fbpx

Căutare

Share this article

Lidia Fati și-a cunoscut soțul în facultate. Amândoi erau studenți la Politehnică, dar niciunul nu se vedea inginer. Ajunseseră aici pentru că, pe vremea aceea nu existau prea multe variante. Dar amândoi aveau o dorință: aceea de a fi liberi sau, mai bine zis, independenți. Așa că, atunci când Lidia a terminat facultatea, iar Dan mai avea doar un an, au început Dacris, o afacere cu produse de papetărie în Constanța, orașul lui natal. Practic, vindeau formulare tipizate pentru firme. Iar în 1994 cererea pentru produse adresate firmelor era mult mai mare decât oferta existentă pe piață.

Ideea afacerii le-a venit de la un prieten care avea tipografie și care vindea formulare tipizate în București. Cât despre libertate… nu s-a întâmplat, ba dimpotrivă. Însă au fost independenți. Și asta a contat foarte mult. Au început într-un garaj și astăzi au ajuns la o afacere de succes, de peste 25 de ani pe piața din România.

Cum au reușit? Cum au găsit echilibrul între o viață de succes la birou și una liniștită acasă? Și care dintre cei doi copii își doresc să preia viitorul companiei?

Cine este Lidia Fati?

Lidia Fati: Este o optimistă incurabilă, o femeie care crede cu tărie că viața trebuie trăită la maximum și căreia i-ar plăcea să aibă șansa la cât mai multe zile trăite astfel. Îi place foarte mult să râdă și pentru ea o foarte mare bucurie este să citească, să se întâlnească cu prietenii și, mai ales, să călătorească.

Lidia Fati
Antreprenorarea Lidia Fati și istoria de peste 25 de ani a companiei Dacris

Antreprenoarea Lidia Fati conduce una dintre cele mai importante companii românești în domeniul papetăriei. Cum a reușit?

Conduceți o firmă, Dacris, a cărei istorie pe piața românească depășește o bornă importantă, cea de 25 de ani. Cum a început această aventură?

A început cu foarte mulți ani în urmă pe vremea când încă eram studenți, în 1992 și a continuat din 1994 cu firma care este astăzi înregistrată cu acest cod fiscal. A fost o firmă de familie, am fost eu și soțul meu, Dan Fati, și, ulterior, ni s-a alăturat și Claudiu, cumnatul meu.

Am început cu un magazin mic, pe o străduță lăturalnică din Constanța, unde vindeam formulare tipizate pentru firme. Ideea de la început a fost să ne adresăm firmelor, nu persoanelor fizice, iar în 1994 cererea pentru produse adresate firmelor era mult mai mare decât oferta existentă pe piață. Am găsit această nișă, cu formulare tipizate, după care am extins cu alte produse de papetărie, și, încet, încet am crescut volumele, numărul de clienți, sortimentele. Ne-am mutat într-un spațiu mai mare și apoi în altul și mai mare și din ce în ce mai mare. După 3 ani, Dan a deschis primul punct de lucru la București. Astăzi, business-ul este condus de el din București.

Doi ingineri au deschis o afacere cu produse de papetărie. De unde v-a venit ideea afacerii?

De la un prieten care avea tipografie și care vindea aceste formulare tipizate în București, așa că am început și noi să distribuim același lucru în Constanța, orașul natal al lui Dan. Nu a fost foarte complicat pentru că niciunuia dintre noi nu ne-ar fi plăcut să lucrăm ca ingineri.

Când am început, eu terminasem facultatea, Dan mai avea un an. Nu aveam prea multe alternative. Am avut o mare dorință de a fi liberi sau, mai bine zis, de a fi independenți pentru că liberi n-am prea fost. După ce am început business-ul, au fost foarte mulți ani în care nu am fost absolut deloc liberi, ba dimpotrivă. Însă am fost independenți. Și asta a contat foarte mult.

Cum v-ați cunoscut?

Ne-am cunoscut la facultate, eu eram anul IV, el anul III. Amândoi credem că rostul acestei facultăți tocmai acesta a fost, să ne ajute să ne întâlnim. În rest, nu am folosit diploma. Politehnica ne-a ajutat să ne lucrăm mințile ca să putem aranja informații cu foarte multă ușurință, mintea de inginer s-a conectat cu mintea noastră creativă, a fiecăruia în parte și credem că rezultatul a fost unul bun.

De ce Constanța?

Așa cum îți spuneam Dan este de acolo și am ales, când am terminat facultatea, să ne mutăm în orașul lui natal.

Lidia Fati
Lidia Fati, antreprenoare de succes

Vă mai amintiți cum au fost începuturile în business? Cine credea mai mult în succes?

Începutul în business nu a fost nicicum. Cred că amândoi credeam și credem în succes, în egală măsură. Dan e mai aplicat decât mine și e genul de om convingător. Atunci când crede în ceva, îi face și pe ceilalți să creadă foarte mult și tocmai de aceea a fost în fruntea firmei încă de la început. Eu sunt genul care mă arunc cu capul înainte, ca orice berbec. Îmi place tot ce fac, fac cu o energie nestăvilită, dar mă plictisesc destul de repede. Nu aveam nici răbdare să văd totul pe termen lung și nici nu puteam să îmi stagnez energia gândindu-mă ce o să fie peste mulți ani.

Lidia Fati și drumul de la un magazin deschis într-un garaj, la o companie cu peste 25 de ani de istorie

Ați transformat un magazin deschis într-un garaj nu mai mare de 15 mp, într-o companie de succes. Iar primul pas a fost să aduceți un asociat – pe Claudiu Fati, fratele soțului dvs. Cum a fost să lucrați în familie?

Lidia Fati: Am transformat un spațiu mic într-un loc unde oamenii găseau la un moment dat aproape orice și pe care, la scurt timp, a trebuit să îl înlocuim cu un spațiu mai mare, după care am construit o casă în Constanța pe mai multe niveluri și o parte din ea am transformat-o în sediul firmei care și astăzi funcționează ca un mic magazin de prezentare și birouri pentru oamenii din Constanța.

Claudiu, deși a fost de la început acționar, ni s-a alăturat la finalul lui ’94, când am cumpărat prima mașină de tipar și am înființat o firmă-soră lui Dacris, firma noastră de producție, iar el s-a ocupat de această producție din prima zi.

Mașina de tipar se afla într-o altă locație și, la scurt timp, am adus noi utilaje: ghilotine, mașini de legat, alte mașini de tipar… până când ne-am mutat într-o hală, în incinta Somaco în Constanța, unde avem și astăzi toată activitatea de tipografie și unde sunt mult mai multe mașini și mult mai mari decât erau la început si unde putem să facem orice fel de tipar offset în 6 grupuri de culoare, cu finisări deosebite.

Pornim de la tipizate până la cataloage, leafleturi, orice tipărituri de marketing. Avem astăzi și partea de digital în București, avem de la bun început oameni care fac tehnoredactare design și 40 de colegi care lucrează în tipografie și care sunt extraordinar de bine pregătiți pentru lucrul acesta. Și destul de rari, ca să fiu sinceră.

Dacris Impex
Primul magazin Dacris din Constanța

Ați fost co-fondator într-o companie de la o vârstă foarte fragedă. Iar Dacris lucra și cu directorii de întreprinderi şi firme din port. Cum erați percepută de aceștia?

Am fost co-fondator în aceeași măsură în care am fost și vânzător și omul care deschidea la firmă și cel care închidea ușa la firmă și făceam și contabilitate primară, făceam și inventar. Făceam de toate. Sigur că nu a durat mult activitatea aceasta.

Grupul a crescut, firma și-a angajat câțiva oameni. Între timp, am început să fac Finanțe-Bănci la ASE ca să înțeleg mai bine politici financiare monetare și așa mai departe. Dar activitatea mea principală în Dacris era cea de sales person. Mergeam să vând la firme uriașe din port. Erau conduse de oameni extrem de puternici din industrie, și în general, erau oameni crescuți într-o altă mentalitate, dar se deschideau destul de mult la nou și la noile moduri de a face business.

Aveam 25 de ani, dar nu păream de 25. Am avut norocul sau ghinionul să par mereu mai tânără și atunci era destul de greu să mă prezint ca un profesionist în fața unor oameni cu o vastă experiență profesională care vedeau o fată care încerca să îi convingă să cumpere lucruri de care până atunci nu se preocupaseră în mod special.

Era interesant să vorbești cu oameni care aveau o anumită prestanță, poziție, experiență. Nu întotdeauna era ușor, dar asta a fost o provocare pentru mine. Am învățat și eu multe de la ei și au învățat și ei multe de la mine.

Aveam un entuziasm nestăvilit, le-aș fi povestit zile întregi despre ce putem să facem pentru ei, cât de importanți sunt clienții și serviciile pe care le oferim, cât de important este să cumpere lucruri pe care oamenii să le folosească cu plăcere, cum să îmbine noul cu o oarecare economie în bugetele lor și așa mai departe. Lucruri foarte firești în vânzări, dar care pentru mine erau destul de noi și pentru ei, și mai și.

Citește și: Mihaela Carată, singura femeie din România ce deține o companie în domeniul explozivilor. Cum răzbești într-o lume a bărbaților și cum combini „explozivul” cu istoria și cultura?

Ați terminat, la începutul anilor ’90 două facultăți – Știința și Ingineria Materialelor și Finanțe-Bănci – și, de curând, ați început și Facultatea de Psihologie. De ce?

Am început facultatea de inginerie pentru că nu aveam așa multe variante și tocmai pentru că nu puteam să învăț pe dinafară ca să dau la ASE, iar la actorie unde mi-ar fi plăcut șansele erau spre zero.

Am preferat să învăț matematică și fizică, am dat la Aeronave, dar nu am reușit în primul an. A fost cumva o lecție de smerenie, pentru că tatăl meu tot insista să dau la Metalurgie, domeniu în care tatăl meu profesa în orașul de proveniență, Târgoviște.

Îmi povestea cât de bine e să poți să ai repartiție în orașul natal. Așa că în anul următor am dat la Metalurgie și am terminat această facultate pe vremea când nu mai era nevoie de repartiție și nu mai voiam nici să mă întorc acasă. În vacanța dintre anul 4 și anul 5, când eram studentă la Metalurgie, am dat în 92 la ASE. De data aceasta, nu mai trebuia să învăț pe dinafară materiile, deja matematica era floare la ureche pentru mine și examenul la geografie era ceva ce îmi plăcea grozav. Nu a fost greu să intru, nu existau foarte mulți care se înscriau la a doua facultate atunci. Nu am mai terminat-o și cert este că, de-a lungul vremii, am învățat atâtea lucruri despre economie, business, management, încât nu știu dacă facultatea ar fi compensat cu toate lucrurile pe care le-am învățat.

Psihologia e o pasiune de-a mea și, până anul trecut, rămăsese la nivel de pasiune – citeam, făcusem câteva cursuri de NLP, cu Richard Bandler, unul dintre inventatorii NLP-ului, până la nivelul de master.

În pandemie nu am avut atât de mult timp de citit, dar am avut mai mult timp decât în perioada în care mergeam fizic la birou. Mi-a venit ideea, cam pe ultima sută de metri, să studiez psihologia ca la carte. Să fac și o facultate. Întâmplător, în momentul în care am început cursurile, una dintre cărțile din bibliografie la „Inteligența emoțională” era lucrarea numită identic a lui David Goleman, pe care eu o citeam. Mi s-a părut cea mai frumoasă facultate din lume, în care ți se dă în bibliografie o lectură pe care oricum ai fi făcut-o. Ce putea să fie mai frumos? Chiar mi-a plăcut și continuă să îmi placă, am luat și note mari în sesiune. Sunt foarte mândră de mine și mă bucur că la 53 de ani încă îmi mai pot ține mintea trează și activă și cu altceva decât cu chestiuni de business.

Lidia Fati: „Antreprenoriatul mi s-a potrivit mănușă”

Inginerie, finanțe, psihologie. Și peste toate aveți o afacere de succes pe care o conduceți. Ați știut sau v-ați dorit dintotdeauna să urmați drumul antreprenoriatului?

Lidia Fati: Nu am știut întotdeauna că o să urmez drumul antreprenoriatului, dar mi-am dorit întotdeauna să fiu independentă și pentru asta eram pregătită să muncesc mult. Iar antreprenoriatul s-a legat foarte mult cu aceste valori ale mele – independența și libertatea. Și mai ales cu faptul că eu sunt o fire foarte nerăbdătoare și nu aș putea să urmez lucruri pe care doar alții le gândesc, ar trebui să am propriile gânduri, opinii, acțiuni. Sunt entuziastă, îmi place să îi motivez pe ceilalți și să îi trag după mine și nu știu dacă mi-aș fi dezvoltat aceste abilități în cadrul altui job.

Antreprenoriatul mi s-a potrivit mănușă. Nu a fost o viziune, dar a fost o încercare și a mers. Grant Cardone spunea că succesul se datorează acțiunilor trecute și nu doar întâmplării de moment, nimeni nu are succes peste noapte. Și norocul este parte din tot ce faci până atunci ca să ți se întâmple ceva. Sigur, există momente în care chiar ai nimerit la locul potrivit în momentul potrivit, dar toate astea cumva se și creează. Suntem foarte norocoși și mă bucur foarte mult că am făcut lucrul acesta. Nu mă văd să fi făcut altceva decât, poate, o meserie vocațională, cum ar fi fost actoria, psihologia.

Conduceți afacerea familiei, vă imaginați că această tradiție o să fie continuată de copiii voștri?

Am discutat cu copiii mei despre ce se va întâmpla, dacă vreunul dintre ei vrea să preia afacerea familiei. Fata e foarte determinată și va merge la o Academie de dramă în New York, vrea să se facă actriță. E în clasa a 12-a, a dat deja examenul, acum facultățile se grăbesc foarte tare sa încheie admiterile. Deci ea în niciun caz, deși a studiat business în liceu, nu vrea să continue business-ul nostru.

În schimb, băiatul vrea să facă business și da, își dorește să preia Dacris la un moment dat și să o transforme. Și asta m-ar bucura să se întâmple. M-ar bucura din toată inima. Pentru că e un business în care noi ne-am pus inima și pasiunea și, de fapt, a cam fost toată viața noastră de adulți. Așa că ne-ar plăcea sigur să meargă înainte și să fie și viața lui de adult. Sau să îl ducă la un alt nivel sau să îl transforme cu totul. Cum își va dori și cum va avea intuiție, pricepere și determinare.

Care este cea mai frumoasă lecție pe care v-ați dori ca ei să o învețe?

Cea mai frumoasă lecție pe care aș vrea să o învețe copiii mei este aceea că atunci când îți place ceva și faci cu pasiune și depui destul efort și energie, entuziasm, lucrurile se întâmplă. Și că inteligența emoțională este una dintre cele mai mari abilități ale unei persoane, fie că este lider, fie că activează în orice alt domeniu. E neprețuită. Și asta aș vrea să își dezvolte fiecare. De altfel, pe acest drum mergem de când erau mici.

Cum aţi reuşit să păstraţi echilibrul între viaţa profesională şi cea de familie?

Să păstrăm echilibrul între viața familială și cea de firmă? N-am prea reușit întotdeauna. Este greu, extrem-extrem de greu. E cu provocări multe, cu încercări, cu situații. Provocarea, sau, mai bine zis, încercarea de a păstra un echilibru care nu vine de fiecare dată, ba dimpotrivă, uneori e un dezechilibru, m-a făcut un om mai bun, mi-a dezvoltat foarte multe abilități, extrem de multe. Empatia ar fi una dintre ele. Și nu doar asta. Am mai învățat să ascult, am învățat să nu mai cred că ceea ce spun eu este adevărul absolut, am învățat să am răbdare, am învățat să pot să merg și în ritmul celorlalți, pentru că la mine viteza cu care îmi vin gândurile și cu care aș vrea să acționeze ceilalți e mult prea mare. Am învățat foarte multe.

Suntem de atât de mult timp împreună, de când e și firma. Am început de foarte devreme să facem și business pe lângă faptul că eram iubiți și apoi soți, încât nici nu mai știu cum ar fi fost altfel. Ne spunem în fiecare zi, până și seara târziu, lucruri care se întâmplă ziua. Nu este cel mai bun comportament, dar, cumva, business-ul face parte din viața noastră. E un fel de o a doua natură, nu ne putem abține. Însă avem și mult timp în care nu vorbim despre el și încercăm să fim noi.

Ne-am propus să nu îl ducem acasă, dar l-am dus de fiecare dată. Uneori petrecem mai mult timp vorbind despre business decât, poate, stând cu copiii. Încercăm să corectăm și chestia asta. Acum nu mai stau copiii cu noi, că sunt adolescenți și petrec mai mult timp fără noi decât cu noi. Nu e simplu. Cine spune că e simplu ori încearcă să dea altă față lucrurilor, ori nu a petrecut așa de mult timp făcând lucrul acesta.

Lidia Fati, Dacris Impex
Dacris la aniversarea de 25 de ani

Aţi simţit vreodată că renunţaţi la ceva pentru carieră?

Da, am simțit că renunț la ceva pentru carieră, mai ales când fata avea doi ani și am rămas însărcinată cu băiatul, m-am gândit că le acord prea puțin timp lor și mă preocup prea mult de firmă. Și mi-am propus să vină o vreme în care să pot să iau o pauză mai mare și să îmi petrec anii lor de copilărie cât mai aproape de ei. Am făcut asta când deja avea fata vreo șapte ani, iar băiatul vreo patru. Și câțiva ani am luat o pauză de la business. Sau, mai bine spus, nu m-am implicat zi de zi în business și le-am acordat acel timp pe care l-am promis atât lor, cât și mie. A fost minunat, a fost o experiență extraordinară, dar apoi m-am întors la birou în mod constant.

Firma a fost primul nostru copil, apoi, când au apărut ei, am încercat să îmbin viața de familie, cea de mamă mai precis, cu cea de antreprenor. Apoi am decis să iau și o pauză de la antreprenoriat și să fiu 90% mamă. Și să devin din nou mai mult de 50% antreprenor. Și tot așa. Eu cred că am făcut exact ce mi-am dorit să fac din punctul acesta de vedere.

Ce faceți atunci când nu munciți? 🙂

Când nu muncesc, citesc. Îmi place foarte mult să citesc. Până acum un an, călătoream. Ajunsesem să călătorim destul de mult, dar niciodată la fel de mult pe cât mi-aș dori eu. Ascult muzică, ies cu prietenii – asta îmi place grozav. Petrec timp cu familia, ne plimbăm. Ne place foarte mult să petrecem timp în aer liber, ne plimbăm pe străzile Bucureștiului sau ale oricărui loc în care mergem. Fac cam ce face toată lumea. Fac și mișcare, dar nu așa de multă pe cât mi-aș dori în perioada asta. Măcar în restul vieții mele să nu am program, așa cum am la firmă.

Lidia Fati
Lidia Fati, General Manager Dacris, în Japonia

Știu că unul dintre oamenii pe care îi urmăriți este Tony Hsieh, CEO Zappos. Ce ați învățat de la el?

Cartea lui Tony Hsieh a fost o carte care m-a marcat foarte mult, soțul meu care e un mare fan al lui mi-a recomandat-o. De fapt, a fost o carte scrisă de una dintre cele mai creative minți pe care le-am citit. Îmi pare foarte rău pentru că a murit atât de devreme. Mi-a plăcut extrem de mult determinarea lui și curajul, nesfârșitul curaj de a schimba lucrurile și de a se uita din altă direcție la business, la oameni, la lucruri, de a gândi diferit, de a-i atrage pe toți cei din compania lui să gândească diferit, să-i abordeze pe clienți diferit, să îi facă fericiți. M-a impresionat foarte mult povestea prin care, un client care voia o pereche de pantofi, a petrecut mai multe ore stând de vorbă cu omul de la call center în care să-i povestească despre problemele lui, să se împrietenească cu el.

Povestea cum chiar a sunat la call center-ul propriei firme în calitate de client și a întrebat de unde poate lua o pizza, iar customer service-ul i-a recomandat o pizzerie deschisă în apropriere. Adică abordări originale pentru lumea business-ului pe care le-a făcut fără a ține cont de ce cred ceilalți, ce gândesc, dacă e business usual. Ba dimpotrivă, Tony Hsieh a făcut lucruri unusual din punctul de vedere al business-ului și asta cred că mi-a plăcut cel mai mult.

Citește și: La Două Bufnițe, epicentrul cultural al Timișoarei. Povestea librăriei ce a reușit să conecteze o comunitate impresionantă de oameni și a celor două „bufnițe” care au lăsat catedra și un job sigur pentru a se plimba printre rafturile cu cărți

Și ce alți oameni, poate chiar din România, vă sunt inspirație?

Mă simt inspirată de destul de mulți oameni. Nu sunt neapărat personalități, pot fi oameni obișnuiți din punctul de vedere al statutului. Oameni care îmi spun ceva, oameni care fie fac lucrurile diferit, fie sunt extrem de aplecați în a-i înțelege pe ceilalți, fie sunt oameni foarte buni la inimă. Sunt mulți oameni pe care îi admir.

Dacă mă întrebați dintre oamenii cunoscuți din România, am admirat, de când am cunoscut familia van Groningen, atât pe Steven, cât și pe Valeria, pentru mine ei sunt exemplul familiei ideale, oameni extraordinari care au avut atât realizări proprii în diverse domenii, cum ar fi sportul și apoi business-ul, cât și realizări familiale. Sunt calzi unul cu celălalt, sunt oameni inteligenți, care te fac să te simți în jurul lor nu mic și mărunt, ci dimpotrivă. Să te simți empowered. Asta îmi place foarte mult.

„În timpul voluntariatului la SMURD, eram cu toții egali, doar viața avea prioritate, altceva nu mai conta

Ați făcut 6 luni voluntariat la SMURD, cum a fost această experiență pentru dvs.? Ce ați învățat din ea?

Lidia Fati: Voluntariatul la SMURD a fost poate cea mai interesantă experiență a vieții mele. Mi-e greu să redau ceea ce am simțit atunci. Am fost timp de 6 luni, odată la 2 săptămâni. Petreceam o tură – 12 ore – fie pe o mașină SMURD cu medic, fie în secția UPU din Floreasca. Făceam parte, ca voluntar, din echipa SMURD, dar din punct de vedere al activității, făceam lucruri care să îi ajute pe ceilalți și care să nu fie proceduri medicale. Mi-a plăcut foarte mult că acolo eram cu toții egali, doar viața avea însemnătate și prioritate. Altceva nu mai conta și cred că așa ar trebui să ne conducem viețile tot timpul, după aceleași principii.

Am avut bucuria de a cunoaște oamenii din sistemul sanitar. Sunt extraordinari. Mie mi-au plăcut grozav. Stăteam de vorbă cu pompierii, ascultam poveștile lor – în mașină mergeam în față cu ei, nu stăteam în spate cu medicii, așa era procedura. Și îi ascultam, băieți de 25 – 30 de ani, îmi povesteau de viețile lor. Eu nu avusesem de-a face cu lumea asta și mi se părea fascinant. Oameni îndrăzneți, dar cu povești de viață ca ale tuturor.

Stăteam de vorbă cu medicii destul de mult, cât așteptam în unitățile de pompieri atunci când mașina nu mergea la cazuri. În turele de noapte dormeam în paturi suprapuse, stăteam cu ei, povesteam. Eu cu lumea medicală nu aveam prea multe tangențe. Când ajungeam la un caz, la o persoană care deja era în stop cardio-respirator și i se făcea resuscitare știam de la ei că după 6 minute nu mai are nicio șansă, dar pompierii sau chiar medicul continuau să îi facă masajul cardiac, poate și o jumătate de oră de dragul rudelor care continuau să spere.

În unitățile UPU, am văzut plagă eviscerată de la împușcătură, oameni murind, am văzut oameni bătrâni veniți cu escare, am văzut drogați, am văzut tentativă de suicid. Stăteam de vorbă cu oameni care încercaseră să se sinucidă și încercam să le ofer un confort minim de interacțiune cu cineva pentru că toți oamenii sau majoritatea celor care au o tentativă de suicid, au de fapt nevoie de atenție. Am stat de vorbă cu toxicomani, am ajutat la îngrijirea diferitelor tipuri de bolnavi.

A fost o experiență extraordinară, m-a schimbat ca om și mi-a dat o altă viziune asupra sistemului sanitar. Îi admir pe toți nespus. Doctorii din Urgențe, sunt extraordinari, la fel tot personalul medical sau îngrijitorii, orice ar crede oricine din afară și orice aud și citesc în ziare, nu cred că se aplică celor pe care eu i-am cunoscut in spitalul Floreasca și sigur sunt mulți asemenea lor în sistemul sanitar.

Oamenii văd doar printr-o fantă toată activitatea lor și poate nu le înțeleg intru totul dăruirea, implicarea, lăsarea nevoilor personale deoparte ca să rezolvi un caz. Extraordinar. Nu regret nicio secundă că am avut această experiență în urmă cu 10 ani.

Lucrați de mai bine de zece ani cu United Way. De altfel, v-ați și donat ziua de naștere. Cum a început această relație? Și de ce?

Ca firmă, lucrăm de mulți ani cu United Way și am fost mereu printre sponsorii United Way. De 7 ani suntem, eu și Dan, donatori Tocqueville, donam o sumă importanta în fiecare an. Până anul trecut, timp de 6 ani, am fost chiar în board-ul lor.

United Way e o organizație de suflet pentru noi cumva. Știm foarte bine, mai ales eu, fiind în board, cât de profesional sunt organizate lucrurile acolo. Ne plac foarte mult, rezonăm cu cauzele pe care le susține United Way, dar în speciali cu investiția pe termen lung în educație. Un copac are nevoie de rădăcini pentru a crește și pentru a se dezvolta și, îmi place să cred, că avem și noi o contribuție la un viitor mai bun al generațiilor următoare.

United Way are o implicare foarte mare, mai ales în zone în care nu există alte surse de finanțare, cum sunt școli sau centre de zi din cartiere zone defavorizate. Susține educația în sensul că asigură posibilitatea participării la ore sau la cursuri de după ore a copiilor care, în general, fie provin din familii defavorizate, fie nu au familii, fie nu au acte, fie sunt în centre comunitare. Sunt foarte multe situații pe care nu le întâlnim în viața noastră și care pe mine mă mișcă foarte mult.

Mi-am donat ziua de naștere în doi ani, dar asta a fost o mică parte din tot ceea ce cred eu că am făcut pentru United Way. Nu e mare lucru să îți donezi ziua de naștere. În loc să primesc cadouri – sigur, mi-ar fi plăcut, erau de la prietenii mei, dar pentru copiii aceia valoarea respectivă e de 10 ori mai mare decât înseamnă pentru mine. Și mi-a plăcut foarte mult ca ei să se bucure de beneficiile acestea. Am fost la un centru de zi și am folosit acești bani ca să serbăm ziua a 20 de copii născuți în luna martie, în care m-am născut și eu, și foarte mulți dintre ei nu îți serbaseră niciodată ziua. Nimeni nu le-a adus cadou sau tort de ziua lor vreodata. Pe mine m-a mișcat foarte tare să fac asta și o să o fac mereu, de câte ori am ocazia. Că nici eu nu prea pot să cer oamenilor în fiecare an să doneze bani de ziua mea. Nu sunt singura din firmă care face voluntariat sau donează, avem mai mulți colegi care fac asta, aleargă pentru anumite cauze, se implică în diferite proiecte.

echipa Dacris Impex
Echipa Dacris

Cum arată viața la birou pentru dvs.? Și cât de mult s-a schimbat ea odată cu pandemia?

Da, viața la birou s-a schimbat foarte mult. Acum arată din ce în ce mai normal, dar anul trecut a fost un șoc. Așa cum a fost virusul, pentru că nu am avut în firmă, spre norocul nostru, decât puține cazuri și acelea provenite din familii, nimeni nu a avut de suferit în urma bolii din firma noastră, familia noastră, chiar ne numim norocoși, dar ne-am și protejat.

Viața la birou s-a întâmplat diferit. Lucrurile se întâmplă diferit, prezența noastră e diferită. Noi, de exemplu, la firmă, mergem o parte dintre noi o săptămână, o parte cealaltă săptămână, iar în săptămâna în care nu suntem la birou, lucrăm de acasă.

Eu merg aproape în fiecare zi, îmi fac programul oarecum independent. Dar viața la birou este, în general, altfel. Nevoia de interacțiune a oamenilor, nevoia de un loc unde să meargă și să facă lucruri împreună este încă actuală. Nici nu cred că să stai numai acasă nu te face mai eficient, deși poate că așa pare, dar e mult mai consumator de energie. Probabil că lucrurile se vor întâmpla fie hibrid, birou – acasă, și de la birou pe rând, fie unii vor lucra numai la birou. Lucrurile se schimbă, dar ne adaptăm, ne ducem către clienți cu produse de care au astăzi nevoie la birou, suntem puși pe automatizări, vrem să dezvoltăm foarte mult partea de digital și așa mai departe. Viața la birou continuă.

Viața la Birou cu Oana Pellea
Viața la Birou, spectacol realizat cu ocazia împlinirii 25 de ani de activitate pentru Dacris Impex

Povestiți-ne puțin despre piesa de teatru #Viațalabirou pe care ați pus-o în scenă alături de Oana Pellea atunci când Dacris a împlinit 25 de ani.

Ideea piesei de teatru nu a fost neapărat a mea. Am o bună prietenă, Anca Precup, care are o firmă de producție de teatru și o oarecare experiență în lucrul acesta, a produs mai multe piese care s-au jucat cu public. A fost foarte implicată aici și, cumva, a fost un brainstorming în care ne-a propus ca, pentru aniversarea de 25 de ani, să facem o piesă de teatru.

Inițial, piesa de teatru ar fi fost nu neapărat legată de noi, ar fi fost o piesă de teatru pentru care noi am fi plătit costurile și ar fi fost jucată la evenimentul nostru de 25 de ani. Însă vorbind cu buna mea prietenă Andreea Georgescu și cunoscând cât de mult umor are și cât de pricepută e la a pune vorbe pe hârtie sau în scenarii, pentru că deja mai făcuse asta, m-am gândit să o întreb dacă vrea să scrie piesa și bineînțeles că a fost de acord. Iar ideea de a fi vorba despre o firmă și lucrurile de a se întâmpla într-un birou, de a reflecta oarecum activitatea noastră, de a vorbi puțin despre noi în piesă, a fost a ei. La fel de bine și ideea de a o avea pe Oana Pellea și de a folosi tool-urile moderne – Zoom, FaceTime – în așa fel încât ea să apară înregistrată și piesa să se poată juca și dacă era disponibilă Oana Pellea să joace în ziua respectivă și dacă nu era disponibilă, oricum ar fi apărut in piesă.

A ieșit o comedie, e foarte faină, se râde la ea. Însă ea s-a jucat doar pentru evenimentele noastre, pentru că am avut mai multe – 5, 3 în București pentru clienții noștri și câte una în Timișoara și în Constanța. Ar fi trebuit să avem 11, dar a venit pandemia și nu s-a mai putut întâmpla nimic. Să organizăm un teatru cu ocazia împlinirii a 25 de ani s-a potrivit mănușă. Surpriza frumoasă a fost că Andreea a scris în stilul ei inimitabil o comedie și comedia asta s-a legat de ce face ea în general – lumea digitală – și a ieșit piesa pe care poți să o vezi atât cu firma, cât și ca public. Ea se va juca în săli de teatru, dacă avem noroc și ele se deschid, cu public. E una dintre cele mai frumoase idei de aniversare pe care ne-a propus-o cineva.

Și, ultima întrebare, ce vă doriți pentru viitor?

Lidia Fati: În primul rând, să fim toți sănătoși. Și să reușim, noi ca omenire, să învingem pandemia asta. De abia aștept să fac și faza a doua a vaccinului, în așa fel încât să îi pot feri pe cei din jurul meu și să îi țin în siguranță. Și, nu în ultimul rând, să pot să călătoresc așa cum mi-am dorit întotdeauna și, după anul acesta, îmi doresc din ce în ce mai mult.

Vreau să fiu activă cât de mult se poate, să pot să contribui pentru foarte mult timp, dacă nu neapărat la binele firmei, atunci la binele altora. Să rămân vie până la sfârșitul vieții, asta îmi doresc. Și să am cât mai multe ocazii să râd și să îi fac pe cei din jurul meu să privească lucrurile atât de optimist pe cât le privesc eu.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO