Mă aflu la a doua tinereţe… pe care am început-o de curând. Adică, nu zic că îmbătrânesc, fiindcă nu e politic prea corect şi, dacă stau să mă gândesc, nici prea măgulitor nu sună. În fine, nu am o problemă reală cu vârsta, cred că un om poate fi frumos, dorit, înţelept sau plin de umor şi la 12, şi la 48, şi la 75. Nu cred în limitele dsenate de timp, nici măcar în cele imaginate de minte…
Mă sperie însă cele impuse de om şi, mai ales, de lipsa lui de profesionalism. Să mă explic. În lupta mea, care ştiu sigur că nu se va sfârşi vreodată, cu kilogramele, am încercat, timid, e drept, să fac sport. Adică să fac acea mişcare care te lasă lat şi plin de transpiraţie, stricându-ţi ziua şi aducându-te în prag de infarct, numit sport la sală. Sau într-o sală. Am renunţat după doar o şedinţă, hai, două, indiferent de sală.
De ce, veţi întreba, voi, adepţii mişcării despre care şi eu cred cu tărie (nu mă înţelegeţi greşit) că e foarte sănătoasă! Ea, da. Eu, nu. Am şi eu, ca orice om, probleme de sănătate. Dureri ascunse sau mai la vedere, despre care însă niciodată, niciun instructor de fitness nu m-a întrebat. Am intrat în diverse cluburi de sănătate şi sport, am apreciat curăţenia, dotările, mi-am făcut chiar abonamente, dar am rămas, în timp, la cafeneaua de la etaj, pentru că am renunţat să mai intru la aparate.
Nici un instructor, niciodată, nu m-a întrebat nimic despre mine. Nimeni nu mi-a adresat vreo întrebare de genul: aveţi tensiune? aţi leşinat vreodată când aţi cărat greutăţi? ce sporturi aţi făcut în liceu? de ce nu aţi mai făcut sport în ultimii 20 de ani? ce stil de viaţă aveţi? de ce? ce mâncaţi? beţi alcool? fumaţi? sunteţi ok? Nu.
De fiecare dată se întâmpla la fel. Era un el. Sau o ea (ceea ce era şi mai rău: corp musculos, sâni perfecţi, zâmbet alb pe faţă, ochi indiferenţi, total lipsiţi de empatie). Începeam cu banda de alergare. Şi alergam. Alergam ca după ceva, ca un hamster care vede mereu bucăţica de brânză la care nu ajunge niciodată. Şi alergam până mă învineţeam. Spuneam: „Mi-e rău!”. „Nuuuu se poate!” – mi se răspundea. O instructoare mi-a şi spus la un moment dat: „Dacă aţi şti câte vaiete din astea am auzit eu”… „Da, vă cred, îmi cer scuze că îngroş rândurile, dar mi-e rău… mă sufoc. Să deschidem un geam!”
Nu am izbutit nicicând să mişc vreun muşchi. Nu, nu pe-al meu, ci de pe faţa domnişoarei. Pe care, de altfel, am părăsit-o după ce m-a lăsat fără putere din prima şedinţă. Am ajuns acasă, am deschis frigiderul, l-am închis cu greu şi am dormit apoi vreo două zile, jurându-mi că şampania şi cafeaua cu prietenii vor fi singurele sporturi pe care le voi practica de acum înainte.
Sălile de la noi sunt frumoase. Multe! Sunt chiar perfecte! Unele. Dar eu (şi ca mine sunt mulţi, cred), sunt un client incomod. Vreau să contez în ochii celui responsabil cu sănătatea mea. Nu vreau să fac vreun atac pe bandă, doar pentru că, pentru un băiat frumos cu muşchi, de profesie „instructor”, sunt doar o bucată de carne (deloc neglijabilă, ce-i drept) plătitoare de abonament. Vreau să contez. Atât eu, cât şi psihicul, afecţiunile, sau felul meu de a fi, pur şi simplu.
Am părăsit sălile de sport, aşadar. Am încercat yoga: „să vă relaxaţi”, mi se spunea. „Dar nu pot aşa, la comandă”… „Nuuu, relaxaţi-vă şi meditaţi”. „La ce?” – întrebam. Nimeni nu îmi putea spune…
Sunt o est-europeană trecută prin comunism. Am fost şoim al patriei, pionier, am făcut armata, am tras cu arma la Revoluţie. Nu pot să meditez în floare de lotus! Asta nu înseamnă că nu-i apreciez pe cei care o fac! Dar sunt parte din generaţia care întreabă „de ce?”. De ce trebuie să pic lată după ce alerg pe o bandă după nimic, ridic nişte greutăţi care sunt prea mari pentru coloana mea şi îmi tremură genunchi de nu pot ajunge acasă? Şi de ce, după ce fac toate astea, aud instructorul întrebând cu o veselă şi şăgalnică complicitate: „Haideţi, gata, gata… ne mişcăm şi noi mai cu talent?”
Pe aceeași temă
Citește mai multe
