Katia Pascariu, actriță: „Nu sunt genul care să zică cu toată forța: cuceresc lumea! Am nevoie de o centură de siguranță, de echipă, de grup.”

Katia Pascariu este actriță, joacă la Teatrul Evreiesc, iar recent a fost nominalizată de New York Times în lista celor mai buni actori ai lumii, asta după ce echipa peliculei Babardeală cu bucluc a primit Ursul de aur de la Berlin și a fost nominalizarea României la premiile Oscar.

Cum s-a schimbat viața ta după această nominalizare?

Katia Pascariu: Nu s-a schimbat viața mea nici după nominalizare, nici după premiu. Poate că după Ursul de aur s-a creat prijejul acestei nominalizări. Nu știu cu certitudine.

Ce s-a întâmplat însă, la fel ca după premiul de la Berlin, acum a venit foarte multă atenție media, care, știu bine, durează câteva zile, apoi se stinge.

Și cum te simți cu toată această atenție?

Katia Pascariu: N-aș zice că mă simt confortabil, deși îi înțeleg foarte bine rostul și încerc să o canalizez către ce mă interesează pe mine și să o gestionez cât se poate de decent și de rezonabil.

E ceva ce mă interesează aici: suntem sau nu pregătiți pentru acest gen de notorietate hollywoodinană, de industrie de celebritate, de expunere și, uneori, intruziune în viața personală. Am sentimentul că ești din genul artiștilor discreți. De ce așa?

Katia Pascariu: Nu înțeleg de ce aș fi altfel? Nici eu nu sunt interesată de viețile altora, nu consum acest gen de conținut, așa încât nu văd de ce m-aș expune, mai ales că nu mi se pare că aș avea ceva palpitant din viața mea personală de adus lumii.

Meseria pe care o fac eu are nevoie de public, fără îndoială. Dacă nu exista această necesitate, de a arăta audienței ce facem noi, spectacolele noastre, cu atât mai puțin m-ar fi interesat vreo expunere publică. Dar fiind o meserie dependentă de audiență, ne confruntăm adesea de această problemă: cum facem să ajungem la public, cum îl câștigăm?

Fără să plătești un cost pe care nu ești dispusă să-l plătești.

Katia Pascariu: Aș fi dispusă, dar chiar nu cred că e ceva palpitant de expus din viața mea. Nu sunt omul care să producă articole de acest gen. Dar cu lucrurile profesionale pe care le fac, împreună cu colegii și colegele mele, cred că am putea atrage mai multă atenție.

Legat de colegii mei de la Hollywood, cu care împărtășim aceeași meserie, chiar dacă lucrăm în condiții, după standarde și cu onorarii diferite, cred că și ei sunt diferiți: unii iubesc mai mult atenția celorlalți, a presei, în vreme ce alții o evită.

Îmi place cum spui asta: am aceeași meserie cu Brad Pitt.

Katia Pascariu: Chiar așa este, am aceeași meserie cu Brad Pitt, ba aș spune că eu am și absolvit Facultatea de teatru, iar el nu știu dacă are studii de specialitate. (râde)

Vreau să spun că ne specializăm în moduri diferite, avem drumuri specifice, avem o viață foarte diferită, pe care nici nu mi-o pot imagina, înainte de a fi de acord să o trăiesc. Nici nu știu cum arată, de fapt, această viață de mare industrie cinematografică.

Dincolo de asta însă, apropo de a fi cunoscut, mi-ar plăcea ca numele meu să fie o garanție pentru oameni, că ce urmează să vadă este important, semnificativ.

Cealaltă fațetă a problemei este supra-atenția care îți ia mințile și să nu mai poți fără ea. Cum te educi să nu intri în acest miraj?

Katia Pascariu: Din nou, cred că este important dacă tu ești consumator de așa ceva, de povești scandaloase, de expunere. Dacă-ți place să-i urmărești pe alții, cu atât mai mult îți va plăcea să fii în poziția respectivă.

Trăim o perioadă în care notorietatea pare ușor de atins: oricine își poate face un canal de youtube, de tiktok, oricine poate avea o platformă, poate deveni celebru fără să aibă o meserie care în alte vremuri îți aducea celebritatea.

Oricine poate deveni persoană publică.

Faptul că acest lucru dă dependență nu aș avea cum să-l cataloghez. Tot ce s-a întâmplat în contextul promovării filmului, make-up-ul, ședința foto, PR-ul, atenția unor specialiști sunt uluitoare, dar eu mă simțeam un pic stânjenită, fiindcă nu asta este meseria pentru care m-am pregătit. Și nu mă văd în pericolul de a fi dependentă de așa ceva fiindcă nu e ceva ce-mi umple mintea.

Și-atunci cum îți măsori succesul?

Katia Pascariu: În meseria mea publicul este important. Îmi măsor succesul profesional prin propunerile care vin spre mine; cu cât sunt mai interesante și continue înțeleg calitatea muncii mele și succesul.

Încerc să le țin mereu împreună: succesul și conținutul muncii mele.

Cine te-a ghidat spre această meserie?

Katia Pascariu: Dintotdeauna mi-am dorit să fac asta, de când eram mică.

Nu avem actori în familie, dar copilă îmi amintesc că spuneam tuturor că sunt artista casei. Și eu, și sora mea eram destul de artistice, iar părinții ne-au susținut și încurajat. Dar nu am făcut mare lucru în această direcție până în clasa a XII-a, iar atunci mai mult din inerție ziceam că o să devin actriță.

Adevărul este că în liceu, mai ales într-unul cu profil teoretic, când venea momentul să mă gândesc ce aveam să fac mai târziu, am realizat spaima de a începe să fac ceva ce puteam constata ulterior că nu mi se potrivește. Așa că am amânat cât de mult am putut momentul deciziei.

În clasa a XII-a, când nu mai puteam amâna, am început pregătirile cu doi actori, Mirela Nicolau și Florin Dumitru, și din fericire am intrat din prima la facultate. Chiar mă gândeam că, dacă nu aș fi reușit din prima la admitere la UNATC, nu aș mai fi avut curajul să încerc anul următor. Mă știu, nici acum nu sunt genul care să zică  cu toată forța: cuceresc lumea! Am nevoie de o centură de siguranță, de echipă, de grup.

Cum îți imaginai tu această meserie: ca prezență pe scenă, la tv, pe marele ecran?

 Katia Pascariu: A pornit ca o joacă, exact ca în copilărie și am continuat în această direcție. Mirela Nicolau chiar mi-a spus atunci când ne pregăteam: „nu spectacolele, nu aplauzele, nu momentele care durează foarte puțin trebuie să-ți placă, fiindcă ele sunt efemere, ci repetițiile. Acolo e baza meseriei. Dacă nu-ți va plăcea la repetiții, nu-ți va plăcea meseria.” La început cuvintele ei m-au pus pe gânduri, apoi am realizat că avea dreptate.

Serios? Nu strălucirea premierei?

Katia Pascariu:  Nu, deloc! Sigur că aplauzele, strălucirea fac parte din proces, la fel întâlnirea cu publicul, dar activitatea mea de bază, de actriță, este să repet la personaje.

Asta este activitatea mea preferată: să am o poveste, un personaj și să repet.

Care este personajul de care te-ai îndrăgostit?

Katia Pascariu: Tot ce am făcut în ultimii ani a fost foarte important, dar primul care a produs un declic în mine a fost personajul Arlecchino din Commedia dell’arte, fiindcă îi place să se joace, să provoace, să-i facă pe oameni pe râdă, adică ceva ce-mi place și mie foarte mult. Arlecchino e ca un copil care într-un fel fuge de realitate, ceea ce fac și eu, are și o doză de clown, dar și provoacă prin glumă și joc. Este un personaj aparent infantil, în realitate foarte conștient de sine și de lucrurile care nu funcționează foarte bine în jur, motiv pentru care alege jocul.

De ce ai explorat zona de film?

Katia Pascariu: Aș fi făcut-o mai mult dacă aș fi avut ocazia, iar pe viitor mi-ar plăcea să o fac tot în direcția în care am încercat acum, împreună cu Radu Jude și cu ceilalți colegi, ai filmului artistic.

E un alt mediu de lucru și comunicare, îți deschide alte posibilități față de teatru, te obligă la un autocontrol ceva mai mare decât teatrul, ești mai conștient de tine și este o altă relație pe care o ai în timp cu publicul.

Filmul circulă mai mult timp și ajunge la mult mai multă lume decât o face teatrul.

Cum ai ajuns în această distribuție?

Katia Pascariu: A fost destul de simplu fiindcă Radu m-a sunat și m-a întrebat dacă poate să-mi trimită un scenariu și dacă aș vrea să joc în el. Îl știam dinainte pe Radu, fiindcă el este unul dintre regizorii care au tot venit la spectacolele noastre, la Cooperativa Macaz sau la Centrul Replika.

Am citit scenariul, mi-a plăcut, ne-am întâlnit, am discutat și i-am spus părerea mea și că sunt de acord să lucrăm împreună.

Ce ți-a plăcut la scenariu, la film?

Katia Pascariu: Știam pentru ce rol mă sunase. M-a bucurat fiindcă mi s-a părut foarte provocator și finalul, și începutul, tot ce are de trăit personajul; mi-a plăcut că vorbeam despre o profesoară, iar eu lucrez mult în zona de teatru educațional.

Ce-ai învățat despre tine după această experiență?

Katia Pascariu: Am învățat că-mi place să fac și film. (râde) Știam deja, dar am experimentat mai mult gândul că sunt un om căruia îi place mult să muncească, că am o rezistență foarte mare la lucru, că prefer să muncesc zeci de ore în loc să fac PR, de pildă. (râde)

Și am învățat cât de greu este să stai la poze.

Ce urmează pentru tine acum?

Katia Pascariu: Chiar nu am așteptări de schimbări majore. Iar dacă s-ar întâmpla asta totuși, mi-aș dori să apară niște propuneri de lucru.

Altfel sper să nu se schimbe nimic.

Vom avea un pic de vacanță, ca toată lumea și vedem ce se întâmplă și cu valul V pandemic. La Teatrul Evreiasc și la Replika am scris și câștigat niște proiecte cu echipa, continuăm să jucăm, la Evreiesc ținem repetiții, iar anul viitor, în aprilie sau mai, sperăm să iasă niște spectacole noi, în condițiile în care se va putea juca pe scenă.

Acum sunt în Franța, fiindcă sunt parte a unei echipe de teatru pentru un spectacol franco-român, creat după un text al Mihaelei Michailov, și vom continua cu spectacole și anul viitor, în Franța și România.

Am un calendar care cuprinde și școli de vară cu copii, cu adolescenți pentru anul viitor, dacă se va putea lucra din pricină de pandemie.

Dacă aș rezuma, aș spune că este un pic complicată zona în care activăm noi, fiindcă trebuie să arunci foarte multe undițe și nu știi dacă prind sau nu toate pește. Dacă prind toate te bucuri, dar te aglomerezi, dacă nu le arunci pe toate, ci doar una, s-ar putea să nu prindă nimic și să fii pe zero. Dar așa funcționăm deocamdată în sistemul independent în România. Nu există altă opțiune. Și, dacă mă întrebi, mi-ar plăcea să pun umărul mai mult la diverse forme de lobby pentru o mai bună înțelegere din partea autorităților a ceea ce înseamnă statutul artistului independent, ce înseamnă educația culturală în spațiul românesc, care e văzută ca ceva marginal.