Lavinia Chițu, tânăra de 27 de ani, singura interpretă de muzică în limbajul semnelor

Are 27 de ani, vine din Pitești, este absolventă de studii de economie și are o pasiune pentru muzică de când era copilă.

Lavinia s-a născut într-o familie de surzi. Primul ei cuvânt a fost, ca la noi toți, mama, dar în limbajul semnelor. A învățat să vorbească abia la vârsta grădiniței, iar primele discuri cu muzică le-a primit cadou la 7 ani.  A învățat să danseze în familie, de la părinții care nu auzeau, dar puteau simți muzica. Iar fără să știe atunci, muzica pentru surzi avea să îi schimbe radical viața.

Iată povestea Laviniei Chițu, singura traducătoare de muzică în limbaj mimico-gestual pe care o are România.

Care este motivul pentru a face ce faci?

Totul a început de la părinții mei. Eu am crescut în două lumi diferite: una a tăcerii și una a sunetelor. De când eram mică am realizat că societatea nu îi ajută în niciun fel pe ei, persoanele cu deficiențe de auz. În acest fel, ei sunt condamnați și mai mult să se izoleze într-o lume a lor.

Când am ajuns să cresc și să realizez că pot face ceva pentru ei am decis să mă implic. Iar pentru că îmi place foarte mult muzica, am ales să traduc pentru ei videoclipuri de pe youtube. Apoi am diversificat munca și am ales și conținut cultural, științific ori obiective turistice despre care să vorbesc în limbajul semnelor.

Ideea mi-a venit acum vreo doi ani când am realizat că pot traduce muzică. Și am început să lucrez, pentru că era modalitatea mea de a-i ajuta.
Acum sunt studentă la master, practic mă pregătesc să devin traducător autorizat din limbajul semnelor. Dar încă sunt singura din țară care traduce muzică pentru surzi.

Cum alegi conținutul pe care îl traduci?

Le aleg în funcție de informație, dacă este destul de bună, simplă și coerentă pentru ei. Nu aș opta pentru informație foarte complicată pentru că nu ar înțelege. De ce? În limba română funcționăm cu aproximativ 6.000 de cuvinte, în vreme ce limbajul semnelor însumează 1.000 – 1.500 de cuvinte. Așa încât, dacă vin cu exemple complicate din științe, fizică ori chimie, nu vor înțelege.

Ce piese muzicale ai tradus?

Pe canalul de youtube am mai mult de 130 de videoclipuri, iar cea mai apreciată este piesa Mama, făcută de Cleopatra Stratan.
Dacă mă gândesc la numărul de vizualizări pe care îl avem acolo, realizez că am depășit numărul persoanelor cu deficiențe de auz din România, care sunt undeva la 30.000. Noi avem dublu.

De unde știi că le folosește ce faci?

Știu de la părinții mei că au nevoie de mai multă informație. De foarte multe ori ne uităm împreună la televizor și mă întreabă ce spun în emisiuni.

De vreo patru ani de zile, la știri se oferă 30 de minute de informație pentru ei. Contează, sigur, dar încă este foarte puțin. În plus, se difuzează la ore la care ei sunt la muncă, la ora 7:00 dimineața, fie la miezul nopții, când deja dorm.

Cum se descurcau înainte de a face tu asta? Cât de complicată este o zi din viața unui surd?

Se descurcau destul de greu, în general cum puteau. Fie au copii auzitori, ca mine, și primesc un rezumat a ceea ce se întâmplă în jurul lor. Alții își iau informații de la întâlnirile săptămânale pe care le organizează asociațiile de surzi.

Iar alții, care au beneficiat de educație mai bună, de la părinți sau de la școlaă, pot scrie și în acest fel se descurcă în lume, cu autoritățile ori la medic. Din păcate însă, majoritate funcționarilor sau medicilor nu au răbdare, mai ales cei care muncesc presați de timp. Nu au înțelegere nici să îi aștepte să scrie, nici să cheme un interpret specializat.

În plus, hai să ne gândim astfel: dacă se întâmplă ceva major la nivel național sau în lume, ei află a doua zi. Noi avem acces 24/24 la informație, iar ei primesc abia peste 12 ore ceva ce îi poate privi în mod direct. Și nu mi se pare corect.

Ai tăi cum se descurcă?

Mama a avut o slujbă la o instituție privată, unde făcea proiectare, iar tata lucrează la o firmă care produce scaune pentru armata franceză și pentru tancuri.

Sunt slujbe de oameni perfect integrați.

Sigur că da, dar pentru mine nu este suficient. Pentru că știu că se poate și mai bine. Am prieteni din Kuweit care îmi povestesc despre surzi care au reușit să termine o facultate, iar acum lucrează în ministere sau în Parlament. În SUA la fel. La noi, dacă termină cineva o facultate de arte plastice, de pildă, nu își găsește de lucru după absolvire pentru că nu are nimeni încredere de a le da în grijă o muncă întreagă într-o galerie de artă, să zicem.

Ce se întâmplă cu abilitatea de a vorbi la surzi?

Niciodată nu mi-a plăcut cum oamenii, media îi numesc surdo-muți. Ei nu sunt muți. Pentru că nu se aud, nu pot vorbi, dar scot niște sunete. Deci la nivel de vorbire nu au o deficiență.
Noi vorbim coerent și inteligibil pentru că ne auzim vorbind. Un copil, din momentul în care și-a pierdut auzul, nu mai are abilitatea de a vorbi inteligibil. Poate doar dacă își face implant cohlear, dar este o intervenție chirurgicală extrem de costisitoare.

Cum au rămas fără auz părinții tăi?

Părinții mei s-au născut auzitori. Poveștile lor sunt foarte asemănătoare.
În copilăria mică, la 1 an sau 2 ani au făcut otită care, netratată la timp, i-a lăsat surzi.

Amândoi părinții mei vin din județul Argeș și s-au cunoscut în timpul școlii speciale. Mama era elevă la o școală profesională specială din Iași, dar făcea și dansuri populare. Și a participat la un concurs în Timișoara, adică acolo unde era tata elev. S-au întâlnit, s-au plăcut, iar după 7 luni de zile erau deja soț și soție. Și m-au avut pe mine.

Cum învață să danseze câtă vreme nu aud?

Țin o numărătoare foarte strictă a pașilor, apoi dau muzica la volum maxim, așa încât ajung să simtă vibrațiile. Ei simt muzica.

Dar nu este suficient. Piesa, versurile trebuie traduse în limbajul semnelor așa încât să poată înțelege contextul și mesajul.

Ai tăi mai dansează acum?

Nu mai dansează la modul profesionist, dar când mergem la petreceri sunt mereu în centrul atenției, pentru că nimeni nu se așteaptă ca niște oameni care nu aud să danseze atât de bine și să simtă atât de bine muzica.

Care a fost primul cuvânt pe care l-ai spus?

Primul meu cuvânt a fost tot mama, dar l-am spus în semne nu în glas. Vorbirea am învățat-o destul de târziu.

Limba maternă a părinților mei este limbajul semnelor. Asta știau, asta m-au învățat. Și, chiar dacă ei îmi spuneau în voci, eu tot nu înțelegeam.

Pe la 5-6 luni mama a realizat că tresăream când auzeam zgomote, iar mai târziu au înțeles că îmi plăcea foarte mult muzica.

Aveam 6 sau 7 ani când tata mi-a luat, cu ultimii bani dintr-un salariu, un pick-up și niște discuri unde puteam asculta ce îmi plăcea. M-au văzut cum dansam în camera mea și încercam să cânt. Apoi îi chemam să le arăt ce pot să fac, dar nu înțelegeau. Și atunci tata a zis: „dacă fetei îi place muzica, nu contează că noi nu o auzim. O „vedem” și o simțim, hai să îi luăm un pick-up!”. Cred că așa am ajuns să fac muzică.

Cum ai învățat să vorbești?

Nici eu nu știu cum. Când am crescut, am ieșit din lumea tăcerii. Mergeam la grădiniță, iar oamenii comunicau cu mine ca și cu orice alt auzitor.

La început sigur că nu știam ce îmi spuneau, dar ușor-ușor am început să înțeleg și să îi imit.
Veneam acasă și întrebam de ce toți ceilalți oameni nu vorbesc, ca și noi, în limbajul semnelor. Așa am aflat că ai mei erau surzi, iar limba lor maternă era limbajul semnelor. Atunci am înțeles ce înseamnă să fii diferit.

Cum te înțelegeai cu copiii din bloc?

Cel mai bine mă înțelegeam bine cu copiii care aveau părinți surzi, ca mine.

Copiii de la bloc erau auzitori, ca și mine. Dar, pentru că foloseam limbajul semnelor cu ai mei, îmi ziceau muta. Ziceau că nu aud, deși eu auzeam și înțelegeam perfect.
Eram un pic exclusă de colegi, de prieteni ori de vecini. Când am crescut au înțeles și ei că nu îmi făceau bine.