Jurnal de război și șapte povești afgane adunate în cartea soldatului Lucian Irimia, erou în războiul altora

Lucian Irimia are 46 de ani și știe că abia atunci când va ieși la pensie se va putea dedica 100 % familiei. În urmă cu 27 de ani devenea militar și de atunci este în slujba țării, participând la misiuni care îi puneau doar viața în pericol, nu și jurământul depus. Face parte din trupele române care s-au retras din Afganistan anul acesta. Nu s-a întors înfrânt, nici învingător, ci mai bogat spiritual. A descoperit scrisul, l-a văzut ca pe un refugiu și a adunat într-o carte șapte povești ale soldaților români care se aflau în misiune pe tărâm minat. Cartea „Șapte povești afgane” este un volum despre veteranii teatrelor de operații, emoții, luptă, dor, motivație, România și familie.

Știa că vrea să fie soldat încă de la 11 ani. Locul în care el a copilărit era un important pol militar din țara noastră. De la admirație a ajuns să lupte ca să intre în sistem. Nu s-a descurajat după primul refuz și a continuat să-și facă loc printre oameni, pentru a ajuta oameni.

Acum este jurnalist militar la Observatorul Militar și face parte din cadrul Brigăzii 15 Mecanizată „Podu Înalt” din Iași. Nu se gândește să se retragă pentru că mai are de ascultat poveștile camarazilor, pe care să le adune într-o nouă carte.

Unde s-a născut Lucian și cu cine a crescut?

În Roman, alături de un frate mai mare cu 8 ani. Suntem doi frați crescuți în Roman, Neamț. Dintre mine și fratele meu, el a fost cel care a învățat mai mult, iar acum este director de multinațională. Eu, în schimb, am știut ce vreau să fac încă de la 11 ani.

Lucian Irimia: „Până la a fi soldat, pe mine mă interesa cariera militară pe tanc”

Adică să fii soldat?

Până la a fi soldat, pe mine mă interesa cariera militară pe tanc. Romanul era recunoscut ca o mare garnizoană de militari. Lângă blocul unde am stat noi era un bloc plin de militari și îi vedeam des cum mergeau, cum se comportau. Îmi plăcea demnitatea lor, hainele și faptul că erau în slujba țării noastre. Cum am spus, la 11 ani eu știam că vreau să merg la liceul militar și să urmez o carieră în acest domeniu.

Și a urmat admiterea la liceu?

Eu am vrut, regimul nu m-a vrut. În acea perioadă, să fii admis la un asemenea liceu însemna multă investigație în spate. Era un fel de arbore genealogic până la un neam pe care nici măcar nu îl cunoști. Familia mea este curată, așezată, însă un unchi m-a tras în jos și m-a făcut inapt pentru liceul la care visam.

Ai renunțat?

Nicicum. Am urmat un liceu civil, apoi m-am înscris la Institutul Militar de Tancuri Mihai Viteazu Pitești. Se întâmpla în 1993 și astfel, la 18 ani am devenit subofițer. După, am avut șansa vieții. Am primit repartiție în Iași.

Lucian Irimia: „Să fii tanchist trebuie să ai o înălțime mai mică. Eu am 1,83″

Ți-ai urmat visul.

Oarecum. Eu credeam că încă lucrez la el. Lucian voia tancuri, însă nu îl ajuta înățimea. Să fii tanchist trebuie să ai o înălțime mai mică. Eu am 1,83.

Regrete în acest sens?

Nu, pentru că am ajuns în Iași, acolo unde m-am îndrăgostit și nu am mai plecat. Un an mai târziu am realizat că trebuie să fac o facultate. Am avut sprijinul comandanților și al colegilor și am reușit să termin Facultatea de Psihologie și Asistență Socială. Mi s-a părut frumoasă. Erau glume pe baza armatei și am vrut să demontez tot ce se spunea despre rigiditatea și lipsa emoțiilor la un soldat. Mi-am dat seama că psihologia poate căuta alte căi de comunicare decât cele cunoscute deja.

Lucian Irimia: „Din psihologie am învățat cum să mă fac înțeles, cum să ascult și cum să tac”

Ce ai învățat frumos de la facultatea de psihologie?

Să comunic, să fiu o fire deschisă și să mă adaptez. În armată știam să mă adaptez situațiilor de risc. Din psihologie am învățat cum să mă fac înțeles, cum să ascult și cum să tac.

Ai înaintat ca grad dacă ai făcut facultate?

Nu, am prins alte vremuri. Din păcate, am fost o altă generație și nu am avut cum să trec praguri ușor.

Acum tot subofițer ești?

Da, un subofițer cu zeci de experiențe.

Printre aceste experiențe se numără și iubirea?

(râde) Mai ales. Soția mea este sora colegului de serviciu. M-am îndrăgostit de o femeie minunată alături de care am pornit o relație la distanță. Eu în Iași, ea în Adjud. I-am făcut multă curte, iar după doi ani s-a mutat în Iași. În noaptea de Revelion 2001 am cerut-o de soție și suntem împreună de peste două decenii.

Lucian Irimia: „Misiunile internaționale sunt un examen pentru militari”

Era bine ca soldat? Mă gândesc la situație, job stabil, soție, tinerețe. De ce să fi vrut misiuni?

Totul a început în 1996. Misiunile internaționale sunt un examen pentru militari. Am vrut să dau un examen să văd dacă pot face față. Am avut colegi plecați în Bosnia, Kosovo și mereu eram prins să le ascult poveștile.

În 2004 am reușit să plec în misiunea în Bosnia și Herțegovina, unde am fost comandant de grupă. Aveam 10 oameni în subordine și trebuia să avem grijă de poduri.

Cât a durat această misiune? La ce riscuri te supuneai?

6 luni și jumătate. Nu ai zonă de conflict, iar singurul pericol erau zonele de mină. Nu știai ce este minat. În general misiunile durează cam 6 luni.

Lucian Irimia: „Am învățat ce înseamnă să fii umăr la umăr cu cei mai buni din lumea aceasta”

Ce ai învățat în acea jumătate de an?

Am învățat ce înseamnă NATO. Am relaționat foarte bine cu americani, britanici, francezi, olandezi. Am învățat engleza mai bine decât aș fi făcut-o cu un profesor. Am stat cu dicționarul în mână și puneam multe întrebări. Am învățat ce înseamnă să fii umăr la umăr cu cei mai buni din lumea aceasta.

În cele șase luni când a fost cel mai greu moment?

Cel mai greu a fost când am plecat în misiune pentru că m-a anunțat soția că este însărcinată. Am urcat în tren și am plecat. Mi s-a rupt sufletul, dar era jurământul și trebuia să îl duc la capăt. Cu un an înainte, în 2003 au murit primii militari români, iar asta nu numai că mă speria pe mine, dar îi speria pe soția mea, părinții mei, toți cunoscuții. Am mers înainte pentru că era nevoie de mine.

Lucian Irimia: „Eu am aflat pe 8 august, de ziua mea că voi fi tată de băiat”

Cum era comunicarea cu cei de acasă? Între timp se afla și sexul copilului…

Comunicarea era mult mai greoaie decât acum, dar s-au găsit soluții. Eu am aflat pe 8 august, de ziua mea că voi fi tată de băiat. A fost cel mai frumos cadou din viața mea.

Tot atunci a început și scrisul să apară în viața lui Lucian Irimia? Ca un refugiu?

În Bosnia am început să scriu. Scriam la un fel de corespondețe. De acolo am început legătura cu presa militară. Mi-am dat seama că și pixul poate fi o armă, dar una care vindecă sufletul meu și al familiilor care așteptau camarazii în țară.

Următoarea misiune când a fost?

Afganistanul devenise din ce în ce mai important pentru Armata Română. Era un nou examen pentru mine. Am plecat cu un comandament multinațional, Seebrig. Am fost subofițer de stat major. În 2006 ne-a revenit responsabilitatea de securizare a Kabulului….când mă gândesc ce a fost anul acesta fix în locul în care noi ne-am făcut treaba, mă încearcă multe stări. Toți cei care am fost acolo ne-am dorit ca afganii să-și ia soarta în propriile mâini…

În 2012 am lucrat în biroul de relații publice în cadrul unei structuri de tip brigadă pe care România a avut-o în Sudul Afganistanului, în provincia Zabul. Trebuia să transmitem în țară materiale prin care să prezentăm realitatea de acolo și reprezentațiile noastre. Lucram deja la Ziarul Observatorul Militar și mi-a revenit sarcina să fiu cel care scrie.

Când a încolțit ideea de a scrie o carte?

Stând cu militarii, simțeam nevoia, o dată pe lună să scriu și altceva. Dincolo de vestă, arme, rigiditate. O dată pe lună apărea o poveste sensibilă. Apoi colegii mei mi-au spus că ar fi păcat să nu existe o carte în acest sens. Nu am avut curaj și nici încredere în mine atunci. Poveștile apăreau în presa militară și atât.

Când a fost scrisă prima poveste?

În iunie 2012. Apoi lunar alta. M-am oprit în decembrie. Nu vreau să mă opresc la 7 povești. Tind spre o a doua carte.

Lucian Irimia: „Noi, ca și camarazi suntem o mare familie”

Care era condiția ca cineva să își spună povestea în fața lui Lucian?

Să îl cunosc, să îl descos elegant, să îi văd emoția creată de familia de peste mări și țări. Noi, ca și camarazi suntem o mare familie. Ne pasă unul de celălat și suntem umăr la umăr unul pentru celălalt.

Cum se numesc capitolele și câte pagini are cartea?

Cartea are 110 pagini și capitolele le voi spune la liber. La revedere, România!, Undeva în Zabul, Ambuscada, În liniștea dimineții, Lupta pe cele două fronturi, QRF extremă urgență, Veteranii de ieri și de azi. Deși pare ușor, nu a fost chiar așa. Cartea a durat 9 ani ca să vadă lumina tiparelor.

În câte locuri a fost prezentată?

În Iași, Brașov, Botoșani și Dorohoi.

Când apare următoarea carte?

Curând, zic eu. Avem în Iași o poveste de zis. Cea a Lupilor Negri. Sunt oameni care muncesc enorm, sunt oameni care inspiră.

Lucian Irimia: „Eu nu mă mai sperii de o foaie albă”

Apropo de inspirație. Când este Lucian creativ la scris?

Am scris și când am venit dintr-o misiune mai grea. Eu nu mă mai sperii de o foaie albă. Poveștile lor contează. Sacrificiile lor contează.

Câștigă bine un soldat care alege misiune după misiune?

Apropo de partea financiară, sunt lucruri care așa-ți vin. Când începi pregătirea, tu te focusezi pe ce ai de făcut acolo, gândul la bani zboară imediat. Te gândești la bani abia când te întorci acasă. Tu ai de îndeplinit o misiune, iar acolo ai încredere doar în camaradul de lângă tine, nu în banii pe care îi ai.

Ai întâlnit familii care s-au dezbinat? Ai văzut regretul?

Sunt momente teribile, mai ales când sunt copii la mijloc. Am cunoscut familii care m-au marcat în acest sens. Toți ne alegem o meserie pe care o facem cum știm noi mai bine. Nu există doar o dezbinare când cineva moare. Există și divorțuri, care sunt iarăși rupturi.

Care a fost cea mai mare teamă când plecai într-o misiune?

Că nu mă voi întoarce acasă. Din momentul în care te hotărăști să pleci, o iei în calcul. Mai ales că un bun amic, Bogdan Hâncu s-a prăpădit într-o astfel de misiune. Dumnezeu să îl ierte!

Lucian Irimia: „Copiii nu judecă, dar îți spun la un moment dat că nu ai fost acolo când trebuia”

Copilul a judecat că plecai?

Nu, el nu judecă. Copiii nu judecă, dar îți spun la un moment dat că nu ai fost acolo când trebuia.

Cum se simte imnul țării, cum se vede steagul arborat în inima unui soldat?

În România am crescut cu el, dar sentimentul de bucurie este la misiunile internaționale. Știu că l-am dus acolo unde merită și unde merită românii.

Ce părere ai de cei care aleg o carieră militară, dar care abandonează apoi?

Nu îi judec. Cunosc și eu. Armata este o stare de spirit în care sacrificiile sunt la ordinea zilei. Ai jurat pe Drapel, ești legat toată viața. Fiecare știe de ce vrea să fie militar.

Din ce aluat este făcut un militar bun?

Condiția fizică bună, către foarte bună, chiar excepțională, să aibă o gândire limpede, să acționeze eficient, iar peste toate, trebuie să se supună legilor și regulamentelor militare. Dacă nu te antrenezi încontinuu, posibil să dai rateuri, de asta instruirea există tot timpul.

Lucian Irimia: „Acum încă nu sunt 100 % al familiei”

Ce vei face după ce pui meseria în cui?

Încă nu mă gândesc. Mă voi gândi la momentul respectiv. În acel moment voi vorbi și cu familia, pentru că atunci voi fi 100 % al lor. Acum încă nu sunt 100 % al familiei.

Ce înseamnă acasă?

Dragoste, încredere, România. În 2006 am plecat din Kabul într-o dimineață de august. Am aterizat pe Constanța, ne-am cazat la Mamaia și era o oră mai după amiază. Oamenii plecau de pe plaje, calmi, liniștiți, bronzați. Atunci mi-am spus: Ce bine că ei sunt în concediu. Dacă la noi e liniște și pace, înseamnă că ne-am făcut treaba acolo. Că anii nu au fost pierduți, ci câștigați.

Cu toate astea, ai mai plecat într-o misiune.

Da, a IV-a misiune și cea mai scurtă. În misiunea din 2021 am fost tot la compartimentul de relații publice. A durat doar trei luni pentru că, din păcate, sau din fericire, s-a luat hotărârea, în cadrul alianței de a fi încheiată misiunea.

Lucian Irimia: „La 56 de ani voi fi întrebat dacă vreau să recuperez timpul pierdut cu familia”

La ce vârstă se iese la pensie din armată?

Depinde. Dacă ai avut parte de misiuni periculoase la 48, dacă ai probleme medicale, oricând. Eu sunt încă tânăr, deși la 56 voi fi întrebat dacă vreau să recuperez timpul pierdut cu familia.

La ce vârstă punem în rezervă meseria de jurnalist?

Niciodată. Este un lucru care mi-a intrat târziu în sânge, dar acum nu mai am cum să-l las.

Ai trăit cu gândul că moartea nu este o opțiune, ea poate fi după colț. Ce ne lipsește ca să fim fericiți ?

Încrederea în forțele proprii, dragoste și bun simț.

Cum te descrii ca persoană?

Un simplu militar al Armatei Române care-și respectă jurământul.

Vreun regret?

Niciunul. Am făcut tot ce am dorit în viața asta. Nu m-am gândit niciodată să fiu altceva ca meserie, dar asta nu înseamnă că nu aș fi bun pe altceva.

Ce-și spune Lucian când e doar cu el însuși?

Dacă gândești lucruri mici, faci lucruri mici, dacă visezi să faci lucruri mari, faci lucruri mari.