La TIFF, ca la 18 ani: cum a fost în primul week-end al festivalului

Nu mai am eu 18 de ani dar weekend-ul trecut, când am fost la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) – ce are loc la Cluj-Napoca între 31 mai și 9 iunie – m-am simțit ca atunci când terminam liceul și mă pregăteam să mut munții din loc.

Cei care ați fost măcar o singură dată la TIFF știți senzația dată de puzderia de oameni care se grăbesc să prindă filmul preferat, de tinerii care povestesc cu voce tare despre cele mai cool vizionări, de super voluntarii care aleargă ca niște furnicuțe de colo colo, de Casa Tiff, locul acela îmbietor unde echipa festivalului își are birourile, dar unde oricine se poate răsfăța cu o cafea sau se poate relaxa pe canapele.

Totuși, sentimentul că retrăiesc adolescența a apărut și dintr-un alt motiv, acela că TIFF-ul își sărbătorește în acest an majoratul. Da, au trecut 18 ani de când a luat ființă acest festival ce a crescut frumos devenind cel mai important eveniment de film românesc dedicat lungmetrajului. Și, cum orice majorat trebuie să fie special, ediția cu numărul 18 a TIFF-ului este toată numai foc de artificii: începând cu atmosfera tinerească a festivalului dată de  postere cu adolescenți plesnind de fericire, filmulețe cu tineri nonconformiști, party-uri dedicate tinerei generații, și până la invitați speciali precum actorul Nicolas Cage (recompensat cu Trofeul Transilvania) și regizorul francez Michel Gondry (autorul filmului ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind”).

 Greii filmului mondial

Deși am ales primele trei zile de festival tocmai pentru a-l vedea și auzi pe actorul care a filmat în România „The Dying of the Light” şi „Ghost Rider: Spirit of Vengeance”, aproape că l-am ratat pe Nicolas Cage. Actorul nu a dat nici o conferință de presă și nici un interviu (a condus în schimb un masterclass, la care locurile au fost extrem de limitate), așa încât abia l-am zărit, în costumul lui gri, cu barba și părul aranjate perfect, înainte de a intra în Casa de Cultură a Studenților, unde a accepta trofeul TIFF.

L-am văzut în schimb pe Michel Gondry, tăticul comediilor suprarealiste, care a inaugurat și la Cluj un proiect interesant pe care l-a promovat deja la Montreal, Buenos-Aires, Frankfurt, Moscova, Rotterdam, Paris și Cannes: Uzina Filmelor de Amatori, ”o instalație interactivă revoluționară”, cum o numesc organizatorii, menită să cultive imaginația și creativitatea în rândul publicului larg.

În acest sens, a fost construit de la zero, La Centrul de Excelență pentru Industriile Creative,  un studio cinematografic cu 15 decoruri surprinzătoare, unde oricine poate participa, în următoarele două luni, la realizarea propriului film (pe care îl primește apoi pe DVD fiind liber să-l promoveze). Sub îndrumările unor profesioniști, îți poți gândi filmul începând cu scenariul, distribuția, regia și până la crearea efectelor speciale și a coloanei sonore. O experiență uimitoare la care, sincer, am râvnit și eu atunci când am văzut decorurile realiste și l-am auzit pe Gondry cu câtă efervescență vorbește despre facerea unui film.

 Surprize de început

Pentru că orice minut petrecut la TIFF este o experiență în sine, deschiderea oficială a festivalului (din seara de 31 mai) a însemnat o sumă de stări: de la nerăbdarea de a vedea ”Parking”-ul lui Tudor Giurgiu și până la frustrarea că ploaia nu vrea să țină cu tine. Să vezi sute de umbrele acoperind oameni în așteptarea proiecției (Piața Unirii) este un spectacol vizual cu care rămâi mult timp în minte și care-ți dovedește, mai mult decât orice, că arta are puteri nebănuite asupra noastră. Chiar dacă proiecția a fost mutată în mai multe spații interioare și a fost întârziată aproape două ore, a meritat fiecare minuțel. Trupa de dansatori spanioli, care apare la un moment dat în film, a făcut o demonstrație frenetică înainte de începerea filmului; ”Parking”, adaptat după romanul ”Apropierea”, de Marin Mălaicu-Hondrari, a fost de nota 10; vorbele pline de umor rostite la finalul proiecției de către Hondrari i-a pus pe spectatori pe râs.

Personal, nu-l văzusem până acum pe Mihai Smarandache (cunoscut mai ales pentru reprezentațiile de la Odeon), dar mi s-a părut surprinzător în rolul lui Adrian, poetul care face de toate în Spania pentru a se întreține și care se lasă salvat, în cele din urmă, de literatură.

De toate pentru toți

TIFF-ul este vestit pentru atenta selecție pe care o face în fiecare an, așa încât nu aveau cum să lipsească nici acum unele dintre cele mai premiate filme din ultimii ani (ex: ”Prea târziu ca să mori tânăr”, premiat anul trecut la Locarno pentru cea mai bună regie) dar nici titluri clasice precum ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind”, al lui Michel Gondry, sau ”Face/Off”, cu Nicolas Cage.

”Focus China”, ”Focus Franța”, ”Focus Albania”, ”Ziua maghiară”, ”Supernova” sau ”Educatiff” (ce cuprinde filme despre copilărie și adolescență, despre relația copiilor cu părinți naturali sau adoptivi, cu reprezentanți ai învățământului sau cu propriile lor vise) sunt câteva din secțiunile ce adăpostesc cele peste 200 de filme (thrilele psihologice, drame, comedii, documentare, fantasy).

Dintre cele pe care le-am văzut, m-au emoționat lungmetrajul „Casa cu lacăt”/”The House with a Lock”, al româncei Diana Ramona Gavra, și ”Copilul problemă”/”System Crasher”, al germancei Nora Fingscheidt.

Primul readuce în discuție un caz real, petrecut în 2014 la Arad, când inspectorul general adjunct de atunci și o profesoară au fost condamnați definitiv pentru tentativă de fraudare a examenului de Bacalaureat. Al doilea este despre o puștoaică  pe nume Benni care, suferind de o traumă severă, are un comportament antisocial. Furia este Dumnezeul ei iar cei care o au în grijă încearcă toate soluțiile pentru a o vindeca. Termenul system crasher este utilizat, de regulă, pentru a descrie copiii care nu-și pot controla emoțiile și care sfidează orice regulă comportamentală. Propria mamă nu-i face față, îngrijitorii se văd în imposibilitatea de a o ajuta, dar cu toate astea înțelegi din pofta de viață a acestei copile, din tandrețea ei (rară) și nevoia de a fi ocrotită, că doar iubirea îi poate corecta dezechilibrul.

De cinci stele

Nu mă-nebunesc după filmele lui Agnes Varda, dar am vrut să văd ”Cleo de la 5 la 7”/”Cléo de 5 à 7”, un film despre o după amiază din viața unei tinere ce așteaptă cu înfrigurare rezultatele unor analize medicale. Deși nu e stilul meu, nu am putut să nu-i remarc originalitatea și modul fotografic în care își spune poveștile.

Cu ”Dolce Fine Giornata”, regizat de Jacek Borcuch, am descoperit o actriță poloneză adorabilă: Krystyna Janda, care a jucat în câteva filme de Andrzej Wajda și care aici interpretează cu voluptate rolul unei scriitoare în vârstă îndrăgostită de un tânăr emigrant.

Interesant a fost și ”Săritorul”/ Jumpman”, al lui Ivan I. Tverdovsky, despre un adolescent care, suferind de o boală rară ce nu-i permite să simtă durerea, este instruit chiar de propria mamă să-și riște viața sărind în fața mașinilor pentru a primi astfel sume uriașe de bani.

Filmul meu de cinci stele a fost însă ”Never look away”/”Nu-ți feri privirea”, o dramă nemțească regizată de Florian Henckel von Donnersmarck și inspirată de povestea de viață a artistului contemporan Gerhard Richter. O saga emoționantă care spune povestea unui pictor trecând prin mai multe generații, filmul nu este doar o reconstituire a felului în care artiștii și-au urmat crezul în timpul nazismului și comunismului, ci și un puzzle uimitor de nuanțe vizuale și senzitive. Kurt (Tom Schilling) este un puști care copilărește în epoca în care Hitler condamnă la moarte arta modernă la fel cum îi condamnă pe cei ”impuri” din punct de vedere ereditar, și se maturizează în epoca comunismului, care e la fel de neiertătoare cu artiștii ca cea nazistă. Donnersmarck surprinde foarte bine tranzitul unei țări conduse de naziști spre o utopie comunistă, dar și puterea unui suflet de a rămâne fidel adevărului.

În toate filmele astea pulsează speranța. Este sentimentul cel mai puternic cu care ieși din sala de cinematograf, oricâte tristeți și drame ți-ar revela acestea. Răscolit, înverșunat, nostalgic, încrezător, redevi astfel tânărul de 18 ani care se pregătea să mute munții din loc. Cel puțin până la următorul film:)