La povești cu Corina Șuteu, femeia care a dus cultura românească peste cele mai îndepărtate hotare și care s-a luptat să o reabiliteze în guvernul Cioloș, din funcția de ministru al culturii

Corina Șuteu are o carte de vizită plină și impresionantă. Între 2016-2017 a ocupat funcția de ministru al culturii în Guvernul Cioloș.

În anii ‘90 a condus UNITER (Uniunea Teatrală din România), apoi primul teatru de proiecte din România (Theatrum Mundi – actualul teatru Metropolis). A fost directoare a programului de masterat în management cultural european al Școlii de comerț din Dijon (Franța) și a programului ECUMEST și a condus Institutul Cultural Român de la New York timp de 7 ani.

Citește și: Valerie Cioloș-Villemin: „Am renunțat la postul din Bruxelles pentru soțul meu și pentru România, dar m-a costat enorm, fiindcă ani de zile am încercat să-mi găsesc un rost”

A fondat și produce Making Waves, festivalul de film românesc de la New York, aflat la cea de-a 16 ediție. A publicat articole în România și în străinătate, pe teme de management și politici culturale, a scris „Another Brick in the Wall” („O altă cărămidă în perete”) – studiu comparativ publicat la Amsterdam, despre educația în management cultural în Europa.

Și pentru că știm, deja, cu toții, câtă dezamăgire există în sectorul cultural și în tot ce este serviciu public în România, îmi propun să construim această discuție pe FRUMOS…

Așa încât i-am adresat intervievatei noastre următoarea propunere:

„Aș vrea să îmi povestiți nu ce este dureros, ci ce v-a bucurat și v-a împlinit în experiența dvs. de peste 35 de ani în domeniul cultural, un parcurs construit între București, Dijon (și Franța în general) și New York…”

Și ca să începem cu începutul… Proveniți dintr-o familie de lingviști și ați absolvit facultatea de limbi străine. Ați crescut așadar într-un mediu intelectual, dar cum a început drumul dvs. în sfera culturală?

Ce să vă răspund… cred că ar trebui clarificat faptul că a crește într-un mediu intelectual înseamnă, implicit, a fi deja pe un drum profund legat de sfera culturală, cum o numiți. Părinții mei erau cititori redutabili de literatură și nu numai, tata asculta operă cu regularitate, erau ambii foarte pasionați de cinema și cumpărau albume de artă pe care le comentam în familie. Mama a insistat când aveam 4 ani să fac balet. Ei mi-au deschis gustul pentru experiența artistică. Sigur că ar fi preferat amândoi ca eu să fac o carieră exclusiv academică, dar nu acest parcurs m-a pasionat.

Ați fost mereu o adevărată „leoaică” luptătoare, nu doar prin zodie, ci și prin numeroasele inițiative de reformă „revoluționare” pe care ați încercat să le faceți, de la momentul când, în anii ‘90 ați condus UNITER, apoi primul teatru de proiecte din România (Theatrum Mundi –actualul Metropolis) și până la ocuparea funcției de ministru al culturii în Guvernul Cioloș (2016-2017).

Pe lângă numeroasele dezamăgiri despre care ați povestit în alte interviuri, au fost și momente de bucurie? Când ați simțit că v-a reușit o schimbare?

Interviurile despre care vorbiți marchează foarte precis perioada mea de ministru. O schimbare nu se poate face în cele șapte luni, cât am fost în acest post. Deși cred în continuare că depunerea dosarului UNESCO pentru Roșia Montană a fost un moment bun și important pe care l-am trăit grație acestui mandat.

E greu să vorbești despre ce „ai reușit” în materie de schimbare. Eu nu cred în schimbare, cred în evoluție. Iar evoluția nu e întotdeauna pozitivă, chiar dacă intențiile noastre sunt.

În calitate de director, am propus și pus în practică reorganizarea pe programe și proiecte a UNITER. Apoi am condus, în anii ‘90,  primul teatru de proiecte și am creat, la Theatrum Mundi, un spațiu performativ alternativ – unul dintre primele din România. Am făcut  primele contracte individuale, în turneu, actorilor, pentru spectacolul „Teatru Descompus” de Matei Vișniec (pus în scenă de Cătălina Buzoianu).

Citește și: Ramona Mitrică, femeia ce schimbă imaginea țării peste hotare „povestindu-le” britanicilor cultura românească printr-o editură ce publică autori români și prin singurul festival de film românesc de la Londra

Am fondat și am condus, din 1995, Programul de Master ECUMEST, primul program regional din estul Europei de management cultural european (dintre absolvenți: Oana Radu, Aurora Kiraly, Mugurel Vrabete, Aura Corbeanu, Cosmin Manolescu, Demeter Andras, Horea Avram, Silvia Cazacu – ca să dau doar câteva nume din România).

La New York am susținut cu intenție modificarea percepției despre artele contemporane din România, aducând și prezentând acolo generațiile de intelectuali și de artiști contemporani din toate domeniile culturale. Am inițiat „Academia itinerantă Andrei Șerban”- un laborator de creație care ar merita să își găsească un spațiu stabil, toate acestea și multe altele au fost ceea ce am putea numi „momente de satisfacție profesională”.

Dar eu nu mi-am propus să produc schimbare, mi-am propus să creez spațiu de expresie pentru talent. Am o mare pasiune pentru talent. Vreau să spun pentru oamenii de talent – și aici nu vorbesc doar despre artiști.

De asemenea, în multe cazuri, îmi place să cred că am creat un context benefic acelor creatori care erau la început de drum. În alte cazuri – Andrei Șerban sau Lucian Pintilie, de pildă, m-a  însuflețit dorința de a le crea o conjunctură care să îi inspire încă.

Când am pus și eu una dintre „cărămizile” mișcării de dans contemporan ale generației Mihalcea-Manolescu-Fieroiu-Ștefănescu, având-o drept colaboratoare pe Gabriela Tudor și co-organizând la București La danse en Voyage, mi se părea că am participat efectiv la deschiderea  drumului pentru un grup de artiști care își căutau spațiul de expresie și care, în timp, l-au găsit.

Am invitat – la începutul lor de carieră la New York – noua generație de dramaturgi, precum Ștefan Peca, Vera Ion, Bogdan Georgescu, Gianina Cărbunariu. Am acompaniat concret lansarea Galeria Plan B în Statele Unite și am cunoscut cu acest prilej un grup de galeriști și de artiști vizuali pe care îi admir și iubesc până azi – Mihai Pop, Adrain Ghenie, Victor Man, Șerban Savu, Ciprian Mureșan – un alt drum s-a deschis pentru fiecare dintre ei.

Ar fi multe altele de spus, fiindcă o parte importantă din cariera mea s-a desfășurat în străinătate (în Franța și apoi în SUA) și multe proiecte reușite au fost realizate cu parteneri, colaboratori, instituții din alte țări.

În ‘93 ați făcut eforturi pe lângă ministrul de atunci pentru o reformă a salarizării în domeniul teatral. Și cu acest prilej marele actor George Constantin v-a spus un lucru care ați mărturisit în alt interviu că v-a marcat întreaga viață: ”(…) dar eu nu cred că cei de la minister vor să schimbe ceva. Și, duduia Șuteu, vreau să-ți spun ceva. Dumneata ai o inimă foarte mare și o minte foarte mare. Dar inima dumitale e mai mare decât mintea și din cauza asta vei suferi foarte mult.”

Dar, vă întreb, se poate să lucreze cineva în artă, FĂRĂ să pună tot sufletul în asta? De ce ar sta în zona aceasta profesională complet perdantă financiar altfel decât din pasiune?

Vă contrazic. Arta nu este o zonă profesională complet perdantă financiar… dimpotrivă.

Este, ca orice arie profesională, un sistem cu reguli de câștig financiar în care mulți se descurcă bine și foarte bine, unii mai puțin, alții deloc.

Ceea ce mi-a spus George Constantin ramâne valabil și azi;  cred, însă, că el îmi dădea un sfat foarte personalizat. E adevărat că trebuie să pui pasiune și suflet în ceea ce faci, dar asta nu se reduce la munca în cultură.

În același timp, trebuie să găsești balanța justă între câtă pasiune pui și câtă rațiune. Cred că asta voia el sa îmi spună. Mărturisesc, nu am găsit balanța justă încă, dar îmi place să cred că am progresat.

Între 1995-2001 ați fost directoare a programului de masterat în management cultural european al Școlii de comerț din Dijon (Franța) – azi Burgundy School of Business. Cum ați ajuns în această ipostază și cum a fost adaptarea dvs. la spațiul francez?

Este un post care mi s-a propus ca urmare a colaborării mele anterioare cu masteratul și a plecării pe neașteptate a directoarei – era nevoie de continuitate. Eu doream să creez un asemenea curs pentru Europa de Est și mi s-a părut ocazia ideală.

Adaptarea a fost extrem de dificilă, cu atât mai mult cu cât nimeni nu mă pregătise pentru ceea ce reprezenta, de fapt, acest post și nici pentru ce însemna să te muți într-o provincie atât de conservatoare a Franței. Dar am învățat foarte mult din această experiență și am acolo încă prieteni foarte buni, din mediul universitar. Din fericire pentru mine, eram atât de preocupată să construiesc programul, să îl internaționalizez, să îmi cresc fiica, încât nu realizam cât de dificil îmi este. Eram condusă de o aspirație.

Anul trecut am fost invitată să fiu mentorul generației 30, alături de Jack Lang, și am primit o extraordinară scrisoare de mulțumire din partea școlii. A durat un număr de ani să am această recunoaștere, dar a meritat. Voi relua în această toamnă o colaborare cu ei.

Ați predat apoi în multe universități de profil din țară și din străinătate. Dacă astăzi ar veni la dvs. un tânăr la fel de plin de energie și dorință de a schimba lumea cum erați și dvs., ce credeți că l-ați învăța, în primul rând, despre managementul cultural?

Nu știu dacă l-aș învăța ceva, dar i-aș spune ceea ce spun, de altfel, tuturor participanților la cursuri sau conferințe pe acest subiect: că într-o lume în care digitalul, comunicarea, rețelele sociale și structurile politice și societale sunt în evoluție accelerată, noțiunile de management cultural ale anilor 90/2000 nu mai sunt valabile.

De altfel, acesta este și motivul pentru care am ales să predau politici culturale, de multă vreme. Adică, să transmit felul în care guvernele (europene, cu precădere) înțeleg să susțină cultura și de ce.

A gestiona bine proiecte culturale și a le da sens a devenit din ce în ce mai mult un „sport extrem”, ești pregătit pentru lansări extraordinare și pentru căderi abisale, nimic nu îți mai dă garanția construcției solide, pe termen lung.

Ați construit multe proiecte la noi sau în afară, care este proiectul cel mai apropiat de suflet?

Sunt câteva și aș prefera să nu le numesc, fiindcă nu vreau să dau naștere vreunei neînțelegeri. Suntem întotdeauna subiectivi. Ca perioadă profesională, însă, indiscutabil este cea petrecuta la New York.

Citește și: Mirela Niță profa de franceză ce-i învață pe funcționarii de la Bruxelles limba română făcându-i să-i iubească pe Creangă și Eliade. Și povestea femeii ce a înființat prima școală românească din Belgia

Între 2006 și 2012 ați condus Institutul Cultural Român de la New York. Care era atunci imaginea României la New York? Ce știau americanii despre noi?

Care parte dintre americani ?… Există un public american newyorkez, cosmopolit, pretențios, există publicul expatriaților români, există publicul diasporei tradiționaliste.

Sincer, cred că în acest moment percepția despre cultura europeană în general este cu totul alta. Suntem în plină transformare produsă de mișcări precum „cancel culture”, de șocul pandemiei, de digitalizarea accelerată a experienței culturale, de nivelarea expresiei individuale prin corectitudine politica… etc.

Care era, atunci, imaginea României nu mai contează. Contează ce va veni de acum încolo.

Care este evenimentul pe care l-ați organizat în anii aceia la New York care a fost cel mai bine primit de public?

Au fost foarte multe evenimente extrem de bine primite, și nu numai la New York, fiindcă Institutul funcționa pentru toată America de Nord.

Voi aminti, la întâmplare : retrospectiva „Lucian Pintilie” la MoMa, spectacolul „FELA” de pe Broadway, la a cărui scenografie au lucrat, la invitația Marinei Draghici, artiștii stradali care au făcut și expoziția în Galeria ICRNY – expoziție care se află la originea unei grosolane manipulări de presă sub genericul „poneiului roz” (scenografia aceea a luat premiul Tony).

Ar mai fi aniversarea Norman Manea la Bard College, prilej care l-a adus pe Philip Roth la mine acasă, grație prieteniei cu Norman, Spectacolul Confesiune la Tanacu,  după Tatiana Niculescu, rezultat al „Academiei itinerante Andrei Șerban”, prezentat la teatrul La Mama, dar și la Paris, unde a venit să îl vadă Peter Brook, invitat de Andrei Șerban.

Pot aminti și Proiectul DaDa – organizat în colaborare cu retrospectiva avangardei de la MoMa – Fanfara Ciocârlia care a ridicat sala de la Pace University in picioare, proiectul de dans contemporan organizat în colaborare cu Dance Theatre Workshop… Ar mai fi și conferinta de politici culturale organizată la Columbia University în parteneriat cu Centrul Segal, CUNY University și, bineînțeles, Festivalul de Film Românesc, început la Tribeca, continuat la Lincoln Center, fiindcă sălile deveniseră prea mici și la ultima ediție la Tribeca Cinemas am lăsat oameni afară, în imposibilitatea de a le da bilete…

Sunt atât de multe proiecte și programe, încât mi-e efectiv greu să le enumăr și să le fac dreptate.

Cât de greu v-a fost – nu doar profesional, ci și personal – să vă adaptați la viața new yorkeză? Care a fost cea mai mare dificultate pe care ați întâmpinat-o?

 La New York nu mi-a fost deloc greu să mă adaptez. La cultura profesională a diplomației românești, da.

Și o întrebare mai intimă ar fi: care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți din anii de la New York, fie ea personală sau profesională?

Au fost multe nenumărate momente de grație acolo. Ceea ce rămâne însă magic este însuși New York-ul, un loc absolut unic, divers, provocator, plin de energie și de neașteptat… locul unde te poti așeza la o terasă în Battery Park alături de Beyonce și de Jay-Z  și totul pare absolut normal.

Ați inițiat (din 2006) în SUA Making Waves – Festivalul de Film Românesc de la New York, derulat la celebrul Lincoln Center. Ați reușit să atrageți atenția asupra evenimentului într-o serie de publicații new yorkeze celebre: New York Times, Wall Street Journal, Time Out New York sau Variety. Cât de greu a fost să promovați un eveniment românesc într-un oraș ca New York-ul?

 New York-ul are această capacitate să scoată mereu în față ce e nou, original, interesant, bine făcut.  Succesul Making Waves are, însă, și o altă explicație – o spun cu toată responsabilitatea, după 16 ani : faptul că Oana Radu, Mihai Chirilov și cu mine suntem extrem de pasionați să îl facem, dedicați în fiecare an să îl vedem pe picioare și relația asta complexă și nu întotdeauna confortabilă în trei este principalul nostru mod de promovare, de fapt.

Credem toți trei, la fel de mult, că merită. În felul acesta aș spune că și Oana și Mihai sunt la fel de pasionați de „talent” ca și mine …

Ați vorbit despre perioada ca ministru și ați caracterizat-o drept ”cea mai traumatică profesional”.  Pentru cei care nu cunosc contextul, ce v-a durut cel mai tare în această ipostază?

Sentimentul că nu mai este aproape nimic de făcut, că sistemul administrativ este corupt până în rădăcinile lui. Că relațiile profesionale se bazează exclusiv pe complicități toxice, că profesioniștii sunt marginalizați, că toate aspirațiile anilor ’90 s-au evaporat.

Și pentru că nu ai prea des ocazia să vorbești cu un fost ministru, îndrăznesc să vă întreb: cum arată o zi din viața unui ministru? Are timp de respirat o persoană în această poziție?

Cum arată o zi depinde de la ministru la ministru. În cazul meu, nu, nu era timp de o adevărată respirație.

Sunteți un om în permanentă căutare și de câțiva ani ați deschis în București un mic „incubator” cultural denumit Insula 42. Ce fel de proiecte ați derulat aici?

 Am derulat și derulez proiecte care sunt „sisteme provizorii”, după cuvintele lui Baricco (scriitor și regizor italian).  Insula 42 este un spațiu în care și locuiesc acum, fiindcă sunt convinsă că ne vom „insulariza” cu toții. Sau în orice caz, vorbesc despre noi, cei care ne mai amintim că viața are valoare dincolo sau dincoace de numărul de like-uri pe Facebook.

Dacă nebunia pandemiei s-ar încheia mâine, care ar fi noile proiecte culturale la care visați?

 Nebunia pandemiei a adus cu ea și o formă de re-normalizare a vieții noastre cu noi înșine. Partea de nebunie aș vrea sa înceteze, cea de regăsire de sine, să continue. Fiindcă e singurul proiect cultural în care mai cred.