Lena Constante, povestea femeii aruncată de nedrept în temniţele comuniste şi felul în care a supravieţuit celor 3.000 de zile de singurătate

Peste 3 milioane de români au ajuns în perioada comunistă în penitenciarele şi lagărele de muncă forţată destinate deţinuţilor politici. 800.000 dintre ei au murit fără să mai vadă vreodată lumina zilei, în libertate. Ţinuţi în condiţii mizerabile, torturaţi, puşi la muncă silnică, milioane de oameni au suferit crunt în timpul regimului comunist. Unii dintre ei au supravieţuit şi au avut puterea să povestească chinurile la care au fost supuşi. Lena Constante este unul dintre aceştia, iar memoriile ei sunt o mărturie dureroasă, dar necesară pentru a nu arunca în uitare ororile de care sunt capabili oamenii într-un regim autoritar.

Lena Constante, artista pasionată de folclor şi tradiţii

Lena Constante s-a născut pe 18 iunie 1909, la Bucureşti, într-o familie de intelectuali. Tatăl ei era un aromân emigrat din Macedonia, vorbitor a 9 limbi, scriitor şi gazetar, iar mama, româncă. I-au insuflat amândoi dragostea pentru frumos, aşa că după liceu tânăra începe studiile la Şcoala de Arte Frumoase, sub îndrumarea sociologului şi etnologului Dimitrie Gusti. Tot el este cel care o invită să facă parte din echipele monografice ale şcolii sociologice din capitală, începând astfel să studieze arta populară românească în zone în care tradiţiile se făceau simţite la fiecare pas.

Aşa îl cunoaşte pe Harry Brauner, etno-muzicolog, membru al aceloraşi echipe, cel ce avea să îi devină soţ mulţi ani mai târziu. Pasiunea pentru folclor creştea cu fiecare cercetare pe care o făcea, iar artista din ea avea nevoie de spaţiu de desfăşurare. Aşa ajunge să-şi deschidă un atelier de ţesut covoare cu motive populare, stilizate însă în stil propriu, original. Are multiple expoziţii de tapiserie şi pictură, iar talentul său ajunge să depăşească graniţele ţării.

Fascinată de scenografie, după cel de-al Doilea Război Mondial îşi uneşte forţele cu Elena Pătrăşcanu, Ileana Popescu şi Alexandru Brătăşanu pentru fondarea primului teatru românesc de marionete, Ţăndărică, condus de actriţa Lucia Calomeri. Aici dezvoltă o prietenie strânsă cu Elena Pătrăşcanu, soţia omului politic Lucreţiu Pătrăşcanu, cel ce avea să devină ministru al justiţiei.

Arestată pe nedrept şi torturată. Mărturii din iad

Apropierea de cercurile comuniste avea să o arunce în foarte scurt timp într-un coşmar. Şi ea şi Harry Brauner au fost arestaţi odată cu întreg „lotul Pătrăşcanu”, acuzaţi pe nedrept şi aruncaţi în înschisoare. Ea, pentru 12 ani, el, pentru 15 ani.

În ultimele luni de anchetă îmi strecuraseră speranţa că voi fi liberă după proces. Încetul cu încetul ajunsesem s-o cred.

Şocul acestor 7 ani de detenţie îmi face creierul fărâme. Nu mai simt nimic. Timp de 2 sau 3 zile, 4 chiar, zac pe salteaua de paie. Inconştientă. Îmi aduc în fiecare zi, la prânz şi seara, o strachină de lichid negricios şi o felie subţire de pâine. Nu le pot înghiţi. Nici măcar nu le pot vedea. Ochii îmi sunt închişi. Sub pleoape, numai întuneric. Nu mai îmi simt braţele. Nu mai îmi simt picioarele. Mă dizolv… – fragment din Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România

Ca să poată supravieţui condiţiilor mizere, dar mai ales singurătăţii crunte, Lena Constante îşi foloseşte mintea în cele mai creative moduri: face traduceri, îşi imaginează jocuri, scrie versuri, piese de teatru, poveşti, desenează, totul cu ajutorul unui singur instrument – imaginaţia.

Mă trezesc strivită de zidurile de ciment. Paralizată de frig. Cu dureri peste tot şi cu obsesia morţii. Să mor… Aş vrea să mor… Evadarea? Ce ironie! Realitatea mă frânge. Mă încleştează. Îmi sfarmă oasele. Îmi zdrobeşte creierul. Nicio scăpare, în afară de voinţa mea. De voinţa mea care, şi aşa, se fărâmiţează. Căci cel mai greu este să păstrezi vie în tine voinţa de a voi. Să rezişti ispitei de a ceda. De a renunţa la tot. Chiar la tine însuţi. Ispita de a nu mai dori nimic. De a te lăsa în voia soartei. Dusă de valuri. De a pierde totul. De a te pierde. De a te da la fund în haosul minţii. Cea mai grea dintre lupte. Împotriva duşmanului cel mai perfid. Celui mai subtil. Tu însuţi… – fragment din Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România

Una dintre piesele de teatru liric compuse în acei ani, Zâmbete în floare, a fost jucată 40 de ani mai târziu, în 1992, la Radio România Tineret.

Vreme de 12 ani n-a mai ştiut nimic de Harry Brauner. L-a văzut o singură dată, în timpul procesului, fiind deja întemniţaţi de 5 ani.

Îl privesc pe Harry. Este foarte slab. Mă priveşte şi el şi are timp să-mi facă un mic gest pe care obişnuia să-l facă în tinereţea noastră. Prefăcându-se că-şi aranjează nasturele de la gulerul cămăşii, îşi duce degetul mic la gură şi apoi îl îndreaptă iute spre mine. Dar paznicii sunt acolo. Unul din ei mă strânge cu brutalitate de braţ. –fragment din Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România

Lena Constante este eliberată din închisoare după 12 ani şi plasată o vreme în domiciliu forţat, în Prahova. Revine apoi la Bucureşti, începe să lucreze ca grafician şi creator de marionete, iar în 1963 se căsătoreşte cu Harry Brauner, eliberat şi el din temniţa groazei. 5 ani mai târziu procesul Pătrăşcanu se rejudecă, iar cei 2 soţi sunt găsiţi de această dată nevinovaţi şi sunt reabilitaţi, la fel ca toţi cei condamnaţi atunci. Lena Constante reprimeşte astfel dreptul de semnătură şi de a-şi expune operele.

Scrie şi ilustrează mai multe poveşti pentru copii – Păpuşile harnice, Păpuşile harnice în grădiniţă, O poveste cu un tată, o mamă şi 3 fetiţe, creează tapiserii din ţesături populare destrămate şi este acuzată din nou, de această dată pentru distrugerea patrimoniului naţional, însă aduce dovezi care o salvează.

În 1988 Harry Brauner se stinge din viaţă. Lena Constante apucă însă să vadă ceea ce nu mai visa – eliberarea de sub regimul comunist. În anul următor, în timp ce majoritatea românilor încerca să înţeleagă şi să profite de libertate, Lena Contante se apucă şi scrie tot ce nu avusese voie să mărturisească până atunci. Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România a fost publicată iniţial în limba franceză, la Paris, în 1990, iar 2 ani mai târziu este publicată şi în limba română. Memoriile anilor petrecuţi în singurătate au fost apoi traduse în engleză, spaniolă şi italiană.

În 1993 a urmat un nou volum, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc, despre cei 4 ani în care a fost închisă în celulele comune, iar în 1997 regizorul Thomas Ciulei realizează Nebunia capetelor, un documentar impresionant dedicat aceleiaşi formidabilă Lena Constante, femeia care a reuşit să învingă singurătatea şi tortura.

Lena Constante s-a dus dintre noi pe 2 noiembrie 2005, la vârsta de 96 de ani, lăsându-ne moştenire o poveste extraordinară despre putere şi dorinţa de viaţă.

Speranţa că într-o zi îndepărtată omul va învinge firea. Nu schimbând cursul apelor, deşerturile sau cucerind cosmosul, ci schimbându-se pe sine însuşi. Schimbându-şi inima şi mintea. – fragment din Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România