Livia Gyongyosi, voluntar SOR: „Primăvara, găsim în hrănitorile pițigoilor din Parcul Tineretului, aduse de oameni, colivă, tocăniță, covrigi sărați, gem de prune sau pâine, o dietă groaznică pentru niște păsări insectivore”
Parcul Tineretului din București este o adevărată „rezervație” urbană de păsări, pe care nu te-ai aștepta să le găsești în inima unuia dintre cele mai aglomerate orașe din țară: cinteză, pițigoi mare, pițigoi albastru, botgros, silvie mică, silvie cu cap negru, codroș de munte, măcăleandru, pănțăruș sau chiră.
Societatea Ornitologică Româna (SOR), alături de voluntari, păsărari pasionați, cu care lucrează tot timpul anului, monitorizează, cercetează și uneori intervine, doar când este cazul, pentru ca cele peste 100 de specii de păsări care migrează toamna spre țări mai calde sau care vin la noi să ierneze să își păstreze Bucureștiul ca pe un „acasă” primitor.
Vorbim astăzi cu Livia Gyongyosi, liderul voluntarilor SOR din București, pasionată de studiul păsărilor, dar și cu Andreea Oprea, responsabilul de Comunicare al SOR despre natura sălbatică de la doi pași de noi, dar și despre conduita potrivită pe care o putem avea față de păsările care ne pot bucura ochiul și auzul.
Parcul Tineretului din București este o adevărată „rezervație” urbană de păsări. Cum o putem proteja?
Livia, de ce și-a căpătat coțofana acest renume care nu-i face cinste?
Livia Gyongyosi, voluntar SOR, pasionată de studiul păsărilor: Coțofana și ciorile, toate crovidele, atunci când atacă un cuib să fure un ou sau un pui fac foarte mare gălăgie. Sunt observate de oameni și totul pare mai dramatic și tragic.
O veveriță sau o pisică, și ele fac același lucru, fură din cuib și pot face un prăpăd mai mare decât o pasăre, dar sunt mult mai discrete, motiv pentru care trec neobservate. Și toată vina cade pe cioară și pe coțofană.
Cum a început pasiunea ta pentru păsări?
Livia Gyongyosi, voluntar SOR, pasionată de studiul păsărilor: Eu m-am mutat acum vreo 12 ani în cartierul acesta, am descoperit Parcul Tineretului și, fiind întotdeauna o mare iubitoare de natură, mi-a plăcut în aer liber, mergeam în parc o dată sau de două ori pe săptămână.
Încet-încet am început să observ și altceva decât frunzele, copacii, apa din lac și rațele. Am avut și eu perioada de „glorie”, în care am hrănit rațele cu pâine. Mi-e rușine că am făcut asta, nu mai fac de când am aflat că pâinea pe care noi le-o dăm cu mare generozitate nu le face deloc bine, le îmbolnăvește.
În general oamenii tind să umanizeze ce văd în jurul lor și să caute explicații din viața umană. Și este rău fiindcă poți aduce consecințe negative în viața păsărilor pe care tu vrei să le protejezi.
Poți încerca să hrănești primăvara păsările insectivore, ca pițigoii, de exemplu. În parc sunt amenajate hrănitori pentru pițigoi, pe care voluntarii, cum sunt și eu, le alimentează iarna cu semințe de floarea soarelui, crude, nesărate. Oamenii văd aceste căsuțe și spun: „hm, cineva hrănește păsările! Ia să fac și eu asta!” Și aduc de toate: covrigi cu drojdie în ei, tocăniță, cineva a găsit colivă, eu am găsit gem de prune sau alte alimente care sunt complet nepotrivite pentru o pasăre care se alimentează și are metabolismul în așa fel încât trebuie să mănânce insecte, fructe și cel mult semințe de plante.
E bine că oamenii vor să ajute, dar trebuie ghidați. Ce trebuie să facă?
Livia Gyongyosi, voluntar SOR, pasionată de studiul păsărilor: Să-i încurajăm să se informeze, iar de la un punct încolo să accepte că nu întotdeauna e nevoie de ajutor, iar intenția de a ajuta se poate transforma într-o problemă pentru ecosistem sau pentru o anumită pasăre.
Cum ajung să se populeze aceste parcuri urbane cu specii care nu ar trebui să fie aici? Sau așa credem noi.
Livia Gyongyosi, voluntar SOR, pasionată de studiul păsărilor: O parte din aceste păsări au fost deja aici, înainte ca oamenii să înceapă să construiască la ele acasă. Și au rămas pe loc. Altele au venit, cum sunt pescărușii cu picioare galbene sau pescărușii în general, care sunt păsări ce trăiesc la mare.
În anii ‘70 pescărușii au ajuns în zona marilor orașe, de pildă până la Satu Mare, atrași de gropile mari de gunoi. Un oraș mare înseamnă mulți oameni care își aruncă gunoiul în același loc. Asta înseamnă multe resturi numai bune de mâncat pentru pescăruși, păsări oportuniste, care mănâncă orice.
Aici au găsit blocurile, care au acoperișul plat și seamănă cu locul lor preferat de cuibărit de la mare, unde își fac cuibul tot pe suprafețe plate de piatră, deci de ce nu? S-au mutat într-un loc nou și prosper. Chiar pe blocul în care locuiesc eu există cuib de pescăruși populat în fiecare an.
În oraș, între blocuri, ai drepneaua neagră, migratoare. Iarna nu o vei vedea, dar te poți bucura de ea de la la sfârșitul lui aprilie până pe la finele lui august.
Apoi avem rândunica; dacă ai noroc de spațiu verde și de copaci bătrâni în apropierea blocului poți vede pițigoi mare, pițigoi albastru, poți avea cinteză ori botgros.
Tot în zona Tineretului am stat undeva pe strada Baladei, între blocuri, unde era un soi de cetate de blocuri, dar avea un pic de spațiu verde. Acolo am văzut borgros. Ciugulea ce cădea de la hrănitoarea pe care o pusesem la geam, bineînțeles.
Aici unde sunt acum, pe lângă Timpuri Noi, am niște plopi în care există cuib de silvie mică, de silvie cu cap negru; în fiecare toamnă și primăvară am văzut măcăleandru și pănțăruș. Codroș de munte am văzut în mai multe locuri din oraș. Sunt o grămadă de păsări în Buucurești.
De ce? Nu suntem la munte!
Livia Gyongyosi, voluntar SOR, pasionată de studiul păsărilor: Nu suntem la munte, dar avem ce are el nevoie: mâncare, ceva insecte, avem ceva copaci bătrâni în care să-și facă cuibul, așa că o duce bine.
S-a schimbat ceva în comportamentul lor în acest areal urban ori ele se simt ca acasă, iar noi suntem musafirii?
Livia Gyongyosi, voluntar SOR, pasionată de studiul păsărilor: Ele se simt ca acasă oriunde au sursă de hrană și un loc bun de cuibărit. Un cartier de blocuri poate să înlocuiască o zonă de stâncărie. Așa se întâmplă cu porumbeii domestici care, la bază provin din porumbelul de stâncă. Sunt obișnuiți să-și facă cuibul acolo, dar acum și-l fac pe blocuri. La fel, drepneaua neagră, care face cuib între fisurile dintre plăcile de beton. Vânturelul roșu care este un soi de șoim și ocupă, de obicei, cuiburile de coțofană sau de cioară, dar poate să-și facă cuib și într-o clădire mai înaltă, cum e Camera de Comerț, unde există un cuib de vânturei roșii.
Care este comportamentul nostru corect față de ele?
Livia Gyongyosi, voluntar SOR, pasionată de studiul păsărilor: Noi ar trebui să le respectăm spațiul. Așa cum nu facem gălăgie la ușa apartamentului vecinilor, așa ar trebui, când ne dăm seama că trecem pe lângă un cuib să vorbim mai încet. Poate să nu ne plimbăm cu o boxă portabilă, cu volumul la maximum atunci când ieșim în parc.
Hai să ne gândim cum am reacționa noi dacă am sta pe o bancă în parc și am mânca un senviș, cum își mănâncă ei râma pe creanga copacului, și ar veni cineva și ne-ar pune un obiectiv în față sau s-ar uita insistent la noi, venind din ce în ce mai aproape, de la 10 m, de la 5 metri, de la 2 metri. Cum am reacționa? Ne-am ridica, am pleca și poate nu ne-am mai întoarce niciodată acolo. Aia e miza. În momentul în care deranjezi o pasăre, pentru că vrei să o vezi, vrei să te apropii mai mult de ea, ea va pleca și ai toate șansele să nu o mai vezi pe-acolo. Iar pentru a o mai vedea, va trebui să faci o excursie scumpă, cine știe unde.
Unde se duc păsările când se duc?
Livia Gyongyosi, voluntar SOR, pasionată de studiul păsărilor: Noi am învățat la școală că toamna păsările se duc. Dar, toamna păsările și vin. Sunt specii de păsări care pleacă de la noi: grangurul, drepneaua neagră, soimul rândunelelor, pupăza, prigoria, dumbrăveanca. Ele pleacă în țările calde, în Africa sau pe malul Mediteranei. Dar sunt și păsări care vin, care migrează la noi și ne consideră țară caldă. România, pentru cinteza de iarnă, care vine din nordul Europei, din Scandinavia, este o țară caldă. La fel, vin la noi cufundari polari sau rața de ghețuri pe Lacul morii.
Ai numărat vreodată câte specii ai văzut aici?
Livia Gyongyosi, voluntar SOR, pasionată de studiul păsărilor: Am o listă, la care contribuie încă vreo doi-trei prieteni păsărari, unde am notat 126 de specii văzute în și din parc, fiindcă le-am pus la numărătoare și pe cele care doar au trecut pe deasupra, nu s-au oprit să se odihnească sau să se hrănească.
Păsări care să se oprească să cuibărească, să se hrănească în Parcul Tineretului am văzut peste 100 de specii diferite.
Acum 12 ani și eu credeam că în parc există vrabia, nu știam că există vrabie de casă și vrabie de câmp, mierla, coțofana, cioara și mai știu eu ce. Poate că știam pițigoiul mare. Dacă vedeam un pițigoi albastru era o mare sărbătoare. Acum știu că sunt mai multe, le aud, le văd, sunt multe alte detalii la care sunt atentă.
Văd o mișcare pe scoarța copacilor și-mi dau seama: „hm, nu e normal să existe acea pată alburie pe scoarța salciei. Acolo precis e stârcul de noapte care s-a întors din migrațiune și a venit pe malul lacului să prindă pește!”
Mi-a plăcut când am descoperit că există în parc ghionoaia verde, o pasăre mai mare decât o ciocănitoare. E tot o specie de ciocănitoare și are penele verzi, ca iarba, din motiv că se hrănește pe jos și are nevoie să se camufleze. Și mănâncă furnici. Are o față foarte haioasă, cu ochiul alb, cu pupila neagră, pare holbată. Dacă o vezi cu binoclul când mănâncă furnici, are o limbă foarte lungă și lipicioasă pe care o ține încolăcită într-un canal în craniu, o lansează în mușuroiul de furnici, o scoate afară plină de ouă de furnică și de insecte și o vezi cum mănâncă foarte fericită. Se murdărește de pământ pe cioc și cu fața aia expresivă zici că e un om pofticios care a nimerit într-un magazin de șunci și de brânzeturi.
Îmi mai plac grangurii, niște păsări foarte colorate, galbeni ca gălbenușul de ou. Vin printre ultimii tocmai pentru că așteaptă să crească frunzele mari în copaci ca să aibă unde să se ascundă.
Chirele de baltă își fac cuibul, pe o platformă în mijlocul apei. Eu le observ de vreo 6-7 ani, sunt păsări migratoare, pleacă toamna, se întorc în aprilie și încep să-și reamenajeze cuiburile, totdeauna în același loc, pe această aglomerare de bușteni. Între timp, au mai apărut în câteva locuri, în altă zonă din parc, bușteni care au rămas prinși în mâlul de pe fundul lacului. S-au adunat diverse alte resturi și s-a amenajat o platformă destul de stabilă cât să-și facă chira cuibul fără teama că-i vor cădea ouăle-n apă.
E foarte fain să te uiți cu binoclul, de pe mal, la o mogâldeață de puf, cum vine tatăl chiră cu ditamai peștele și, de unde credeai că nu are cum să înghită peștele, uite că reușește.
Chirele sunt foarte gălăgioase, foarte teritoriale, își apără cu mare simț de răspundere locul și puii. De obicei, pe acea aglomerare de bușteni sunt broaște țestoase și rațe mari. O dată ce au venit chirele și a început perioada de cuibărit vezi că în primele zile se tolerează, dar după ce au apărut puii nu mai vezi nicio rață acolo.
Înțelegi cântecul păsărilor?
Livia Gyongyosi, voluntar SOR, pasionată de studiul păsărilor: Sunt câteva specii pe care le recunosc după cântec.
Păsările au câteva motive pentru care cântă. O dată își marchează teritoriul, anunță alte păsări: „sunt aici, e casa mea, nu veni!”. Apoi, vor să-și găsească o parteneră și cântă să o atragă. Cu cât cântecul este mai complex, cu atât partenera înțelege că este un partener experimentat. Păsările învață, pe măsură ce înaintează în vârstă, mai multe sunete, cântecul lor este mai variat. Așa încât partenera înțelege: „acest partener știe ce vorbește, a bătut tot parcul, știe unde sunt cele mai bune locuri de cuibărit, știe unde găsesc hrană, nu o să mor de foame lângă el!” Și îl acceptă.
Apoi sunt sunete de avertizare, de pericol: „e cineva aici!”. Unele specii au strigăte diferite, dacă pericolul vine de jos, o pisică sau un om, sau vine de sus. Iar multe dintre acestea sunt decodate de mai multe specii. Dacă vezi iarna un stol mixt de vrabie, pițigoi, cinteză, cinteză de iarnă, sturzul viilor, care se hrănesc toți pe jos cu fructe storcite care au căzut toamna, una dintre ele face piu! și fug toate. Atunci știi că a apărut uliul păsărar, dă târcoale.
Cum faci tu să le observi dar să nu fii agresivă cu ele?
Livia Gyongyosi, voluntar SOR, pasionată de studiul păsărilor: Am un aparat foto cu zoom puternic, care îmi dă voie să fotografiez de la 10 sau 20 de metri.
În plus, am binoclu și pot observa de la distanță, fără să le deranjez. Încerc să nu mă îmbrac foarte țipător, de obicei umblu cu un tricou verde și pantaloni gri, încerc să mă amestec cât mai mult în peisaj, încerc să nu fac gălăgie și nu mă apropii de cuiburi. Dacă știu că într-o zonă a parcului cuibărește uliul cu picioare scurte nu o să mă duc zi de zi acolo, dimpotrivă ocolesc zona. Fiindcă vreau să-l văd și altădată. Dacă el este liniștit și are grijă de puii lui am șanse să-l văd și altădată.
Îți dai seama că o pasăre este stresată, dacă vine și te atacă. Dacă vezi că te-a observat, mânca liniștită și brusc ridică capul și se uită spre tine, știi că în secunda doi va zbura. La ciuful de pădure, o bufniță care cuibărește și trăiește și aici, în parc, poți vedea foarte ușor reacția: dacă insiști, de unde are fața rotundă, de bufniță, vezi cum își ascute fața, ridică ciufii și încearcă să pară foarte fioroasă. Iar fața rotundă devine un V. Atunci știi că acel ciuf a fost deranjat. Dacă vezi o poză cu un ciuf care arată așa poți fi sigur că acel fotograf nu a avut grijă de pasăre, ci doar de poză.
Natura nu este atât de prietenoasă pe cât ni se pare nouă sau o vedem în desene animate. Iar voi sunteți o interfață între ea și oamenii care locuiesc acest oraș. Cât de grea este misiunea voastră?
Andreea Oprea, responsabil de comunicare SOR: Noi le reamintim oamenilor că natura este lângă ei, că nu trebuie să te duci la munte ca să o vezi. Iar în orașele mari sau în București, unde există parcuri, există natură.
Noi încercăm să reîmprietenim oamenii cu natura, să îi învățăm să vadă că există în parcuri nu numai bănci și locuri de joacă, ci există animale, păsări, insecte, o multitudine de vietăți.
Dacă întrebi oamenii care locuiesc în aceste orașe foarte mari, știu că există probabil vrăbii, ciori și pescăruși mai nou, în anumite orașe. Noi încercăm să le spunem că există o mulțime de specii pe care le pot asculta și observa.
Voi organizați niște evenimente prin care această reîmprietenire să fie și mai firească? Povestește-ne mai mult!
Andreea Oprea, responsabil de comunicare SOR: Cred că cel mai mare eveniment al nostru, pe care îl realizăm de foarte mulți ani este Ziua păsărilor, Paștele nostru, al păsărarilor, pe 1 aprilie. (râde) Este un eveniment în care ne dorim să povestim oamenilor despre păsări, să demolăm niște mituri despre ele. În plus, oamenii nu știu că pot vedea păsări și nici nu știu unde ar putea face acest lucru.
Acest eveniment, Ziua Păsărilor, pe care îl făceam până acum doi ani, înainte de pandemie, în Parcul Văcărești, nu era doar despre păsări, ci făceam tururi ornitologice sau încercam să le explicăm oamenilor cum pot să le observe prin binoclu.
Există panouri în Parcul Văcărești, în care ți se explică ce păsări poți vedea în zonă. Mai mult decât atât, avem și partea educativă, de lucru cu copiii, dar și cu adulții, pe care îi învățăm jucându-ne. Avem planșe de colorat, avem cuburi cu păsări jucăușe, unde poți vedea cum le cheamă, ce mănâncă, unde le poți vedea. La început le oferim oamenilor informații mai simple dar care să îi ajute să facă diferențe: asta este o cioară grivă sau o cinteză.
Ce este Noaptea Privighetorilor?
Andreea Oprea, responsabil de comunicare SOR: Noaptea Privighetorilor este evenimentul nostru din luna mai, este un tribut adus naturii. Spunem noi că ne duelăm cu privighetorile, despre care știm că sunt adevărate virtuoze, cunosc peste 1000 de cântece. L-au și inspirat pe Beethowen.
E un eveniment în două părți, pe care îl facem tot cu public, în aer liber, în Grădina Botanică, un eveniment care a început la Cluj, acum 9 ani, iar de doi ani se întâmplă și în București. În pandemie am trecut în online.
Dacă în prima parte ne întâlnim în Grădina Botanică, ne plimbăm, facem tururi ornitologice, le arătăm oamenilor păsările în arealul lor, ne jucăm, facem și montăm cuiburi, în a doua parte există un concert de muzică clasică, o replică pe care o dau oamenii păsărilor. Prima oară ne cântă ele, a doua oară încercăm noi să le încântăm pe ele.
Oamenii în încercarea lor de a fi iubitori cu animalele ajung să abuzeze. Spune-ne puțin despre o conduită corectă pe care o putem avea în relația cu păsările sălbatice din preajma noastră!
Andreea Oprea, responsabil de comunicare SOR: Uite un exemplu frecvent, legat de puii găsiți. Păsările migratoare ori cele care rămân la noi în martie, aprilie, mai încep să cuibărească. Își caută locul potrivit, perechea și depun ouă. În această perioadă, iunie, iulie, puii ies din cuib și se plimbă, explorează lumea din preajma lor. Nu știu încă să zboare. Oamenii îi văd și mulți dintre ei ne scriu și ne întreabă ce să facă cu ei.
Cred că din necunoaștere, avem tendința ca, orice găsim, să ni se pară neajutorat și să credem că îl putem salva. Este o vorbă care spune că orice faptă bună poate deveni dăunătoare.
Nu orice pui de pasăre poate fi salvat. Poate nici nu trebuie. De multe ori oamenii răpesc puii de acasă.
Dacă puiul nu este rănit sau nu dă semne că ar avea ceva, el trebuie lăsat în zona în care a fost găsit: pe un copac, în cuib, nicidecum luat de acolo, pentru că nu are șanse prea mari de supraviețuire cu noi. Cele mai mari șanse le are alături de părinți, în familia lui.
Unui om îi este foarte greu să aibă grijă de un pui. Părinții fac peste 200 de drumuri pe zi ca să aducă insecte pentru pui. Ei au nevoie constant de mâncare și de căldura cuibului pe care noi nu putem să le-o oferim. Așa încât mai bine îi lăsăm în mediul lor dacă nu sunt răniți.
Cumva omul ar trebui să-și stăpânească instinctul salvator, nu?
Andreea Oprea, responsabil de comunicare SOR: Dacă vedem că este rănit, atunci putem să-l ducem la un centru special de reabilitare. În București există Visul Luanei, o fundație care se ocupă de reabilitarea păsărilor. Dar de multe ori ajung la ei pui care nu ar avea nevoie de ajutor, inclusiv pui de căprioară, care nu ar avea ce să caute acolo.
În plus, oamenii nu prea știu ce fel de hrană să dea păsărilor. Noi dăm exemplul drepnelelor negre, pe care le vedem deasupra Bucureștiului, la Universitate. Ele nu au ce să caute pe jos, fiindcă se hrănesc în aer, beau apă în aer, dorm o parte din timp în aer, dorm pe aripi, deci dacă sunt pe jos e clar că ceva este în neregulă.
Aceste păsări nu trebuie hrănite deloc de om, nici măcar apă nu trebuie să le dăm. Oamenii încearcă să le dea apă, iar aceasta le intră unde nu trebuie și le face mai mult rău decât bine.
Atunci când găsim o pasăre speriată nu cred că trebuie să-i dăm prima dată de mâncare. Poate are nevoie de liniște. Dacă găsim o pasăre, să o punem într-o cutie bine aerisită și să o lăsăm în liniște, să nu o stresăm mai tare.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
