Liviana Tane sau cum să ai succes cu o editură pentru scriitori debutanți?

Liviana Tane este jurnalist, producător de televiziune, scriitor de biografii, ghost-writer și editor. În urmă cu mai puțin de doi ani vorbea despre ideea de a crea o editură dedicată debutanților, plan ce, spuneau cei din jur, o ducea fie pe marginea falimentului, fie la capătul unui drum inconștient.

În ciuda acestor avertismente bine sau altfel intenționate, editura The Writing Journey a apărut pe piață, a publicat de curând primul roman, Blestem, semnat de Ines Dumitriu, și are în plan pentru anul viitor să scoată pe piață câte două volume lunar.

Rezumând, Liviana spune că succesul are în spate ani de zile de muncă a unor grupuri de scriitură pe care ea le-a creat în mai multe orașe și care în tot acest timp s-au reunit, au discutat, au scris, au șters, au plâns, au abandonat și au revenit. Adică, au trecut prin tot travaliul creativ al unui scriitor, așa cum ni-l imaginăm noi, solitar și au creat o dinamică specială pe care am mai văzut-o în grupurile creative din Anglia sau SUA.

De ce ai deschis o editură pentru scriitori debutanți și care au fost riscurile pe care le-ai luat în calcul de la început?

Liviana Tane: Lucram deja cu oameni care își doreau să scrie dar care pierdeau brusc din energie și entuziasm pe la jumătatea cursului, când își dădeau seama că nu aveau nicio șansă să se vadă publicați, altfel decât în sistem self publishing. Din păcate, editurile deschid foarte greu ușa unor oameni de care nu au auzit până atunci. Iar scriitorii debutanți, dincolo de faptul că sunt copleșiți de frici și nesiguranțe, au și dezavantajul de a nu avea o comunitate, un nume public.

E un risc destul de mare să scoți pe piață un autor despre care nu a auzit nimeni, oricât de bună ar fi povestea lui.

Prin urmare, ce ai făcut tu sună ori caritabil, ori cumplit de inconștient ce ai decis tu să faci. Așa e?

Liviana Tane: Hai să începem cu „extrem de inconștient”, de caritate nu vreau să vorbesc azi. (râde)

Nu pot să acuz pe nimeni de nimic aici, fiindcă, dincolo de serviciul cultural adus, editura este o afacere. Deci chiar nu e de condamnat cineva pentru că își gândește strategia editorială în funcție de vânzări.

Pe de altă parte, însă, ce ne facem cu această nevoie de deschidere, de susținere și de educație? La mine, „educația” a fost dintotdeauna piticul care-și ținea călcâiul în capul meu, iar ca să scap de el trebuia să-i fac pe plac. Glumesc acum. Dar, da, trebuie să facem și educație.

Am deschis editura pentru scriitori debutanți și am gândit-o, dacă vrei să vorbim și despre termenii de business, ca pe un produs complet, în sensul că nu vreau să fiu percepută ca o agenție de self publishing, ci ca o școală unde cineva vine să învețe cum se face, va plăti pentru acest serviciu, desigur, dar acest efort al lui va susține și publicarea, precum și riscul de a nu fi cumpărat din prima.

Important pentru mine, în acest moment, este procesul de învățare. Editura este rezultatul acestui proces și garanția pentru un scriitor debutant că produsul pe care îl scoate pe piață este unul de calitate.

Cea mai mare așteptare a mea, de la mine, este să nu scot cărți proaste. Pentru asta însă trebuie să mă asigur că voi fi în acest proces de la început.

Nu se îmbogățește nimeni din asta, să fim onești!, chiar dacă uneori sumele pot părea consistente. Efortul însă este pe măsură și rezultatul echilibrează costul și aduce satisfacția că faci ceva bun, lași ceva în urmă.

La început, sigur că a fost un pariu cu mine, mai mult decât un calcul de business. Voiam să-mi demonstrez că pot gestiona mai mult decât un articol de blog. Așa că am început și am testat, fiindcă toată lumea spune, cum te poți aștepta, că nu există piață pentru așa ceva, că voi dispărea ca editură înainte să devin cunoscută.

Dar am încercat.

Am început cu niște cursuri de o zi de creative writing. Era nevoie de asta fiindcă scrisul ține de o zonă foarte personală, intimă, ceea ce necesită un cadru sigur și de încredere.

După aceste ateliere de o zi, am remarcat că un procent destul de mare de oameni revenea. Își doreau mai mult decât atât. Așa că am început să organizez grupurile de 6 luni, adică 6-10 participanți care se întâlneau o dată la două săptămâni, luau un proiect de la stadiul de idee și îl dezvoltau cât mai aproape de finalul primului draft.

A fost un test și pentru mine, fiindcă în acest mod am cunoscut tot felul de profiluri de participanți, am învățat să îi cunosc și, mai mult, să îmi dozez cantitatea de informație, așa încât să fie eficientă și aplicată pe fiecare proiect în parte.

Cine sunt oamenii care ajung la tine?

Liviana Tane:  Am constatat cu bucurie că oamenii se filtrează singuri, iar acel atelier de o zi este o idee foarte bună.

Pot să-ți spun care sunt oamenii care nu ajung la mine, adică pleacă repede. Să zicem că este profilul orgoliosului, al omului care urmărește doar să-și vadă numele pe o copertă și vine la mine și zice: la începutul lui ianuarie trebuie să iasă cartea. Dar nu știe ce înseamnă asta.

Apoi e profilul timidului, care ar încerca, dar e speriat de gândul că va fi public, știe că mare parte din ce scrie este experiență personală, deci ce se face el când personajele se vor recunoaște în narațiune? Cea mai mare satisfacție cu el este să vezi cum cad aceste bariere.

Apoi vine profilul determinatului, cel care înțelege că este muncă la mijloc, își mai pierde răbdarea din când în când, dar muncește.

Cu siguranță sunt și alte profiluri de oameni care ajung la noi, dar astea-mi vin acum în minte.

Cum se produce acel declic, când omul înfricoșat până atunci că nu este scriitor, realizează că textul lui este exact ce trebuie. Cum se vede asta din exterior?

Liviana Tane: Nu-l văd deloc din exterior, ci dimpotrivă. Cea mai recentă carte pe care am publicat-o, Blestem, romanul lui Ines Dumitriu, o bloggeriță din Iași, pe care am cunoscut-o acum câțiva ani, când am creat primul grup de scriere creativă în acest oraș. Ines avea un copil mic și cred că aceste întâlniri ale noastre au fost prima ocazie de a ieși din scenariul de mamă, ușor obosit, ușor deprimată. Publicase deja o carte, Ca și când ne-am ști dintotdeauna, în regim de self publishing, iar forța ei părea că stă în texte scurte, pe care le scria la semafor, la volan.

Textele erau bune, simpatice, dar nu foarte departe de experiența ei de bloggeriță.

Acum trebuie să-ți spun că eu îmi pun niște provocări personale cu niște oameni, stabilesc niște ținte în ce-i privește și încerc să le ating. În cazul lui Ines, provocarea mea era să o scot din schema textelor scurte pentru că știam că poate mai mult. În plus, Ines era tipul personajului timid, temător să se expună, să dea greș, să fie evaluată sau judecată de alții.

Declicul lui Ines s-a produs exact în acest grup, de 6 oameni pe care îl construisem în Iași, care avea, ca toate grupurile de altfel, o mare calitate, anume aceea de a oferi feedback, de a ghida, a reacționa. Iar la una dintre întâlniri, Ines a citit o bucată din povestea ei, cu un personaj pe care îl chema Viorel, care era gropar și care avea un talent ascuns, pe care unii îl numesc dar, iar alții blestem. Povestea era închegată și promitea ceea ce a devenit mai târziu, cartea pe care am publicat-o de curând.

Acum, după tot procesul de editare, care presupune lecturi repetate, am găsit această poveste și mai profundă, și mai închegată și demnă de a fi în biblioteca fiecăruia dintre noi.

Nu te-ai întrebat niciodată dacă flerul tău nu funcționează? Dacă tu ai niște așteptări de la un scriitor, iar el nu livrează?

Liviana Tane: Ba da și chiar mi s-a întâmplat. Am două variante: să fiu foarte onestă și să pun totul în pauză pentru o vreme sau să intervin editorial. Dar această din urmă soluție nu mi se pare cea mai bună.

Cred că cel mai indicat lucru este să lași povestea să se așeze, ceea ce am făcut și eu cu omul care a venit către mine.

Mă bazez mult pe flerul meu și pe modul în care am ajuns să îi cunosc pe oameni. Dar, da, sunt și momente în care recunosc că m-am înșelat și încercăm să lăsăm o vreme proiectul și să ne apucăm de altceva, mai puțin solicitant.

Ce urmează să publici mai departe? Te oprești la volumul lui Ines Dumitriu, Blestem?

Liviana Tane: În ianuarie urmează să apară volumul de beletristică semnat de Valentina Saygo, care a mai publicat la noi Ghidul antreprenorului începător, care surprinde acum cu o cronică de familie. Iar pentru 2021 avem un plan editorial de 24 de volume, adică două apariții lunar.

Dar ce veți vedea anul viitor este rezultatul câtorva ani de muncă, în care acești oameni au învățat, au scris, au șters, au completat, au plâns, au amenințat că lasă totul baltă, dar au continuat.

Cui vinzi tu aceste cărți. Care este publicul editurii tale?

Liviana Tane: Răspunsul scurt la întrebarea ta este că nu vând volum. Nu înseamnă că nu-mi doresc asta, să ne înțelegem, doar că nu acesta este scopul.

Vindem către comunitatea pe care am creat-o în jurul acestei povești, adică vreo câteva mii de oameni. Unii cumpără, alții nu. Ce-mi doresc eu însă prin acest demers este să fac vizibili niște scriitori buni. Dacă ei aleg ulterior să migreze către altă editură este alegerea lor. Dacă sunt suficient de buni încât să atragă atenția asupra editurii este grozav.

Intenția mea nu este să vând volum, ci calitate. Și, da, o ofer comunității mele în primul rând, iubitorilor de povești bune.