femeile din România: bancnota de 20 de lei va fi tipărită cu portretul Ecaterinei Teodoroiu drept imagine simbol.

Femei pe bancnote a însemnat mai mult de un an și jumătate de muncă de convingere și de implicare a celor mai prestigioase instituții de știință și cultură de la noi, celebrități, jurnaliști, oameni care au făcut posibilă această victorie: chipul unei eroine, simbol în Primul Război Mondial, a devenit imaginea unei bancnote.

Povestea Janinei, de la eleva ambițioasă din Buzău, până la asistenta unuia dintre cei mai reputați critici de modă de la Paris, Godfrey Deeny, lucrul infernal în industria modei și momentul magic în care și-a văzut semnătura în Vogue și apropierea unor designeri care scriu istorie, Marc Jacobs ori Stella McCartney, toate ca într-o secvență din „Diavolul se îmbracă de la Prada” în câteva minute de lectură.

Nu te întreb de ce ai vrut „Femei pe bancnote”, dar te întreb de ce ai ales Ecaterina Teodoroiu?

Am făcut un studiu și am întrebat pe toată lumea care sunt cele 100 de femei care ar putea apărea pe bancnote. Și a apărut o ierarhie. Cele mai multe dintre ele au marcat istoria națională și, pe alocuri, au avut un cuvânt de spus și în cea internațională.

Regina Maria a fost cea mai votată dintre toate doamnele pe care le-am propus noi, după o lungă documentare. Întâmplarea a făcut însă ca la 1 decembrie, cu ocazia Centenarului, Banca Națională să tipărească o bancnotă de colecție, deci în ediție limitată, cu Regina Maria și Regele Ferdinand I.

Sigur, este un moment important și o celebrare pe măsură, dar pentru noi nu era suficient: vorbeam despre o bancnotă de colecție, deci oamenii erau nevoiți să o cumpere. În vreme ce noi pledasem pentru a avea imaginea unei femei pe o bancnotă care să ajungă în circulație, de la vlădică la opincă, fără nicio excepție.

Dat fiind faptul că Regina Maria a apărut însă pe această bancnotă, fie ea și de colecție, am fost nevoiți să o luăm de la capăt și, crede-mă, toată campania asta a reușit fiindcă eu nu am acceptat să pierd. Atunci am primit o înștiințare de la Banca Națională, prin care eram anunțată că o femeie a fost deja pe bancnotă, deci, cum ar zice americanii, „case closed”! Iar în vreme ce unii mă felicitau pentru că, iată, Regina Maria era pe bancnotă, eu am început să plâng, fiindcă știam că dacă fusese atât de greu până atunci, de acum încolo va fi nu greu, ci imposibil. Așa că am luat-o de la capăt cu mesaje pentru toată lumea, cu postări în social media, din care toată lumea să înțeleagă diferența dintre bancnotă permanentă și cea de colecție și să priceapă că succesul acestei campanii va apărea abia atunci când Banca Națională va tipări o bancnotă cu o femeie drept chip reprezentativ.

A durat un an și opt luni. 😊

Dacă am învățat ceva din această campanie este că am ajuns o societate a gratificării imediate: ne înflăcărăm foarte repede, chiar și în privința celor mai nobile idei, dar, dacă nu se rezolvă rapid, ne oprim și ne întoarcem din drum, în ideea că oricum nu se va schimba nimic. Însă exact aceasta este ideea esențială: nu se schimbă nimic tocmai că tu renunți!.

Am continuat cu ajutorul multor, multor oameni: jurnaliști, prietenii acestora care știau alți jurnaliști și persoane influente, PR, vedete, oricine ar fi putut prelua mesajul și să-l dea mai departe pentru a mișca ceva.

Absolut toate persoanele care s-au asociat cu acest demers istoric unic, au venit benevol și cu o generozitate remarcabilă, pentru a lupta împreună pentru un principiu.

Iată doar câteva exemple: INNA (cel mai bine plătit artist român din străinătate), Antonia (cel mai bine plătit artist din România), Matei Dima (cel mai bine plătit influencer din România), Toni Grecu, trupa Proconsul, Matteo, Paul Surugiu sau toți artiștii consacrați care au venit in acest proiect, jurnaliștii, producătorii, profesori, documentariști, studenții de la Universitatea Politehnica, cu care am filmat un clip de susținere a proiectului, toate instituțiile de învățământ remarcabile care au intrat în proiect și l-au susținut, activiști de aici sau din străinătate, oameni care au simțit importanta acestui moment și s-au implicat.

A fost o campanie despre bancnote, făcută fără monede și fără bancnote, aș zice. Fără să plătim pe nimeni.

Iar ca să îți răspund la întrebare, aș spune că din lista celor 100 de femei pe care românii le-au ales să fie pe bancnote aveam zeci de savante care au marcat istoria lumii, artiste, activiste însă, dacă ne uităm cu atenție, Ecaterina Teodoroiu, dintre toate a ales sacrificiul pentru un viitor din care știa că ea nu va mai face parte. Iar acesta mi se pare gestul suprem care merită celebrat prin prezența pe această bancnotă.

Victoria pe care a obținut-o „Femei pe bancnote” este a tuturor femeilor din România, a tuturor celor care cred că nu au o voce atât de puternică încât să se facă auziți ori forțe atât de puternice încât să producă o schimbare. Dar iată că noi, fără vreun ban, am reușit să ducem la succes o campanie care a schimbat un mit de 150 de ani conform căruia femeile și meritele lor nu au ce căuta pe o bancnotă.

Care au fost oamenii esențiali care te-au influențat?

Mă las influențată de oameni persuasivi, care au puterea argumentului, luptătorii, oamenii care nu renunță ușor și își duc proiectele până la capăt. Ei nu sunt deloc puțini.

Iar dacă mă uit în familia mea, îmi dau seama că mama este unul dintre acești oameni. O cheamă Aurica Constantin și a fost învățătoare în Râmnicu Sărat și aș zice că a luptat toată viața ei să scoată și să facă tot ce e mai bun din și pentru copiii ei. și mi-aș dori să pot face și eu la fel pentru băiețelul meu.

Sigur că au fost perioade în care nu am înțeles-o și am supărat-o, uneori și acum o mai supăr, dar o admir pentru ce a făcut pentru noi și mi-ar plăcea să pot face la fel pentru Filip.

Cu ce vise ai venit tu în București?

Ca orice copil, voiam de mică să fiu medic, dar mi-am dat seama că nu mai vreau asta, așa că m-am înscris la ASE. Iar când am lansat primul blog de fashion de la noi și ajungeam la Paris, mama nu înțelegea exact ce fac eu și i se părea că îmi irosesc un loc de muncă foarte bun, ce putea fi într-o bancă, de pildă, un post sigur, respectabil, cu o funcție importantă.

Întreb și eu ca mama ta: de ce ai renunța la un job de economist cu funcții importante pentru un blog de fashion?

Lumea s-a schimbat, nu mai are legătură cu lumea în care mama s-a format.

Or, eu am fost pionier în munca mea, lucru care mi se pare mai relevant decât a fi unul dintre cei mulți.

Când am început acest blog de fashion la Paris, eram cinci în lume, iar fenomenul de blogging a început atunci și acolo cu noi cei 4-5. De acolo a luat amploarea pe care o vedem azi și a devenit acest dream job al tuturor tinerilor.

Unde erai și ce făceai înainte de a ajunge la Paris?

Terminasem studiile la ASE, făcusem și Științe Politice și lucram deja într-o firmă de consultanță politică. Doar că intrasem într-o rutină și începuse să nu îmi mai placă ce făceam. Nu mă înțelege greșit! Rutina este bună câtă vreme arată că faci foarte bine ce faci, dar când ajungi în punctul în care rutina arată plictis, lucrurile trebuie schimbate.

Atunci a venit, providențial, o prietenă și mi-a povestit despre niște studii de business în modă la Paris care m-au convins și am plecat în Franța. Lectorii de acolo erau exact oamenii care scriau paginile de istorie a modei: Karl Lagerfeld, Stella McCartney, Alexander McQueen, Yohji Yamamoto, exact cele mai mari nume ale industriei. Deci nu putea exista o școală mai bună decât asta.

De unde pasiunea pentru modă?

Mi se pare cea mai solicitantă formă de muncă și de creație: nu există viață personală, program sau orice ar semăna cu o muncă obișnuită. Ritmul în care se lucrează într-o casă de modă este infernal, dar este una dintre cele mai bune școli de viață pe care le poți avea. Sigur că seamănă cu o cazarmă, cu un program fixat și respectat la minut, dar ajungi să îți placă foarte tare.

Fiindcă atunci când am ajuns în fața Miucciei Prada sau în fața lui Marc Jacobs sau Giorgio Armani și am vorbit cu ei mi-am dat seama că cel mai bine pentru mine ar fi să mai fac o facultate, așa că m-am înscris la Facultatea de Artă la Timișoara.

Moda nu însemnă doar a crea haine, ci mult marketing, artificii de buying, merchandising, este un conglomerat mondial.

Ai fost vreodată model?

Nu, niciodată. Mi s-a propus de foarte multe ori dar am refuzat de fiecare dată, fiindcă eu îmi doream, de fapt, să fiu în preajma marilor designeri, oameni de la care am avut foarte mult de învățat.

Primele mele experiențe de muncă în zona asta au fost alături de unul dintre cei mai reputați critici de modă din lume, Godfrey Deeny, cel care a creat varianta masculină pentru revista Vogue, este critic de modă pentru Financial Times, pentru Le Figaro, una dintre somitățile din domeniu.

Cum ai ajuns să îl cunoști?

Această școală despre care ți-am vorbit, Paris Fashion Institute, prin comparație cu cele din România, are marele merit de a se ocupa de destinul studentului și după ce termină cursurile și de a-l orienta spre ce îl preocupă. Așa încât eu am spus că vreau să fac jurnalism, să scriu despre modă, așa încât am ajuns să îl cunosc pe Godfrey.

Cum era el și ce te-a învățat?

Ai văzut „Diavolul se îmbracă de la Prada?” Cam așa era și el, varianta masculină a Annei Wintour. Este un domn care îți cere foarte multe, fără să îți fi explicat în prealabil cum stau lucrurile. Se așteaptă la rezultate impecabile, pe care trebuie să le livrezi rapid.

La un moment dat am vrut să renunț, fiindcă devenise insuportabil. Și discutam cu cineva din birou care mi-a spus: „ai făcut atât de multe, ai ajuns atât de aproape și vrei să renunți? Nu face așa ceva!” Și a avut dreptate.

Totul era greu. Săptămâna modei nu durează o săptămână, ci o lună. Sunt patru capitale ale modei care așteaptă jurnaliști din întreaga lume, actori de top, vedete și câteva soții de șeici care erau cliente foarte bune de haute couture (ca să-ți faci o idee, o singură rochie de haute couture este undeva la 80.000 de euro). La un astfel de show de modă nu poți să intri dacă nu te afli într-una dintre aceste categorii. Nu există altă metodă, să plătești intrarea, de pildă.

Ulterior, când blogosfera s-a dezvoltat au început să ajungă acolo și influencerii. Așa am ajuns să fiu și eu invitată, cu blogul meu, Fashion avec passion și am început să am colaborări foarte frumoase cu Dolce & Gabanna, Roberto Cavalli, Gucci.

Când l-am lansat mă simțeam ca un Don Quijote care le explica tuturor ce înseamnă un blog și la ce folosește. Fashion avec passion era mai mult decât un blog, pentru că avea complexitate unei reviste online, cu articole în trei limbi, cu o variantă în engleză, apoi cu cea în spaniolă, când am descoperit numărul de urmăritori care veneau din America Latină, apoi varianta română, după ce am început colaborarea cu revista Tabu.

Cum a ajuns în Vogue?

Am ajuns cu fotografii întâi de toate. Eram la un eveniment al lui Marc Jacobs și purtam o bijuterie foarte glam, supradimensionată, cu multe pietre, un proiect de la școala din Timișoara, unde trebuia să creăm o linie de bijuterii.

La un moment dat văd că se îndreaptă vertiginos un domn către mine curios de unde am cumpărat bijuteria. I-am povestit despre proiectul meu studențesc și am aflat că e era de fapt agentul lui Marc Jacobs, care se ocupa exact de linia de bijuterii și mai reprezenta bijuteriile Kim Kardashian în Europa și mi-a mărturisit că și-ar dori să îmi reprezinte și mie bijuteriile. Mi s-a părut extraordinar, cu atât mai mult cu cât ce avea el în portofoliu până atunci erau total opuse stilului meu, adică creașii fine, fragile, în vreme ce eu veneam cu chestii supradimensionate. Aș adăuga că au nu am reușit s găsesc o fabrică suficient de bună să le poată produce așa încât proiectul nu s-a materializat într-o colaborare comercială.

Dar, ironia face că proiectul pe care agentul lui Marc Jacobs l-a admirat și l-ar fi cumpărat nu a primit nota maximă la examenul din România. Mai mult decât atât, în timp ce eu primeam notele aici, fotografia cu bijuteria mea care anunța noile trenduri în bijuteriile supradimensionate apărea în Vogue în toată lumea: China, Rusia, Japonia și așa mai departe.

Ce story ai scris pentru Vogue?

Am scris mai multe, dar am să-ți povestesc despre unul foarte simpatic, despre acei fashion darlings, foarte populari acum, animăluțele designerilor. Atunci am scris despre Choupette Lagerfeld, despre Neville Jacobs, câinele lui Marc Jacobs sau despre Audrey Versace.
Choupette Lagerfeld mă urmărește pe instagram și a fost foarte măgulită și încântată de articolul pe care i l-am dedicat în Vogue.

De ce nu ești acolo și ești aici

Cred că am crescut și o dată cu mine, au crescut și visele mele. Sunt mândră și recunoscătoare pentru această perioadă a vieții mele, știu că este un tren care vine foarte, foarte rar, iar eu am avut noroc să îl prind. Dar, dincolo de asta fiecare dintre noi are nevoie și de altceva.

Eu voiam să fiu jurnalist, am făcut asta. Mi-am dorit să scriu pentru Vogue, am reușit. Mai presus de Vogue nu există altceva pentru un ziarist de modă. Or, dacă mi-am văzut semnătura acolo, visul a fost împlinit.