Jumătatea caritabilă a CEO-ului Samsung strânge bani pentru cauze sociale, face muzică și își vindecă anxietatea de nomad global

Strella Ahn este o femeie de carieră, director executiv al Brunnen Ltd, o antrepriză imobiliară de lux, responsabilă de lansarea și dezvoltarea pe piața coreeană a unui brand Johnson & Johnson complet nou pentru țara ei. A primit un premiu pentru acest succes, echivalentul unui Oscar al marketingului la nivel mondial. Iar imediat după aceea s-a văzut forțată să facă una dintre cele mai grele alegeri din viața ei: să-și urmeze cariera de afaceri în Asia sau să își urmeze soțul, la biroul Samsung din Londra.

Au câștigat mama și soția din ea și a devenit un „nomad global” care, după cinci ani petrecuți în Marea Britanie, a revenit la Seul pentru doi ani, apoi s-a mutat din nou, de dtata asta în Praga, apoi, pentru alți doi ani la București, iar aventura va continua și anul acesta.

Strella vine dintr-o familie aristocrată a Coreei de Sud, iar unul dintre înaintașii ei au creat imnul național al țării. Iar soțul ei este descendent al familiei regale, din dinastia Lee. Nu dă mare importanță acestor lucruri și este de părere că, oricât de mult ar conta originea și sângele albastru, faptele vorbesc mai multe despre un om.

La sfârșitul acestei luni, Strella, care a devenit acum un an vicepreședinte al International Women Association, va organiza un eveniment caritabil, Bucharest Charity Fashion Show (BCFS), în care mai mulți designeri vor fi invitați să reinterpreteze costumele populare ale mai multor țări. Evenimentul este o altă provocare, ca toate cele pe care le-a primit de la opt ani, când a început să învețe să cânte la vioară.

Cum te simți în postura de descendent al unor familii foarte importante în ierarhia politică a țării tale?

De fapt, nu contează atât de mult aceste titluri de descendență, câtă vreme există nenumărați urmași ai acestor familii. Ce pot să îți spun însă este că, oricât de puțin sau de mult aș ști despre înaintașii mei, mă simt profund atașată de Coreea și îmi doresc pentru ea pace și aș vrea să câștige forța și importanța unui rol semnificativ în societatea globală.

De le nivelul meu, chiar dacă nu sunt un diplomat, dacă pot contribui la îndeplinirea acestui rol o voi face cu toate forțele, oriunde aș fi, în Coreea, în SUA ori în Europa. Și, da, poate că această convingere vine din sângele meu.

Părinții tatălui meu au fost fermieri. Chiar dacă strămoșii lor făcuseră parte din nobilimea coreeană, ei munceau pământul. Vorbim acum despre noua ordine socială care a urmat războiului și care respecta o singură regulă: puterea banilor.

Tatăl meu, care era foarte bun la învățătură și care trecuse de examinarea națională cu cea mai bună notă, s-a trezit forțat de părinții lui să rămână la munca pământului. Atunci s-a opus. Și a fugit de acasă.

Așa încât, la 12 ani, tata s-a găsit în situația de a-și câștiga singur pâinea. Dar a avut norocul de a fi „adoptat” de un soldat american, James Nunes, din trupele de menținere a păcii. El l-a ajutat pe tata. Iar numele meu, Strella, a fost ales de tata pentru a-i cinsti pe acei părinți spirituali ai lui, familia soldatului american.

Tata a muncit foarte mult, și-a terminat studiile, a devenit inginer electronist doar că într-o intervenție a suferit un accident foarte grav. A căzut de pe un stâlp electric, și-a fracturat piciorul, a trecut prin câteva intervenții chirurgicale și a avut o recuperare destul de complicată. După accident a decis să schimbe complet domeniul și a deschis un  restaurant pe care l-a ridicat de la nimic. Erau doar el și mama.

Cred că ți-ai dat seama că tata este eroul meu. Și mi se pare că am foarte multe lucruri moștenite de la el în felul meu de a fi.

De când eram mică eram fetița care își dorea să exceleze în tot ce făcea. Cumva, mama îmi dădea teme de făcut în fiecare zi, pe care le făceam în mai puțin de jumătate de oră. Iar când terminam nu ea era cea care venea la mine să mă verifice, ci eu alergam după ea prin casă să-mi vadă tema și să mă învețe unde nu știam.

Mama nu avea timp pentru asta, era ocupată la restaurantul familiei, dar nu-mi păsa. Mă țineam după ea și nu îi dădeam pace până nu mă învăța ce aveam nevoie.

Am intrat la școală cu un an mai devreme decât ceilalți copii, iar la sfârșitul clasei deja memorasem din scoarță în scoarță manualul. Nu știu de ce. Cred că de fapt îmi plăcea foarte mult la școală. Am o memorie foarte bună și atunci simțeam nevoia să  folosesc intens. (râde). Când i-am spus mamei că am memorat tot manualul nu m-a crezut.

Cum l-ai cunoscut pe soțul tău, ce ți-a plăcut la el, ce te-a convins?

Eram în ultimul an de facultate când ne-am întâlnit. Cred că am fost meniți să fim împreună. Îți spun și de ce. Am învățat, practic, la aceeași universitate, Yonsei, dar nu ne-am întâlnit niciodată.

Când eu am intrat la facultate, el a absolvit și a plecat în armată. La noi bărbații fac armata obligatoriu și faptul că ai fost militar arată că ești într-o stare fizică excelentă. Și, pentru a înțelege și mai bine cât de important este acest lucru pentru noi, prima întrebare pe care mi-a pus-o tata despre el a fost dacă a făcut armata. (râde).

Când el a terminat armata, eu am absolvit și am plecat în Canada., într-un schimb educațional cu studenții. Deci, nu am avut nicio șansă să ne întâlnim. Noroc că aveam o prietenă comună care ne-a aranjat o întâlnire. Și totul a mers foarte bine.

Eu eram genul mai degrabă serios, nu prea ieșeam la petreceri, ci eram preocupată mai mult de ce făceam atunci.  Soțul meu, în schimb, era exact opusul, mergea la schi, la petreceri și așa mai departe. Iar asta mi s-a părut chiar atrăgător. Când l-am prezentat prietenilor mei, unul dintre băieți mi-a zis că i se pare cam frivol. (râde) Era dezamăgit colegul meu de o asemenea alegere.

În realitate însă, am realizat că soțul meu este așa doar în aparență. Atunci se pregătea să devină diplomat și era, de fapt, foarte serios. Era primul care ajungea la bibliotecă dimineața, aprindea luminile și rămânea până seara târziu.  Iar unul dintre prietenii lui mi-a mărturisit că din când în când mai caută numele soțului meu pe google să ale ce a mai făcut între timp.

Dacă mă întrebi de ce m-a ales pe mine, aș spune să îl întrebi chiar pe el. Altfel pot să-ți spun răspunsul pe care mi l-a dat mie.

Părinții lui au terminat amândoi studiile la universitatea la care am terminat și noi. Iar tatăl lui, într-o rivalitate proverbială cu fiul său, i-a spus că nu va găsi niciodată o soție mai bună decât a găsit el. (râde)

Soțul meu avusese câteva prietene până la mine, dar pe niciuna nu o prezentase părinților. Eu am fost singura. Aș zice că eram și destul de faimoasă în acea vreme fiindcă participasem la o competiție foarte dură pentru un post de prezentatoare de știri. Am trecut prin multe probe, foarte multe și foarte complicate, iar eu ajunsesem între primele trei.

Îmi amintesc că am mers într-o călătorie la munte, să schiem. Iar colegii lui din clubul de schi, care erau deja acolo, îl tachinau că avea grijă de mine, că îmi căra schiurile și clăparii și au spus atunci: „trebuie să fii foarte îndrăgostit. (râde)

Înțelegi acum că nu a fost complicat de luat o decizie când a venit întrebarea dacă rămân cu el toată viața sau nu.

Siguranța de atunci m-a ajutat mai târziu când a trebuit să iau decizia dificilă de a-l însoți în misiunea din Londra.  Eram în 2007 și a trebuit să aleg: îmi văd de cariera mea și rămân împreună cu copiii în Coreea, pentru cinci ani, sau renunț la ce am construit, plec cu el și vedem cu merg lucrurile.

Iar ca că înțelegi dificultatea alegerii mele ar trebui să știi că fusese cel mai bun al meu la Johnson and Johnson. Primisem misiunea de a lansa pe piața coreeană un brand care nu mai existase acolo, Aveeno. Și asta am făcut. După un an de muncă, ajutată de o singură colegă, pentru că nu aveam o echipă bugetată pentru asta, am reușit.

Aveam și fetele, cea mare împlinise 8 ani și era la școală, iar cea mică tocmai se născuse. Am angajat o bonă cu normă întreagă și am muncit fără oprire, fără weekend-uri, fără vacanțe. Dar a meritat tot efortul pentru că am fost prima din compania coreeană care a primit cel mai important premiu mondial, un fel de Oscar al Johnson and Johnson, premiul James E. Burke pentru inovație. În 25 de ani de existență a firmei în Coreea, eu am fost prima. Este o distincție foarte importantă.

Ei bine, exact în acea perioadă a carierei mele, a trebuit să iau decizia să îl urmez pe soțul meu în Europa. Imaginează-ți ce agonie.

Sper doar că lumea din companie încă își aduce aminte de mine ca de „mama Aveeno” din Coreea. Sper! (râde)

Cum au primit fetele această schimbare?

Am norocul să am două fete care înțeleg aceste schimbări. Cea mare, Gina, care are o personalitate de lider, puternică încearcă întotdeauna să dovedească, să se impună și să își facă mulți prieteni noi. Dar după un an se relaxează, se bucură de prieteni, acumulează. Iar în al treilea an este pregătită deja să meargă mai departe.

La un moment însă lucrurile nu au mai fost așa de simple. A venit la mine și mi-a zis: „mami, cred că am probleme de anxietate.” Era în liceu. Și-a analizat trăirile, s-a documentat și și-a pus singură diagnosticul. Am mers apoi la psiholog, iar diagnosticul era corect.

Încercase atât de mult să demonstreze și fusese atât de pretențioasă cu ea încât ajunsese aici. Aveam să aflu apoi că aceste probleme de anxietate sunt foarte des întâlnite la copiii expaților și diplomaților care sunt obligați să se obișnuiască în medii complet diferite foarte des.

Apoi psihologul mi-a cerut să răspund și eu câtorva întrebări și am realizat că aveam depresie. Nici nu-mi dădusem seama de asta.

Sunt atât de concentrată pe prezent și îmi doresc să excelez în orice lucru în care mă implic, încât nu-mi dau seama când cer prea mult și nu-mi dau ocazia să fiu blândă cu mine. În plus, mi-e foarte greu să mă iert pentru ceva, pentru că sunt perfecționistă.

Sunt norocoasă însă că m-am căsătorit cu acest bărbat care este un model de optimism. De câte ori îi spun ceva, el îmi zice: „totul este perfect, tu ești minunată!” (râde)

Mărturisesc, atunci când mă gândesc la viața pe care o aveți voi ca expați, mi se pare un privilegiu să te muți în toate aceste țări, să cunoști atâtea culturi, să nu trebuiască să prinzi rădăcini. În lumina celor spuse de tine nu mai sunt atât de sigură că este un privilegiu.

Toată lumea îmi spune asta. Sunt multe lucruri bune, dar există și partea întunecată a destinului de nomad global.

Acum fiica mea cea mare are 21 de ani, este foarte matură, mă încurajează  și îmi spune adesea că este recunoscătoare pentru faptul că am fost atât de ocupată când era mică fiindcă i-am dat o zonă de libertate nesperată pentru un copil de vârsta ei.

Cea mică este norocoasă să poată să nu se agațe de un loc, așa încât reușește să se detașeze cu fiecare mutare care o așteaptă. Când am plecat din Londra a suferit enorm dar pe urmă a înțeles ce se întâmplă și acum este capabilă de un atare control încât să se poată pregăti pentru fiecare relocare. Și-a dezvoltat un sistem de autoapărare propriu.

De ce ai ales să te implici în toate aceste evenimente de caritate, și aici, prin IWA, și în Praga?

Totdeauna mi-am lansat câte o provocare: să fie complicat, să fie creativ și să nu se mai fi făcut înainte. Și după această regulă am făcut cam toate lucrurile din viața mea.

Anul trecut am devenit voluntar pentru International Woman Association, o organizație de caritate care funcționează în toată lumea, iar în România este din 1979. Așadar, anul acesta IWA împlinește 40 de ani de existență. Deci, care provocare să fie mai importantă pentru mine decât aceea de a organiza un eveniment extraordinar de aniversare? Am o echipă de doamne care știu ce înseamnă munca și care știu că dacă au promis că fac ceva se țin de cuvânt.

Înainte de sărbătorile de Crăciun de anul trecut am organizat un bazar la care au fost invitate companii și donatori împreună cu care am reușit să strângem 300.000 de lei. Este o sumă uriașă.

Luna această, în mai puțin de două săptămâni organizăm un eveniment extraordinar, în care implicăm designeri foarte talentați din România care au misiunea de a reinterpreta costume populare ale mai multor țări invitate. Și aici amintesc Germania, România, Coreea, bineînțeles. Bucharest Charity Fashion Show este un spectacol de frumusețe și bucurie, dar și de fapte bune.

Întotdeauna am fost fascinată de frumusețe. În toate formele ei.

Când eram mică mama îmi punea să ascult în fiecare seară înregistrări audio cu bucăți celebre de muzică clasică. Iar asta m-a ajutat când am început să învăț un instrument muzical, lucru care s-a întâmplat la opt ani. Atunci am intrat în orchestra școlii.

Aveam ureche muzicală.

Acum câțiva ani, fiica mea ce mică mi-a spus că își dorește să învețe să cânte la flaut. Atunci mi-a venit ideea să o rog să mă învețe și pe mine să cânt. Avea șapte ani. Îți dai seama că a găsit foarte amuzantă cererea mea, așa că și-a luat treaba în serios. Iar eu, timp de un an, o dată pe săptămână, studiam o oră la flaut, uitându-mă pe youtube.

Când am ajuns în Praga și am făcut voluntariat la International School of Prague, am organizat câteva evenimente de fundraising. Unul dintre ele era o seară gândită ca un talent show, unde invitați, părinți, elevi puteau urca pe scenă și cânta. Ce crezi că am făcut eu? Exact.  Acolo am avut primul meu concert de flaut. (râde)

Realizez că toată viața am gândit așa: să cer mai mult de la mine și să nu renunț la ceva doar pentru că mi se pare că nu aș reuși. Singurele limite sunt în tine însăți, știi?