Laurenţiu Bănescu, la primul rol principal în „6,9 pe Scara Richter”, de Nae Caranfil: „E meritul regizorului dacă botezul meu a fost reuşit”

Laurenţiu Bănescu este actorul care joacă rolul principal în „6,9 pe Scara Richter”, noul film al lui Nae Caranfil. Este un actor self-made, care nu a urmat cursurile niciunei facultăţi de teatru şi film, dar care joacă neobosit în producţii independente. Este un actor despre care regizorul Nae Caranfil as spus de curând „a star is born”. Laurenţiu Bănescu joacă în „6,9” rolul lui Tony (personajul însuşi este un actor) care se confruntă atât cu nişte „cutremure” în viaţa personală, cât şi cu frica paralizantă de cutremur.

Tu de ce fel de „cutremure” te temi? – şi cu, şi fără ghilimele.

Laurențiu Bănescu: Nu prea mă tem de mişcarea plăcilor tectonice, mai ales că din Bucureşti am „fugit” acum doi ani. Era şi activitatea seismică pe listă, dar undeva în afara Top 3. Ce mă îngrijorează acum sunt „cutremurele” recente din Capitală şi din alte capitale mai importante ale lumii. E aşa frustrant că, deşi azi avem noţiuni de istorie, de civilizaţie, de politică, lupte sociale ş.a.m.d., tot nu sunt oamenii pe primul loc, ci mereu banii şi interesele unora. Şi suntem şapte miliarde, vorba aia. Dacă nici asta nu e o forţă, dacă nu e asta cel mai important… Se tot vorbeşte despre schimbare, dar nu ştiu cum de ne tot luăm pumni în gură şi tot facem paşi înapoi. Dar o veni şi vremea aia…

Cum (şi când) a fost prima întâlnire cu Nae Caranfil?

Nae a venit la Teatrul Luni de la Green Hours, în 2007 aş zice, să vadă „New York Fuckin’ City”. Mi-a spus că i-a plăcut ce a văzut şi că, de ce nu?, poate o să lucrăm împreună într-o zi… După vreun an, probabil văzându-mi poza la casting, şi-a adus aminte de mine şi mi-a dat o replică şi trei secunde în „Restul e tăcere”. Apoi, în 2013 cred, am fost la casting pentru „Closer to the moon”. Deja uitase de mine. Am avut câteva zile de filmare ca agent PCR-ist sub acoperire, tot aşa, cu o replică sau două… şi, în final, am ajuns la castingul pentru „6,9”.

Cine e Tony pentru tine? Cum ţi-ai apropriat acest personaj?

Tony e primul meu principal într-un lungmetraj, mai întrebi? Bun, hai să ne înţelegem, scenariul lui Nae Caranfil conţinea deja cam tot ce aveam nevoie să ştiu despre personaj, deci nu a trebuit decât să reţin în repetiţii accentele care îl interesau în mod special. Tony este un omuleţ simplu şi cam şovăitor, care încasează „deraierile” unor persoane importante din viaţa lui. Numai că tot el devine cauză a escaladării evenimentelor, pentru că a lua o decizie bună, aşa cum ai văzut, nu prea e punctul lui forte. Nici al unor miniştri, se pare.

Care au fost indicaţiile regizorale legate de acest rol?

Laurențiu Bănescu: „Joacă, joacă, nu te teme să faci feţe, e bine ce faci!”. Glumesc, nu doar asta am auzit timp de două luni, dar şi asta. Nae mi-a povestit foarte multe înainte de a începe, despre cum o să filmăm anumite secvenţe, despre cele care lui i se par mai dificile, şi m-a convins că personajul este deja „sub pielea mea” şi că n-ar trebui să-mi fac griji. M-a făcut să câştig încredere, iar filmarea a fost doar un acordaj fin. Probabil că e valabil pentru toate filmele lui – Nae ştie exact ce vrea de la fiecare secvenţă în parte, nu prea reuşeşte să bulverseze actorii.

Cum faci să „adaptezi” un „neadaptat”, aşa cum e Tony?

Nu l-am privit ca pe un neadaptat, ci mai degrabă ca pe o victimă. Ca să funcţioneze comedia, a trebuit să-i ţin partea şi să privesc ca deplasat comportamentul celorlalţi. Dar ai dreptate, e un neadaptat în sensul că nu e suficient de puternic să contracareze acţiunile celorlalţi. Asta n-a fost greu de făcut – şi mie personal îmi pică faţa şi nu ştiu cum să reacţionez tocmai atunci când tupeul e mai mare. Ultima soluţie… ieşi în Piaţă!

Cum faci să traduci drama (sau „dramoleta”) în comedie? Pentru că personajul tău stârneşte râsul chiar şi atunci când situaţia nu e roz deloc…

Laurențiu Bănescu: Păi cu moaca asta… Şi dacă observi atent, comedia are un ritm special care trebuie susţinut pentru a împiedica dramatismul să se instaleze. E o tehnică subtilă de exagerare a realităţii, ce face ca drama situaţiei să fie încasată cu inima uşoară. Ei, cum ritmul de comedie şi situaţiile comice existau deja din scriitură, la cadru am încercat – în direcţiile date de Nae – diverse variante de „ping-pong” cu colegii. Chiar am învăţat lucruri noi cu ocazia asta, vezi? Mâine-poimâine predau vreun curs pe undeva. Nu, nu cred…

S-a spus despre „6,9…” că e o dramă, o comedie, un musical, un amestec din toate astea. Care e perspectiva ta asupra filmului?

Laurențiu Bănescu: Nu e o dramă, aşa cum spuneam mai sus. Nu e nici musical pentru că se cântă şi se dansează mai puţin decât cere genul, e un film care intră în categoria „comedie” datorită modului în care sunt abordate probleme şi situaţii altfel serioase. Sfatul doctorului: pentru un efect de lungă durată, urmăriţi filmul cu mintea liberă şi cu doza maximă de simţ al umorului pe care puteţi să vi-l auto-injectaţi în prealabil. Scurt.

Cum a fost să joci alături de Teodor Corban şi de Maria Obretin?

Laurențiu Bănescu: Am descoperit un Teo Corban foarte atent şi preocupat de acest rol în altă cheie – aşa cum spune el însuşi – decât filmele lui anterioare. A fost un coleg discret, calm, dar care m-a surprins cum a ştiut să pună multă forţă în personajul lui. Iar Maria, dacă nu ştiai, e un vulcan mic. E capabilă să facă un du-te-vino de 6000 de paşi în doi metri pătraţi în trei minute. E de înţeles, ai nevoie să te încarci mult pentru un asemenea rol, o admir pentru asta. Ce pot să zic – şi Daddy şi Kitty m-au „hrănit” bine la cadru. Am luat vreo două kile.

Pornind de la întrebarea semi-retorică a lui Tony (legată de rostul musicalurilor în ziua de azi), cum vezi tu scena artistică de la noi? Care e soarta filmelor de artă, a producţiilor la care nu-ţi arde neapărat de popcorn?

În primul rând, nu sunt de acord cu Tony – eu ştiu că el avea şi alte probleme pe cap, dar musicalul e un gen şi n-ai nevoie de cine ştie ce justificări estetice ca să performezi. Numai de talent şi de efort ai nevoie, şi de voinţa unora, nici măcar de buget… În România, e o problemă cu statutul artistului. Mă refer la artele spectacolului. Deşi are nevoie să fie protejat şi susţinut de comunitate (vezi statutul de „intermitent” în Franţa), actorul, dramaturgul sau regizorul nu e cazul să mai fie sponsorizat de primărie. Teatrul înseamnă să pui oglinda, da?, să vorbeşti „cetăţii” despre lucruri care merită mai multă atenţie, despre destine, mai presus de orice, care au nevoie de o şansă, de schimbare. Poate fi vorba despre orice, despre un aspect al mentalităţii oamenilor, despre o categorie defavorizată, sau chiar despre autorităţi şi politici publice. Ori cum să pui oglinda fără nicio urmă de cenzură pe acestea din urmă, când de acolo vin banii? Te mai miri că edilii sunt cine sunt şi că teatrele sunt prăfuite? Toate se leagă, batem pasul pe loc inclusiv pentru că artele au o misiune în societate, nu poţi să le faci aşa, la întâmplare. Cu filmele se întâmplă lucruri minunate, pe de-o parte pentru că abordează teme puternice, dar şi pentru aprecierea pe care o primesc peste hotare. În schimb, e păcat că românii nu sunt pregătiţi să se uite la filmele astea, măcar la cele mai aclamate dintre ele. Nici nu prea au unde, nu sunt cinematografe, nu sunt suficiente festivaluri şi proiecţii în afara oraşelor mari, şi nici nu prea au chef să se uite pentru că „nu îi amuză”. Într-un fel e de înţeles, şi ei sunt dezamăgiţi şi ar vrea să râdă, să bagatelizeze cineva pentru ei problemele proprii pentru a-i face să se simtă mai bine. Dar e dezamăgitor şi cum au evoluat cultura şi educaţia de la revoluţie încoace, târâş-grăpiş ca şi celelalte reforme, nu au reuşit să se apropie prea mult de oameni şi de realitate. Dacă tot m-ai întrebat…

Nae Caranfil a spus „a star is born” referindu-se la rolul pe care îl faci. Care sunt aşteptările tale de la acest film? Cum te raportezi la acest episod al carierei tale?

Laurențiu Bănescu: Eu m-am născut acum 35 de ani aproape, nu ştiu ce să zic… Ba ştiu, uite. Am făcut filmul ăsta cu plăcere, am avut tot timpul senzaţia că toată echipa se bucură de proiect, iar Nae m-a înarmat de la bun început cu încredere şi relaxare. E meritul lui dacă botezul meu a fost reuşit şi sper ca „6,9” să fie văzut şi plăcut de cât mai mulţi oameni. Nu o să încep să-mi fac cine ştie ce aşteptări ca să nu mi se lungească urechile – dacă vin alte roluri bine, dacă nu, oricum am treabă. Dar mi-ar plăcea să mai întâlnesc oameni la fel de dedicaţi şi de simpatici, şi poveşti la fel de frumoase.

La ce proiecte lucrezi acum? În ce putem să te vedem în următoarea perioadă – şi unde?

Am scos de curând un spectacol nou la Timişoara, cu Auăleu Teatru, „Mens sana in corporatist sano”, un spectacol cu multe „palme” şi nasuri roşii de clovn… mai joc în „Clandestino”, un spectacol marca BIS Teatru, pe care l-am făcut anul trecut împreună cu Claudiu Fălămaş la Sibiu şi, din când în când, mai joc „Monoloagele vecinului”, one-man-show-ul creat de mine în 2011. Şi o să mă vedeţi în Sezonul 2 al serialului „Umbre” de pe HBO, pe care şi eu îl aştept cu mare nerăbdare, în care Bogdan Mirică mi-a oferit un personaj foaaaarte special… Cam atât. Să vedem ce mai aduce anul.

Poţi alege între teatru şi film? De care domeniu te simţi mai legat? Care „te provoacă” mai tare în acest moment?

Nu, nu pot alege, sunt la fel de legat şi de dornic de amândouă. Pe cât sunt de diferite, pe atât sunt de pline de provocări şi una şi cealaltă. Sigur că încerc să optez pentru proiecte care sunt pe sufletul meu, pentru că am nevoie să-mi fac treaba cu plăcere şi să cred în ceea ce fac. Dar e destul de complicat să triezi şi e şi mai complicat când nu ai opţiuni.

Citiţi aici cronica filmului 6,9 pe scara Richter, iar aici puteţi afla mai multe despre Laurenţiu Bănescu