Leyah: „În muzică ești unu la unu, tu cu tine, ești singurul tău dușman sau prieten.”

Leyah este cântăreață, pianistă și compozitoare și este omul care a învățat să se cunoască prin muzică, prin renunțare la aceasta și apoi prin reinventarea muzicii. Pentru ea, rețeta perfectă este dată de pian plus voce. Niciodată pian fără voce sau voce fără pian.

Pe numele ei adevărat, Magdalena Marica, Leyah s-a născut într-o familie de iubitori de muzică clasică. Fiica lui Modest Cichirdan, dirijor al Filarmonicii Oltenia, din Craiova, Leyah a început pianul la 5 ani, pentru ca mai bine de 10 ani mai târziu să-și facă debutul pe scena Filarmonicii, sub bagheta tatălui său.

Acum, Leyah, în plină ascensiune muzicală, propune publicului său un stil de muzică inedit, cinematic pop, și un mesaj puternic, dedicat copiilor aflați în zone de război.

De ce ai făcut tu pian?

Leyah: Într-un fel, asta a fost tradiția familiei. Și sora mea a făcut pian. Tatăl meu, dirijorul Modest Cichirdan, și-a dorit foarte mult ca și copiii lui să-i urmeze. Dar îmi pare foarte bine că am făcut pian.

Ce ți-a plăcut? Pianul pare foarte rigid…

Leyah: Este un instrument magic, de fapt. Nu este singurul, dar mie așa mi se pare. În funcție de cine îl atinge el sună diferit. De fapt, omul, prin puterea lui, aduce multă magie prin lucrurile pe care le face cu acest instrument.

Mi-a plăcut să cânt la pian pentru că intram într-un univers care nu avea legătură cu nimic. Este un proces de autocunoaștere. Este ”like a coach one to one every day of your life”. Ești doar tu cu instrumentul, tu cu muzica ta. Și chiar dacă tu cânți niște piese care au fost create de altcineva și pe care le-ai mai auzit cântate de altcineva, cumva lucrul pe care tu îl faci este unic.

Leyah și pianul

Când ai înțeles tu asta?

Leyah: E ceva ce nu cred că ține de cerebral, ține de emoțional. Cred că de aici vine atracția fantastic de mare pentru cei care vor să cânte la un instrument și vor să facă muzică. Nu te gândești cât este de greu, cât de multă muncă este în spate sau că vei fi un singuratic dacă vrei să faci asta cu adevărat la nivel de performanță.

Eu am fost un copil singuratic. Nu am avut prieteni. În afară de a merge la școală, timpul liber mi-l petreceam cu acest instrument. Sigur că am avut foarte multe perioade de love and hate. E frumos să cânți la pian, e frumos când lucrurile merg bine, dar până să ajungi acolo ai nevoie de foarte multă răbdare, de foarte multă tenacitate. E ceva ce afli pe parcurs și trebuie să decizi dacă mergi mai departe și îți asumi. Este ceva ce m-a impactat și care mi-a stimulat foarte mult creativitatea. Inclusiv acum, când scriu muzică pentru proiectul muzical pe care îl am, atunci când ating pianul, eu văd imagini. Cuvintele vin la final. Mai întâi vine energia, emoția, vine imaginea și apoi vine și cuvântul. Muzica este un limbaj universal, un limbaj nonverbal incredibil de puternic.

Cine te-a ajutat să-ți păstrezi perseverența în studiul pianului ?

Leyah: Am avut parte de o profesoară foarte dedicată, un om blând, doamna Mariana Ilie. Ea este omul care mi-a marcat viața. Părinții mei nu au fost genul de părinți care să mă verifice; nu au făcut niciodată temele cu mine. Nu aveau timp.

Am fost un copil autodidact și a trebuit să mă auto-organizez, mai ales că nu-mi plăcea să studiez mult, mă plictiseam să cânt același lucru la pian, dacă tot ieșea din prima. (râde) Asta într-un fel a ajutat, în altul nu.

Cum te-a influențat pe tine, ca artist, personalitatea tatălui tău ?

Leyah: Tata m-a ghidat foarte frumos din umbră. A avut această putere de a-mi arăta lucrurile în cel mai frumos fel posibil din punct de vedere muzical. Nu m-a forțat niciodată să fac ceva ce nu mi-ar fi plăcut, nu cred că m-ar fi încurajat vreodată să fac performanță în zona cântatului la pian dacă nu ar fi crezut că pot să o fac cu adevărat. Mai puțin am crezut eu în mine.

Uneori, când eram mică, îl întrebam dacă eu am luat pe bune un premiu. Pentru că el era o persoană marcantă în oraș, iar copiii spuneau că datorită lui am luat un premiu. Iar el mi-a spus:”eu nu am cântat la pian în locul tău. Dacă tu nu cântai la pian așa cum ai cântat, nu ai fi putut să iei acel premiu sau nu ai fi luat nota respectivă la examen”.

Într-un fel pe care nu l-am conștientizat decât mai târziu, am vrut să fiu și eu un mic tata, acel artist care să trăiască prin muzică. Tata era profund îndrăgostit de muzică. La noi în casă se asculta zilnic muzică, iar vinerea eram cu toții la concert la Filarmonică. Nu a existat o zi de vineri în care să lipsim de la acest concert. După fiecare concert pe care îl susținea, când eu țineam reportofonul și înregistram tot, primul lucru pe care îl făcea când ajungea acasă, la 9:30 seara, scotea caseta din cutie, se ducea la el în birou, închidea ușa și asculta concertul. Pentru el era important să știe cum a fost.

Atunci când ești pe scenă și faci parte dintr-un act creativ, din pricina adrenalinei, ești rupt de realitate, rupt de timp. Lumea nu mai e la fel cum o știai. De multe ori, pe scenă, noi artiștii nu prea mai suntem cu picioarele pe pământ și ne punem tot felul de întrebări: „a fost bine, a fost rău, mie mi s-a părut bine, dar poate a fost prost”. Singurul lucru prin care îți poți răspunde este să ai dovada fizică de la concert.

Tata m-a ghidat din umbră și mi-a insuflat atât de puternic această dragoste pentru muzică încât mi-a intrat extrem de bine în minte că sunt un om făcut pentru muzică și asta trebuie să fac. Asta m-a urmărit și mă va urmări mereu.

De ce vorbești despre el la trecut ?

Leyah: Pentru că tata nu mai este din 2020. Era un om mult mai viu și mai tânăr decât mulți dintre noi, care suntem foarte tineri. Era un om plin de planuri. Spre surprinderea tuturor, lucrurile s-au întâmplat cum s-au întâmplat și el nu mai este.

Ce s-a întâmplat cu tine când el nu a mai fost ?

Leyah: Am intrat într-o nouă etapă a vieții. Am simțit că s-a terminat copilăria, că m-am maturizat brusc, că umărul și omul căruia aș fi putut să-i spun și să-i cer orice nu mai este acolo. Cel mai mult cred că îmi lipsesc discuțiile și sfaturile lui. Era o prezență foarte puternică, avea un spirit foarte mare, cu bune și cu rele. Am simțit că sunt pe cont propriu și că, de acum înainte, trebuie să îmi trasez propriile linii în viață. Din momentul acela am luat niște decizii care m-au dus în punctul în care sunt acum din punct de vedere al muzicii, în primul rând, și a ceea ce vreau să fac și ce am de spus ca și creator.

M-am uitat pe videoclipurile tale, și ele inspiră căutare. Ai trecut prin multe etape. De ce ai simțit să ai acest parcurs ?

Leyah:  Când i-am spus tatălui meu că nu mai vreau să cânt la pian muzică clasică, mă așteptam ca el să reacționeze mult mai rău. El știa că eu dintotdeauna am vrut să cânt. De când eram copil și i-am cerut să mă ducă la canto, i-am spus că vreau să fiu cântăreață. Dintotdeauna, pentru mine cântatul cu vocea a fost mai important decât pianul. Dar el m-a sfătuit de fiecare dată să nu renunț la ceva la care sunt bună și în care am investit mult. E ca într-un sport, sunt momente foarte importante când trebuie să știi dacă mergi mai departe sau te lași. La mine asta s-a întâmplat după facultate, când chiar am vrut să iau o pauză, fiindcă făcusem, chiar înainte de licență, o tendinită foarte urâtă la mâna dreaptă. Eram în ultimul an și toată lumea voia să ia diploma cu nota cea mai mare. Era o concurență diabolică.

Cu câteva luni înainte de licență, a trebuit să fac o pauză, în vreme ce toți ”rupeau” pianele. Eu nu puteam să studiez repertoriul. Am făcut niște injecții speciale ca să nu am dureri, pentru că erau infernale, iar pentru mine licența a fost un coșmar. Am dat-o până la urmă, deși medicii mi-au spus că, dacă îmi rup tendoanele, nu o să mai pot cânta vreodată la pian. După terminarea facultății, mi-am luat o pauză de la muzică, ceea ce mi-a făcut foarte bine pentru că am cunoscut viața și lumea în care trăiam.

Fusesem până atunci extrem de deconectată de oameni, de social, de minimul lucrurilor pe care ar fi trebuit să le știu: cum să manevrez un calculator, cum să conduc o mașină.

După o vreme m-am întors la muzică, dar am decis să o fac în alt fel. Și pentru că încă nu credeam că pot să scriu muzică, am început să cânt muzică compusă de alții. Așa am ajuns în zona de cover-uri. Apoi am intrat în acest joc al minții și al lumii în care trăim: ce fel de muzică să cântăm dacă ne apucăm să cântăm? Să visăm că vom deveni dive și vom cuceri scenele lumii? Prin urmare, parcursul meu a fost mai lung până am ajuns în acest punct care este, de fapt, întoarcerea la rădăcini.

M-am întors la pian și culmea este că, de când cânt cu vocea, am vrut să mă reîntorc la pian. Am avut ani de zile în care nu am atins acest instrument. Nici nu l-am șters de praf. Și nu mi-a lipsit, nu îl voiam. Nu am fost la terapie pentru că mi-am dat seama că putem să fim prieteni în continuare atâta timp cât nu mă domina. Pentru că eu simțeam că sunt dominată de un instrument și, în relația dintre noi, chestia asta era ca o relație toxică. Și am vrut să-i pun capăt.

Ce te-a făcut să te întorci la el ?

Leyah: Cântatul cu vocea. Și mai aveam o problemă : aveam un trac incredibil când urcam pe scenă să cânt la pian. Deși îmi plăcea să fiu acolo, mintea mea îmi spunea că nu e suficient de bine. Încă mai visez că urc pe scenă și nu știu repertoriul. Ar fi fost imposibil. Studiasem repertoriul de un an, dar e incredibil ce poate să-ți facă mintea.

În muzică, la pian, ești unu la unu, tu cu tine, ești singurul tău dușman sau prieten. În continuare, dacă urc pe scenă să cânt la pian, am trac, dar când am adăugat și vocea, totul a devenit… o fuziune perfectă. Este ca și când ele întotdeauna ar fi trebuit să existe, dar s-au căutat și nu s-au găsit. Până acum.

De-asta cred că există un parcurs pe care ți-l trasează părinții, viața, societatea. Faptul că eu am făcut pian de performanță nu este întâmplător. Și nu întâmplător am făcut ce am făcut, pentru că extrem de multe elemente din trecutul meu se regăsesc acum și, dacă nu aș fi fost în zona aia, cu siguranță muzica pe care o scriu acum și pe care o interpretez nu ar fi sunat la fel. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit : nu înseamnă că dacă nu ai studii muzicale, dacă nu ai făcut Conservatorul, tu nu poți să scrii muzică bună sau… muzică. Muzica e muzică, nu e bună sau proastă… e în multe feluri. Dar pentru mine a funcționat perfect, chiar dacă mai târziu. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Care este lecția pe care ți-ai luat-o tu de la Vocea României?

Leyah: Cred că am înțeles un pic mai bine lumea showbiz-ului.

Și din experiența din UK?

Leyah:  Am învățat mai multe lucruri: contează foarte mult ce oameni ai în echipă, cu cine lucrezi. E important să aibă aceleași valori și aceleași dorințe ca și tine. Am învățat că, dacă vrei să faci muzică poți să faci de oriunde și că muzica e mai presus de orice. Mesajul pe care vrei să-l transmiți e mai important decât orice lucru care ți se spune din exterior. Trebuie să știi ce vrei și să știi ce să ceri. Artiștii sunt oameni foarte vulnerabili și ușor influențabili. Suntem sensibili la ce spune lumea din exterior că ar trebui să facem. În timp am învățat că e important să vezi care e opinia altora, dar trebuie să te întrebi dacă asta este bine pentru tine.

Eu am aflat cu mare ușurare că un lucru despre care eu credeam că mi se întâmplă numai mie, li se întâmplă, de fapt, și altora. Adică să scriem o piesă, iar după ce e gata să nu mai putem să o ascultăm. Ani de zile mergeam la prieteni și, când puneau o piesă a mea, le ceream să oprească pentru că nu puteam să ascult. Asta și pentru că nu eram nici eu 100% mulțumită.

Am multe articole din presa scrisă, interviuri cu tata, decupate și puse de mama în albume. Lui i se punea această întrebare: care e compozitorul lui preferat ? Nu o să uit răspunsul lui: „nu există compozitor preferat, pentru că sunt perioade și perioade. Acum poate îmi plac romanticii, apoi poate descopăr un compozitor francez.” Viața noastră nu este lineară. Experiențele noastre ne schimbă ca oameni, ne descoperim mai bine… Face parte din evoluție, din viață, și cine știe peste 10-15 ani ce operă modernă o să scriu ?!

Ce pregătești acum ?

Leyah: Pregătesc o piesă care are un mesaj foarte puternic. M-am gândit mult dacă să vorbesc despre asta în textul piesei sau să-mi aleg alt subiect. Și m-am întrebat ce-mi doresc. Eu îmi doresc ca această piesă pe care am scris-o și pe care am scris-o în urma unui eveniment real, pe care l-am putut vedea eu și o planetă întreagă la televizor, și anume războiul din Ucraina. Am decis să scriu o piesă despre război, despre copiii care trăiesc această traumă a războiului și ce impact poate avea asupra lor un astfel de eveniment. Piesa este una tristă, dar are energie de piesă pozitivă. Vine pe un trend pozitiv, mesajul ei fiind  Peace is the only thing we need, adică să avem pace pentru că asta e cel mai important.

(22) Leyah – Peace is the only thing we need || Official Video || #peace #ukraine #antiwar – YouTube

Cum crezi tu că îi impactează războiul pe copii ?

Leyah: Pot să vorbesc doar din poziția de spectator, pentru că Dumnezeu m-a ferit să fiu acolo și, eventual, să am un copil cu care trebuie să mă descurc în condițiile acelea. Ca spectator, a fost oribil. Am scris piesa asta când a fost bombardată maternitatea din Mariupol, iar din interior fugeau rănite femei însărcinate, femei cu bebeluși abia născuți. Altele au născut prin buncăre, prin tot felul de adăposturi. Apoi am văzut cum au venit la noi, la graniță, mame cu copii în brațe și nimic altceva, pentru a-și salva viețile. Cred că vor fi marcați pe viață acești copii. Mamele lor sunt apăsate de griji, stresate, distruse emoțional, iar tații lor sunt pe front… sunt niște familii zdrobite, copii dezrădăcinați.

Piesa s-a lansat pe 24 februarie, când s-a împlinit un an de la începerea războiului din Ucraina. În videoclipul pe care l-am regizat, am încercat să spun povestea unei mame cu un copil care fug din calea bombelor.

Ce înseamnă pentru tine Craiova ?

Leyah: Eu sunt născută la Botoșani, dar de la doi ani și jumătate am crescut la Craiova. Tatăl meu a primit un post acolo, iar eu mi-am petrecut copilăria în Filarmonică și în Operă. Am vrut să fiu cântăreață de operă mai întâi. Eram fascinată de cântat, teatru, muzică, costume, peruci. Opera era totul.

Craiova este orașul care m-a făcut să fiu cine sunt astăzi. Acolo mi-am făcut debutul, acolo mi-am făcut studiile, acolo am făcut cea mai multă muzică. Acum am revenit pe scena unde am debutat, cu piesa și videoclipul Peace is the only thing we need.

Ce este acest stil cu care îmbraci piesele tale din acest al doilea album?

Leyah: În zona de cinematic pop e libertate. Și nu poți să faci ceva prost. Muzica de film este extrem de expresivă, te trece de la plâns la acțiune, la iubire, la bucurie. Este extrem de colorată, este un univers incredibil de colorat, de frumos, de liber. Piesele astea nu le va da nimeni la radio, dar nu mai este ăsta scopul meu.

Cine e Leyah ?

Leyah:  Leyah este acest alter ego al meu, o artistă și războinică, și fragilă. Eu sunt Scorpion și știu despre mine că sunt un om puternic. Am în interior resursele de a găsi o soluție, orice ar fi. Pe de altă parte am o foarte mare slăbiciune și o foarte mare sensibilitate. De aceea, muzica pe care eu o scriu este foarte sensibilă și foarte tristă. Pe mine lucrurile astea mă mișcă. Deci nu știu ce sunt. Sunt o combinație de niște lucruri.

Îmi place frumosul și m-am bucurat de el în toate formele lui. De exemplu, îmi place să merg în vacanțe în Grecia și îmi place pentru că această țară, dintre toate țările mediteraneene, are un autentic, o sinceritate care mi se pare că dăinuie mai mult decât în alte țări. Îmi plac insulele pustii, îmi place să simt vântul cald, îmi place luna mai, îmi place când plouă încet, îmi place să beau un vin bun… îmi plac lucrurile care îmi creează stări, care mă mișcă cumva, cu ceva.