La povești cu Emanuel Mirea (jumătatea blondă de la Stigma) și cu Oana Mirea, femeia pe care o știe din alte lumi

Oana și Emanuel Mirea s-au cunoscut la un concert de Halloween, unde fata ajunsese din întâmplare, iar el era artistul logodit și decis să își întemeieze o familie, așa cum tradiția socială românească o cerea.

Și-au întâlnit privirile și deodată ”mii de funde colorate i-au unit”. Parcă se știau din alte lumi, a gândit fiecare dintre ei și nici acum, după 8 ani de zile, nu și-au schimbat părerea.

Până la acel moment electrizat însă Emanuel își consumase o glorie care ar fi luat mințile oricărui tânăr, alături de trupa Stigma, a plecat la capătul lumii, în Vancouver, unde a terminat studii de sound design și a revenit mai copt și mai pregătit să ia viața în piept. Și-a creat o trupă, Emanuel Mirea Band, și s-a reîntors pe scenă.

Venirea pe lume a copilului lor, Radha, l-a convins să treacă la următorul nivel de producție muzicală, așa încât acum a scos pe piață piesa „Să facem viața mai rotundă”.

Hai să dăm timpul în urmă, Emanuel, și să mergem acasă la părinții tăi, la Satu Mare! Și întreb ca la HR: ce era mama, ce era tata?

Emanuel Mirea: Tata era actor la Teatrul de Nord din Satul Mare, unde s-a stabilit după căsătoria cu mama. Fusese actor la Sibiu, înainte de asta jucase și la București, dar după ce a cunoscut-o pe ea nu a mai plecat din nordul țării.

Părinții mei au trăit o adevărată poveste de dragoste. Mama, Terezia, era foarte tânără, avea 19 ani, și venise din Sălaj la Cluj, pentru Facultatea de Litere. Îi plăcea enorm limba engleză, dar, pentru că era o concurență redutabilă, nu intrase. Mătușa mea, sora ei, care locuia în Satu Mare, a chemat-o pentru un an la ea, să muncească și să încerce din nou la facultate în anul următor.

Mama s-a dus, a făcut un curs, apoi s-a angajat la recepția unui hotel din oraș. Acolo l-a cunoscut pe viitorul ei soț.

Tata avea un turneu prin toată țara și s-a oprit la hotelul unde lucra ea. Atât a trebuit. (râde) S-au văzut de două-trei ori după care s-au căsătorit. O poveste incredibilă.

Era anul 1974. Trei ani mai târziu veneam pe lume eu.

Ce-mi amintesc foarte bine de acasă este că tata avea o bibliotecă senzațională, iar pe ultimul raft stătea impozantă o carte care m-a făcut curios de când eram foarte mic: Metafizica lui Aristotel. La 6 ani, când abia începusem să recunosc literele, i-am mărturisit tatei că vreau să o citesc. Iar el mi-a dat-o, dar după vreo 4-5 pagini am abandonat-o. Nu pentru totdeauna, fiindcă în facultate am avut nevoie de ea. Am terminat Sociologie – Antropologie, unde am făcut vreo doi ani filozofie, așa încât am trecut și prin Metafizica.

Cum ai decis să te apuci de muzică?

Emanuel Mirea: Muzica a venit natural. Sora mea, cu doi ani mai mare, Lorelai, a primit de la bunica un pian. Mie mi-a luat o bicicletă. (râde) Asta nu m-a oprit să mă așez la pian și să încep să cânt. După ureche, desigur. În clasa a VIII-a am primit cadou o chitară.

Care dintre bunici era generosul?

Emanuel Mirea: Bunica maternă. Părinții tatălui meu au pierit când el avea 14 ani, într-un accident dubios. Casa lor, care se afla exact în Piața Mare din Sibiu, vizavi de clădirea Primăriei, lipită de Palatul Bruckenthal, a explodat într-o noapte.

Bunicul, fost procuror militar, terminase Dreptul în 1938, întors de la Moscova după 1945, iar bunica, șefa sindicatelor din Sibiu, se întorceau de la o petrecere, la 4.00 dimineața, când au fost spulberați de suflul exploziei din casă.

Bunica s-a prăpădit prima, iar bunicul, la câteva zile, în spital. Tata, care în timpul incidentului dormea, s-a trezit din somn în flăcări și toată viața a purtat cicatricele pe mâini și pe picioare, a intrat în sistemul de protecție a Statului, dar a locuit singur.

Constanta vieții lui însă a fost cititul. Multă poezie, dramaturgie, critică, estetică, filozofie asta găseai în biblioteca noastră. Am fost un norocos să am acces de mic la toate aceste bogății.

Cred că datorită cărților, dar și tatei, care a fost dintotdeauna un om profund și preocupat de lucrurile spirituale mai mult decât de cele materiale, am devenit și eu mai curios față de marile mistere ale lumii.

Nu mică mi-a fost surpriza când am văzut că și Oana are aceleași gânduri ca și mine. Înainte de a afla că purta în burtică pruncul, am mers împreună în Bucovina și, ca într-un soi de pelerinaj, am ajuns la 9 biserici. La fiecare dintre ele, Oana se ruga Maicii Domnului să ne ajute să avem o fetiță. Amândoi ne doream o fetiță pe care cum crezi că visam să o numim? Radha. (râde) Eu, pentru că Radha, fiica lui Vishnu și consoarta lui Krishna, iar Oana voia numele acesta pentru copilul ei de când era mică. Coincidență crezi?

Oana, ce făceai înainte să-l cunoști pe Emanuel?

Oana Mirea: Munceam. De la 8.00 la 4.00 după-masă. (râde) Nu aveam încă business-ul meu, nu cream accesorii pentru mirese.

În adolescență m-am pregătit pentru o carieră în diplomație. Când am dat la facultate, toată lumea era înnebunită de ideea de studii europene și de integrarea în UE. Așa încât am intrat la Studii Europene, iar în paralel studiam și la Litere, studii iudaice, unde nu am rămas decât un semestru.

Am terminat facultatea, nu am reușit să intru în diplomație, dar am început să fac voluntariat. Nici nu mai știu în câte organizații am fost, dar îți spun două: Tineretul ONU ori Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile. Finalmente am intrat într-o agenție guvernamentală, unde am rămas patru ani.

Însă deja îl cunoscusem pe Emanuel, iar slujba aceasta de funcționar nu părea să mă mai împlinească.

Cum v-ați cunoscut?

Oana Mirea: Am ajuns din pură întâmplare în barul în cate Emanuel și bandul lui cântau, în urmă cu 8 ani.

Eu eram în mulțime, el era pe scenă și în toată acea aglomerație ni s-au intersectat privirile. Atunci am simțit că ne știam dintotdeauna. Noi tot zicem că avem o istorie din alte vieți. (râde)

Mi-e limpede că amândoi împărtășiți o spiritualitate la care nu m-aș aștepta, mai ales în cazul lui Emanuel. Zice-se, muzica, mai ales acest pop de la începutul carierei tale, te duce mai degrabă într-o zonă superficială, nicidecum în asta despre care pari tu să vorbești. Cum așa?

Emanuel Mirea: Îți spuneam că muzica a venit natural în viața mea. Eram la liceu, eram destul de popular, aveam chitară, formasem o trupă, mult premiată, se numea The Jesters. Noi eram niște copii, dar primeam premii, eram în top.

Viața mea arăta destul de bine și în afara muzicii: aveam o emisiune radio, eram fan Guns an Roses, purtam geci de piele, kilturi, cercel în nas, eram rebel și credeam că aveam o cauză.

Tata îmi zicea: „fiule, când ieși pe stradă parcă mergi la carnaval!” Și el vedea bine, însă oamenii mă tolerau așa fiindcă știau că eram un copil bun, că reprezentam frumos orașul prin festivaluri și eram lăsat în pace să îmi port pletele și cercelul în nas la școală. Învățam la Liceul de Limbi străine, eram olimpic, învățam bine, eram pasionat de limba engleză, aveam profesor american, iar aparențele vestimentare ori cercelul din nas erau mai puțin importante.

Erai mândru de tine?

Emanuel Mirea: Trufaș? Da. Îmi plăcea să fiu special, citeam Quintilian acasă, oratorii greci, eram cum ziceam popular, mica vedetă a liceului. Dar mi-am revenit când am ajuns la facultate.

Sociologie, antropologie. De ce?

Emanuel Mirea: Pentru că mi-am dorit să fac altceva, să aprofundez un domeniu care să mă ajute să cresc, să înțeleg, să nu merg pe drumurile bătătorite.

Te-a ajutat?

Emanuel Mirea: M-a ajutat în primul rând pentru că am schimbat mediul: de la Satu Mare am venit la Cluj, un oraș care vreme de 5 ani mi-a definit viața.

Am dus facultatea până la capăt, fiindcă nu îmi plăcea să las lucrurile neterminate. Dar a fost interesant cum am reușit să o termin, fiindcă aveam concerte și nu prea puteam să dau pe la școală.

Veneam cu trenul până la Cluj, de pildă, ajungeam la 6.00 dimineața în gară, iar la ora 9.00 trebuia să fiu în auditorium să susțin examenul, iar eu nici nu știam la ce materie era. Dar am avut norocul unei memorii bune, mergeam la cursuri cât de des puteam și îmi asumam faptul că o notă de 7 era mulțumitoare.

Proiectul Stigma apăruse adiacent cumva. Povestea este legată de Cornel Sorian, colegul meu de la Stigma, care revenise din armată și și-a propus să creeze un band. Nu ar fi fost prima oară.

În The Jesters Cornel era chitarist, iar eu eram solistul. De data asta, mi-a propus să transpun în engleză niște texte. Cred că atât avea în minte să-mi dea să fac. Doar că eu am tradus textele și, mai mult, le-am pus pe muzică. Atunci cred că și-a dat seama că nu ar fi rea colaborarea noastră.

Așa am început Stigma, care suna ca afară și cu care am participat la un concurs lansat atunci de casa de discuri care deținea licența Warner pentru România: „Vedeta poți fi tu!”. Erau multe nume consacrate din muzica de atunci, cu toate astea însă noi am câștigat marele premiu, adică un contract cu ei pentru trei albume.

Doar că eu eram deja anul întâi la facultate și nu voiam să o abandonez. Devenisem cunoscuți, aveam fani în toată țara. Ceea ce la început a fost un șoc, fiindcă noi nu știam că eram atât de difuzați.

Când am ajuns la București am aflat proporțiile celebrității. Am fost invitați la un mare eveniment, am urcat pe scenă și am zărit un grup compact de fete, de groupies, care venise cu un cearșaf enorm pe care scria Stigma de mii de stele, cu trimitere la albumul nostru Hotel de mii de stele, pe care se afla și piesa Jumătate tu, jumătate eu.

Apăream în reviste, eram ”răsfățați”, promovați de Bravo! și de toate revistele care se ocupau de muzica acestei perioade romantice românești.

Aveam nișa noastră: am fost prima trupă emo, înainte să apară conceptul. (râde) Eram destul de ciudăței printre trupele de atunci, Genius, Andre și așa mai departe.

Și cum te simțeai în scenariul ăsta al gloriei?

Emanuel Mirea: O vreme m-am simțit foarte bine. Doar că lucrurile au avansat, eu am plecat din Stigma, pentru că la un moment dat a cedat prietenia mea cu ei, iar muzica noastră era consecința acelei prietenii. Au apărut discuții, eu aveam altă strategie, ce implica mutarea în București, iar Cornel, a cărei copilă, Maya, tocmai se născuse, voia să ne organizăm de la Satu Mare.

Atunci eu am zis că mă pot descurca pe cont propriu, am venit la București, am semnat cu casa de discuri Media Services și am avut succes. Moderat, dacă mă gândesc, dar ceea ce nu știam erau avantajele de a munci în echipă: câtă vreme eram în Stigma nu aveam alte responsabilități decât să fac muzică. Nu trebuia să mă reprezint în fața casei de discuri, să fac anticameră la ei, nu făceam nimic din ce însemna organizarea, PR-ul. Eu eram un fluturaș care scria muzică. Pe cont propriu fiind, am realizat că trebuia să fac toate aceste lucruri singur.

Dincolo de asta însă, mutarea în București a fost un pic șocantă. Pentru câteva luni aveam impresia că toată lumea se certa cu mine, din cauza tonului și a atitudinii. (râde)

Exact când eram mega promovat, apăream în toate revistele, eram la radio, apăream la tv, aveam spectacole, eu trăiam niște momente vecine cu starea de panică, fiindcă lucrurile începuseră să se strice în relația mea cu mine.

Ajunsesem în punctul în care mă dureau răutățile comentatorilor din online. Și nu era nimeni lângă mine să-mi spună să le ignor. Să-mi spună că acei oameni contează foarte puțin. Citeam mesaje de genul: „Emanuel e metrosexual, este gay!”, iar eu nu eram suficient de copt încât să știu să despart grâul de neghină.

Nu eram absolut deloc fericit fiindcă aveam senzația că aveam un potențial mai mare, și mult mai mult de oferit, iar conjunctura nu-mi era prielnică.

De ce ai plecat în Canada?

Emanuel Mirea: Am ajuns în punctul în care îmi ajunsese ce trăisem. Eu n-am făcut muzică pentru a fi vedetă, pentru a mă iubi vecinele de pe scară. Muzica era o vocație.

Aveam o părere foarte bună despre cât de bine știam să scriu muzică, despre profunzimea mesajelor temelor și textelor pe care le propuneam. Dar ajunsesem într-un conflict interior în care nu mai vedeam capătul.

Așa că mi-am zis: pe mine Dumnezeu m-a lăsat pasăre cântătoare, iar dacă pasărea nu mai găsește bucuria în cântec, înseamnă că trebuie să se reinventeze pentru a regăsi bucuria de a cânta.

Așa că am plecat la capătul lumii: m-am ras în cap și am ajuns, Mr. Nobody, în Canada, Vancouver, la 10.000 de km distanță de România, de unde nu mă puteam întoarce doar așa, pentru că mi s-a făcut dor de casă.

De ce ai ales acel loc?

Este locul cu cea mai bună tradiție în materie de studiu muzical. Or, eu asta căutam, să mă specializez.

Ce ai lăsat aici, ce ai găsit acolo?

Emanuel Mirea: Am lăsat aici toată cariera mea, fără nicio remușcare, pentru că știam că dacă nu reușesc mă voi afunda și mai tare și voi pleca, cine știe?, în Himalaya.

Am plecat în Canada fără să știu dacă voi rămâne acolo, dacă voi pleca mai departe spre Tokyo sau mă voi întoarce în Europa, la Stockholm sau cine știe unde?

Părinții mei rămăseseră aici, a început să-mi fie dor de ei. Ne vedeam pe skype dar nu era de ajuns. Mi se făcuse dor de scenă, de spectacole.

Și nu ai încercat să-ți găsești un club acolo?

Emanuel Mirea: Nimic nu m-a împins spre asta. În plus, lucrurile acolo erau foarte bine stabilite: pe de o parte erau artiștii consacrați, 1%, care intrau în cluburi, iar pe de alta era masa amorfă de aspiranți, de amatori. Orice club își deschidea porțile dacă vindeai bilete, dar eu nu voiam să fac muzică pentru amatori. Eu veneam din cu totul altă zonă de specializare în muzică.

Din ce ai trăit acolo?

Emanuel Mirea: Aveam niște bani cu care venisem din România. Însă aveam niște cheltuieli destul de mari de plătit: școala ajungea undeva la 50-60.000 de dolari pentru doi ani de studiu. La acești bani se adăugau chiria, întreținerea, deci foarte mulți bani.

La un moment dat mi-am găsit un job într-o pizzerie, unde am învățat o smerenie a muncii. Terminam școala la ora 14.00, aveam o înțelegere cu profesorul meu și plecam la ultima oră la care puteam prinde autobuzul, alergam spre pizzerie, unde munceam pentru 9 dolari/oră, ceea ce mă ajuta să mai adun cu banii de chirie și cine știe ce alte cheltuieli.

În plus, aveam un prieten, vecin cu mine, un băiat foarte tânăr, care avea o afacere de instalat perdele în marile rezidențe și care mă plătea cu 15 dolari pe oră. Și el m-a ajutat mult.

Asta a fost cea mai bună investiție: educația mea. Bine, a fost mai mult decât educație, a fost o reinventare.

Când ai simțit că ți-ai învățat lecțiile și ai decis să te întorci?

Emanuel Mirea: După un an și ceva de stat acolo, când am realizat că eram destul de avansat față de colegii mei, fiindcă eu știam exact ce însemna să ai un studio. Avusesem așa ceva în țară, împreună cu bunul meu prieten Rareș, de la Impact, deci știam exact ce este.

Dar am învățat lucruri prețioase acolo, legate de fizica sunetului, despre cum se construiește el, cum se lucrează într-un studio internațional, care sunt cerințele pieței. Aveam toate șansele să rămân acolo, dar aveam 29 de ani și simțeam că ar fi trebuit să o iau de la un zero unde mai fusesem deja. E un act de mare curaj să fii freelancer în Canada, în sistemul în care e aproape imposibil să arzi etape.

Așa că am luat taurul de coarne și m-am întors.

Doar că aici lucrurile se schimbaseră. Voiam să lucrez mai mult în video, să fac o emisiune, să fac videoclipuri însă lucrurile nu prea s-au legat, iar un prieten bun care se ocupa de un club, True Social Club, m-a chemat să cânt pentru ei. Mi-era dor de scenă, așa că nu am stat mult pe gânduri. Mi-am făcut o trupă, Emanuel Mirea Band și am început să cânt.

Apoi lucrurile au intrat într-o normalitate benefică.

Atunci ai cunoscut-o pe Oana! Ce îți amintești de atunci?

Emanuel Mirea: Eram la o petrecere de Halloween, eu eram domnul de pe scenă, cu ojă neagră pe unghii.

Erai într-o relație atunci?

Emanuel Mirea: Da. Eram cu cineva din Satu Mare, cineva care îmi oferea exact de ce aveam nevoie atunci: căldura, dragostea și apropierea cuiva.

Dar exista și o presiune socială, de a-mi forma o familie. Așa încât, după doi ani și jumătate de relație, ne-am logodit.

Atunci a apărut Oana în viața mea, la petrecerea de Halloween. Ea dansa în public și la un moment dat ni s-au intersectat privirile și nu s-au mai despărțit: eu cântam dar mă uitam doar la ea. Nu era singura fată pe care o întâlnisem, dar era o vibrație între noi ca atunci când ești legat de cineva cu o mie de funde colorate. Cam așa mă simțeam.

A fost complicat, fiindcă eram într-o relație. Dar după un timp în care nu s-a întâmplat nimic între mine și Oana, ba mai mult era să renunț cu totul la acest sentiment doar pentru că făcusem o promisiune altei femei, lucrurile au ajuns într-un punct în care m-am răzvrătit.

Era prima dată când iubeam. De multe ori am fost în postura de a mă lăsa iubit și am iubit înapoi dar niciodată nu am simțit conexiunea fizică, mentală, spirituală pe care am simțit-o cu Oana. Ceva de pe altă planetă.

M-am întrebat vreo două trei luni dacă merita să dau cu piciorul la așa ceva. Iar după tot acest zbucium am simit că vreau să merg acasă. Așa că m-am despărțit de femeia cu care eram și de atunci sunt cu Oana, mai tot timpul împreună.

Apoi a apărut Radha.

Cum ai decis să revii în muzică?

Emanuel Mirea: Radha a fost unul dintre argumente. Apoi, am avut o întâlnire cu dragul meu prieten Cornel Sorian, cu care am povestit lucruri. Și am ajuns la concluzia de care aveam nevoie: „Fă! Vii cu prima piesă, dacă nu e ce trebuie, vii cu a doua, dacă nici asta nu te mulțumește, scoate-o pe a treia! Dar construiește deliberat, conștient, constant.”

Așa s-a născut dorința mea de a face din nou muzică la acest nivel. Am copt mai multe melodii, voiam să ieșim din vară cu prima piesă, dar lucrurile s-au amânat așa încât am ieșit acum cu piesa Să facem viața mai rotundă!, ca un îndemn de a ne educa fiecare în sensul de a vedea viața mai puțin abrupt, contondent. Iar când înțelegi că nu trăiești singur, ci ești conectat cu tot ce există, înțelegi contextul și responsabilitatea față de tine și de cei din preajmă.

Ăsta este mesajul piesei, să alegem să ne uităm la lucrurile mărunte care ne fac viața mai frumoasă, mai rotundă.