Liviana Tane, scriitoare: ”Mama se uită pe scrisoare şi leşină. Ce face a doua zi? Mă duce la doctor şi la popă”

Liviana Tane are 41 de ani, este mama lui David şi trăieşte din scris. A fost editor şi producător de televiziune, iar acum este  coordonatorul unui workshop de scriere creativă şi iniţiatoarea celui mai îndrăzneţ proiect de călătorii, carte şi scriitură.

Liviana Tane, scriitoare:  ”mama s-a uitat lung pe scrisoare şi a leşinat. Ce a făcut a doua zi? M-a programat la doctor şi la popă!”

Ocolul Lumii în 100 de cărţi: să citeşti, să călătoreşti şi să scrii despre asta. Sună atât de generos încât pare incredibil. Ce este şi cum reuşeşti să faci acest proiect?

Secretul este că muncesc ca să fac asta. Nu mă plăteşte nimeni să plec în această aventură. Dar funcţionează, nici mie nu îmi vine să cred. Mă sună cineva de la o agenţie, îmi zice că am bilet pentru săptămâna viitoare şi atunci încep să cred.

Ideea mi-a venit exact în ziua în care am împlinit 40 de ani. Îmi vine greu să cred că vorbesc tocmai eu despre epifanii, dar trebuie să admit că sunt adevărate. Eram în Amsterdam, pe o pajişte cu câţiva prieteni apropiaţi. Eram în cel mai bun moment al vieţii mele. Câştigam cel mai prost din cât am câştigat vreodată, dar mă simţeam foarte bine în pielea mea. Şi am zis atunci: ”ce îmi place cel mai mult să fac? Să călătoresc, să scriu şi să citesc. Asta trebuie să fac!”

Şi am decis să călătoresc în toate oraşele în care nu am fost vreodată, să scriu despre ce văd şi trăiesc şi să citesc toţi scriitorii care îmi plac, dar le voi da o şansă şi celor care nu-mi plac. Aşa s-a întâmplat cu Jose Saramago. De fapt, în cazul lui m-a convins oraşul Lisabona. Pentru că aşa funcţionează: întâi aleg oraşele. Apoi explorez oraşul din punct de vedere literar şi aleg un scriitor care mie mi se pare reprezentativ, fie că s-a născut sau a trăit acolo. La Paris, spre exemplu, l-am ales pe Hemingway.

De ce Paris? Simţeam că trebuie să pornesc acest proiect din Paris, pentru că acest oraş are nişte semnificaţii speciale pentru mine: când am călătorit prima dată, am făcut-o în Paris. Apoi, în cele mai grele încercări ale mele s-a întâmplat cumva să ajung la Paris. Există o cafenea în Montmartre, cu o anume masă şi un anume scaun pe care e suficient să mă aşez şi să mi se limpezească gândurile. Fără nicio explicaţie raţională, când ajung acolo, găsesc răspunsuri pentru întrebările majore care mă frământă.

De ce Hemingway?  El este un adevărat „dascăl”  în zona de storytelling, mă simt foarte apropiată de stilul lui. Tot ce fac la cursuri se bazează pe tehnicile şi pe mecanismele pe care le-a dezvoltat el: ”be brief!” Este cel mai bun sfat pe care poţi să-l dai unui scriitor. ”Write drunk, edit sober!”, adică lasă-te dus de val când scrii pentru că întotdeauna există corectura. Noi avem tendinţa să ne dorim să iasă totul perfect din prima. Or, asta este o prostie pentru că cea mai eficientă tehnică de scriitură este rescrierea.

Cum faci să primeşti şi alţi oameni în aventura ta?

La început mi s-a părut o idee aşa de bună, încât am cooptat şi pe alţii. Iar pentru Paris s-au înscris două dintre prietenele mele, Andreea Ignat, o bloggeriţă foarte cunoscută din Iaşi, şi Florina Badea,  şi ea o scriitoare din Bucureşti, renumită în mediul online. Ele au scris pe bloggurile lor şi au început să curgă emailurile. Multe dintre ele erau imperative, de genul ”eu trebuie să fiu acolo” pentru că oamenii înţeleseseră că în spatele acestui proiect se ascunde o sponsorizare. 

Mai mult, una dintre cititoare a devenit extrem de insistentă. Motiv pentru care am început să mă simt agresată, cumva mi se invada proiectul.  Aşa se face că acum ”Ocolul Lumii în 100 de cărţi” arată aşa: pot să vină cu mine oameni pe care îi cunosc, care înţeleg nevoia de afla şi îmi împărtăşesc curiozitatea. Eu nu sunt un ghid, ci urmează să explorăm împreună. În plus, nu este o călătorie de lux, poate doar lux intelectual, nu sunt cele mai scumpe hoteluri sau cele mai exclusiviste restaurante. Câteodată uit să mănânc. La Roma, de exemplu, am făcut 40.000 de paşi în două zile. Tebuie să fii hotărît să mergi 25 de km zilnic, explorînd oraşul la pas.

În schimb, ajung să stau la masa la care a stat Saramago şi încerc să văd ce a văzut şi el. Cred că aşa l-am descoperit şi am început să îl iubesc. Pentru că altfel nu i-am priceput niciodată tristeţea şi apăsarea cu care scria şi mi se păreau nefireşti.

Lisabona este impecabilă. Este atât de frumoasă încât nu-ţi place. Aşa că am descoperit Lisabona şi, în acest oraş, un Saramago fericit.

Primul Ocol al Lumii a început la Zimnicea. Cum?

Eu m-am născut în Zimnicea. Dacă nu s-ar fi născut în Praga, Kafka ar fi venit pe lume în oraşul ăsta mic din Teleorman.

Am învăţat să citesc şi să scriu la 4 ani, de la fraţii mei, dar nu pentru că şi-au propus ei să mă înveţe ceva, ci pentru că prindem cum puteam de la ei. Într-o zi, când aveam vreo cinci ani m-am supărat pe mama foc încât am ameniţat-o că o voi pârî lui nea Vasile, adică vărul meu mai mare, care avea vreo 18 ani, şi care tocmai fusese înrolat în Armată.

Nea Vasile mă iubea enorm şi avea un motiv clar pentru asta. Eram un copil foarte frumos, mi-a trecut între timp, dar atunci eram o fetiţă cu cosiţe blonde, cu tot felul de împletituri, iar mama mă îmbrăca în rochiţe cu ciucuraşi, înţelegi tabloul. Seara ieşeam cu nea Vasile în oraş pentru că aşa, cu mine de mână, agăţa fete mult mai uşor.

 Şi, cum ziceam, mama mă supără, iar eu mă aşez la masă şi îi scriu lui nea Vasile scrisoarea. Ea lucra la un covor în spatele meu. ”Nu ştiu ce să scriu!”, zic eu. ”Dictează-mi!”. Şi mama începe să dicteze: ”Dragă nea Vasile, ” iar eu scriu mai departe, până umplu foaia de caiet de matematică. Îi dau hârtia, ea se uită, (repet, aveam cinci ani, nimeni nu ştia că ştiu să scriu, la ce se putea aştepta?) citeşte, se uită peste mine să se asigure că nu a scris altcineva, se mai uită o dată pe hârtie şi leşină.

Care a fost primul lucru pe care l-a făcut mama a doua zi? M-a programat la doctor şi la popă, să se asigure că nu mi-a luat nimeni minţile sau să scoată demonii din mine, după caz.

Iar specialiştii au deliberat şi au zis: ”e bună, doamnă!”

Mai târziu, în clasa întâi, după ce m-a înscris mama la şcoală, am descoperit un loc care se numea bibliotecă. Nu auzisem până atunci.

Era o cameră, în şcoala numărul 3 din Zimnicea. Mă văd şi acum cum mă duc spre biroul bibliotecarei. Eram mică, mama m-a născut de două kilograme şi o sută de grame. M-au trecut de 2,800 gr la spital, să mă poată extrerna. Deci eram mică, mică, cu nişte cozi, cu funde uriaşe, şorţuleţ bleumarin şi sarafan pepit. Dincolo de birou era o doamnă care citea. Am salutat-o şi i-am cerut cărţi. A lăsat cartea jos şi s-a uitat la mine, cum eram, mică, de nu ajungeam la tăblia mesei. ”În ce clasă eşti?”. ”Clasa întâia B”, zic eu. ”ah, nu!”, zice. ”Pune fişa la loc! Nu dăm cărţi decât de la clasa a II-a încolo!”

I-am spus că ştiu să citesc. S-a învoit să îmi dea o carte pentru o săptămână. A doua zi m-am întors cu cartea. Pentru că trebuia să îi demonstrez că ştiu să citesc. Evident că mi-a cerut detalii din volum şi evident că i-am răspuns.

Aşa a început cea mai faină prietenie, pentru că doamna nu era bibliotecară, era cea mai aspră profesoară de română din şcoala generală numărul 3, doamna Sofia Gâlcă, care s-a prins că e de capul meu. Aşa încât, toate vacanţele eram în bibliotecă, cu doamna Gâlcă. Iar din clasa a V-a mi-a devenit profesoară şi m-a transformat în lider pentru colegii mei (eram pionieri pe vremea aceea). Am fost comandantă de detaşament, apoi de unitate. Revoluţia din ‘89 m-a prins în tabără de instruire pionierească. Dacă nu venea Revoluţia, acum eram ceva nomenclaturist.

De unde venea pasiunea pentru citit?

Mama este o tipă cu o inteligenţă peste medie. Ea s-a hrănit din citit dintodeauna. 

Ar fi trebuit să facă Facultatea, dar nu a avut nicio şansă. A fost singură la părinţi, iar tatăl ei o iubea enorm.  Sora bunicului, care locuia în Bucureşti, a vrut să o ia pe mama să o trimită la şcoala de arhitectură. Practic, mama ar fi trebuit să devină inginer de drumuri şi poduri.

Însă la vreo două săptămâni după ce a plecat fiică-sa, bunicul a zis că nu poate tăi fără ea, s-a dus la poştă şi a sunat-o. I-a spus că este pe moarte şi că o roagă să se întoarcă. Evident că mama şi-a făcut bagajul şi s-a întors. Nu a mai plecat niciodată. Dar cumva dragostea ei de carte a rămas şi s-a tradus într-o imagine pe care o am cu mama ţinând mereu o carte în mână. Iar asta m-a apropiat şi pe mine de cărţi.

Îmi amintesc, când mă lua cu ea undeva, condiţia era să îmi ia o carte de la librăria din colţ. Iar până la capătul celălalt al străzii, Magistrală se numea, nu mai avea treabă cu mine. Mă ţinea doar de gaica hainei, să nu mă împiedic de bordură.

În clasa a IV-a am scris o compunere despre tristeţea stiloului meu. Toată lumea scria despre vacanţa la bunici, iar eu despre stiloul meu trist pentru că un coleg de clasă îl scăpase şi îi rupsese peniţa. Iar eu nu mai puteam scrie cu el. Motiv pentru care îl uitasem pe fundul penarului, chiar dacă până atunci fusese cel mai bun prieten al meu. Într-o noapte  l-am visat cum plângea cu lacrimi de cerneală pentru că îşi dorea prietena înapoi.

Am mers cu povestea mea la doamna, însă ea mi-a spus că nu o poate nota pentru că nu este despre vacanţta frumoasă de vară. Lucru care m-a făcut să o rup cu scrisul. Iar tot ce am scris de atunci a fost confrom cerinţelor şcolii: scriam ca la carte, cu gramatica impecabilă. Am învăţat să scriu matematic: introducere, cuprins, încheiere, o comparaţie, două epitete, soarele, cosiţa, părul, vântul, apa mării şi gata. Iar zvâcnelile de creativitate au intrat în conservare.

Cât timp ai tânjit după creativitatea pierdută?

Câtă vreme noua scriitură îmi era apreciată, eram olimpică, nu tânjeam după ea.

Dar aveam să ajung în presă şi să încep să o redescopăr.

Intrarea în televiziune a fost un accident. Eu îmi doream radio. Îmi plăcea să ascult muzică, m-am dus la Radio Contact să mă angajez şi directorul de program de atunci mi-a spus să merg acasă şi să ascult ca un profesionist. Habar nu aveam ce însemna asta. Dar m-am şi am ascultat până când am găsit un anuţ că se angajează oameni în Realitatea TV, în 2001. Tocmai se deschisese televiziunea. Şi mi-am zis că merg în televiziune să învăţ ce am nevoie pentru a mă angaja la radio ulterior.

Dar de ce ai venit în Bucureşti?

Am venit ca studentă la Drept, pentru că voiam să fiu Ally McBeal. În foarte scurt timp mi-am dat seama că filmul nu avea nicio legătură cu ce făceam noi şi m-am lăsat, gândind că sistemul nu mă merită. M-am întors acasă la Zimnicea să mă regăsesc, doar că tata a vrut să mă mărite cu un băiat cu pământ şi tractor.  Aşa că mi-am pus trei tricouri şi o pereche de blugi într-un rucsac şi am plecat la mătuşa mea, în Bucureşti. Am locuit la ea câteva luni, apoi prin nişte camere de cămin studenţesc, pe la prieteni şi am început să muncesc. Dădeam meditaţii la română, matematică, engleză şi franceză.  Aveam 11 copii şi alergam prin tot Bucureştiul să ajung la fiecare. Iar în paralel, mă pregăteam pentru o facultate unde eram sigură că voi intra, adică la Litere.

În anul acela m-am mutat efectiv în biblioteca Facultăţii de litere, unde mă împrietenisem deja cu bibliotecarele, iar ele îmi reţineau în fiecare zi ultimele rânduri din sală. La prânz mergeam acasă. Iar acasă însemna un apartament din Drumul Taberei unde locuiam cu o bătrână paralizată pe care o spălam şi o hrăneamc dimineaţa, la prânz şi seara. În schimb, primeam găzduire gratis.

Şi peste toate aveam şi meditaţiile.

Am reuşit să intru la facultate în acel an şi m-am angajat în presă.

Practic, din scris am trăit toată viaţa dacă mă gândesc bine. Însă mă blocam dacă îmi spuneai că sunt scriitor. Acum accept că nu sunt un autor de cărţi, dar scriu. Cu asta mă ocup.

Zona de creativitate despre care pomeneai am descoperit-o tot ca jurnalist. Tehnicile din şcoală şi-au găsit rostul în scriitura de presă: structurată, standardizată. Dar, chiar şi aici mai sunt zone în care poţi străluci puţin, fie că vorbeşti de reportaje, de campanii de content sau deschiderile de jurnal există mici bucăţi în care poţi şlefui o piatră brută până la strălucire. Şi făceam asta, dar tot nu eram convinsă că ştiu să scriu.

A trebuit să fii obligata de o criză personală.

Exact aşa. Când l-am născut pe David, nu mai aveam loc în TV. Şeful meu mi-a zis că sunt prea costisitoare pentru bugetul lui. Aşa că am început să lucrez în orice alt domeniu decât presa: întâi comunicare, apoi am intrat pe proiecte europene şi lucram foarte mult cu jurnalişti pe zona de discriminare şi diferenţe de gen. Iar eu trebuia să îi scot din nişte tipare de gîndire. Or, asta, crede-mă, a fost o provocare personală: să îi învăţ pe jurnalişti să nu mai fie jurnalişti.  

Apoi am făcut nişte serii de workshop-uri de scriere creativă, împreună cu Oana Sandu şi Ana Maria Ciobanu, de la DOR. Şi încet-încet mi-am dat seama că am nişte atu-uri de care nu fusesem conştientă până atunci: fusesem editor de tv, iar asta mă învăţase să dau un feed-back eficient şi personalizat în funcţie de autorul textului.

Exerciţiul de editare cred că este cel mai complex dintre toate etapele scriiturii, nu doar pentru că pune în forma perfectă textul, ci îi structurează coţinutul.

Nimeni nu scrie pentru sine. Simplul fapt că pui nişte cuvinte pe o hârtie înseamnă că ele sunt destinate cititului: nişte ochi vor vedea la un moment dat cuvintele acelea. Fie că sunt ochii iubitului tău, ai mamei tale, ai copilului sau chiar ai tăi, peste două săptămâni, altcineva decât cel care le-a scris le va citi. Şi le va procesa prin alte filtre. Deci scriu pentru mine nu există.

Sunt oameni care vin şi spun că nu ştiu să scrie sau că nu pot şi cumva trebuie să apăs butoanele potrivite să-i fac să prindă curaj. Ce mai mare izbîndă pe care am avut-o a fost cu un cameraman din Iaşi, care a venit la cursul meu ”forţat” de instituţia la care lucra. El a reuşit să scrie următoarea propoziţie: ”scriu şi mă minunez”. Nu vrei să ştii, colegii i-au făcut tricou, i-au pus pe birou sticker. El a fost un succes. 

Scrisul ţine de o zonă foarte intimă, pentru că scriem despre noi. Şi ne e teamă să fim judecaţi, evaluaţi, comparaţi. Aşa că ne închidem în carapace şi, de multe ori, idei absolut fabuloase şi poveşti nemaipomenite rămân nespuse de teama că s-ar putea să nu placă.