Liviu G. Stan, scriitor: „Diriginta mea din Brăila mi-a zis într-o zi: Liviu, tu ai să devii interlop!”

Liviu G. Stan este scriitor, iar de curând a câștigat premiul pentru cel mai creativ autor, oferit de revista OPT motive și de Asociația Creatorilor de Ficțiune din România.
Vine din Brăila, un port care i-a marcat devenirea ca om și ca scriitor și la care se întoarce din când în când, ca la Apa Vie, iar când nu scrie muncește ca jurnalist.

De ce este pentru tine o opțiune aceea de a fi scriitor?

Liviu G. Stan: Nu știu dacă e o opțiune. E singurul lucru pe care știu să îl fac bine cu adevărat.

Ar mai fi cea de jurnalist…

Liviu G. Stan: Ar mai fi, dar nu am simțit niciodată că am cu adevărat aptitudini spectaculoase pentru a fi jurnalist. În schimb, în literatură mereu m-am simțit în elementul meu.

Am început pe la vârsta de 16 ani, după ce l-am descoperit pe Tristan Tzara. Deci, dadaiștii. Am citit un poem al lui, m-a năucit și am zis că așa vreau să scriu. Și am început să scriu poezie dadaistă. De acolo a început dragostea pentru literatură.

Cine te-a încurajat?

Liviu G. Stan: Nu m-a încurajat nimeni. Absolut nimeni.

Am luat-o încet, încet, orbecăind prin întuneric, că nu știam cu ce se mănâncă treaba asta, mai ales scrisul, și am început să mă uit. Și, cum încep mulți, fiind epigoni, imitând în stânga, în dreapta, așa am făcut și eu, până când am avut o întâlnire care chiar a fost vitală pentru scriitorul ce aveam să devin. Doi scriitori din Brăila, soț și soție – Cristian Robu Corcan și Diana Corcan –  au intrat în viața mea și acela a fost momentul în care, ajungând cumva sub aripa lor, am început să înțeleg literatura și să ard etapele într-un mod la care nu mă așteptam.

Aveam nevoie de un brânci.

Care a fost alchimia care a transformat această schimbare a ta?

Liviu G. Stan: A fost așa o relație foarte romantică, à la epoca Alexandru Paleologu, în care ne adunam și ore în șir discutam despre literatură. Acele discuții interminabile, care porneau pe la 3:00 după-amiaza și se terminau, de multe ori, pe la 4:00 -5:00 dimineața, au fost vitale pentru mine, pentru că mi-au aranjat foarte multe lucruri în minte și mi-au dat siguranță. Siguranța de care aveam nevoie ca să știu că sunt pe un drum bun și că nu am luat-o pe arătură, că nu fac ocolișuri, că nu am temeri absurde.

Mi-au mai adus ceva aceste întâlniri: pachetul intelectual al meseriei de scriitor. Eu întotdeauna am avut o înclinație spre teoria literară, dar simțeam că astea cumva se băteau cap în cap cu literatura și, din această relație cu ei, mi-am dat seama că nu se bate nimic cap în cap cu literatura. Orice intră la pachet.

Pentru mine a avut un efect extraordinar că aveam nevoie de parteneri de dialog, aveam nevoie ca să îmi ascut instinctele nu doar prin scris, ci și în discuții.

Brăila pare un tărâm fascinant, un centru al lumii în care se întâmplă lucruri fantastice. Ce s-a lipit de sufletul tău din acest oraș?

Liviu G. Stan: La mine patriotismul local este exacerbat. Am mai descris Brăila ca fiind așa un fel de cosmonautică și de sfârșit al lumii.

Este acest sentiment crepuscular pe care ți-l dă un port situat la capătul lumii.

Am crescut în această efervescență interetnică și în toată această aură legendară pe care o are Brăila: insula mare, insula mică, bălțile, legendele cu Terente, inflația de interlopi, toate aceste ingrediente de roman picaresc. Ele s-au integrat în ADN-ul meu scriitoricesc și nu pot funcționa fără ele.

Mai târziu, de pildă, am avut o dificultate enormă în a mă obișnui cu Bucureștiul, când am ajuns la facultate, pentru că corpul meu efectiv nu înțelegea fotografia orașului. Ori de câte ori vedeam câte o străduță în pantă, imediat parcă se declanșa un mecanism de schizofrenie și aveam senzația că ajung la Dunăre, că este un vad ăla, care mă duce spre fluviu. Multă vreme mi-a fost foarte dificil să mă obișnuiesc cu faptul că București este pur și simplu un oraș aruncat în câmpie, închis pe efigiile unor mlaștini și că în jur nu există nimic care să semene cu o Dunăre și că trebuie să mă duc tocmai până la Giurgiu ca să pot să găsesc un firicel de fluviu. Mi-a fost foarte greu să înțeleg asta. Eu eram obișnuit să am toate drumurile care să ducă spre linia Dunării, aveam faleza și pentru mine memoria mea urbană se baza pe această existență a Dunării, pe spațiul nemărginit cât văd cu ochii dincolo de Munții Măcinului.

Nu te văd foarte băiat de cartier, așa, bătând mingea în fața blocului sau cunoscând interlopii orașului. Mă înșel?

Liviu G. Stan: Ba am fost băiețaș de cartier. Am avut aptitudini de interlop, iar diriginta mea din școala generală – nu am înțeles niciodată de unde dedusese ea asta – avea grijă de fiecare dată după ce maică-mea venea la ședințe și pleca cu ochii umflați de plâns pentru că aveam note absolut mizerabile, spunea așa: „Liviu, tu vei deveni interlop!”

Mi-a repetat-o ani de zile până când ne-am resemnat amândoi, și ea, dar și eu. Și cumva începusem să am reveria acestui destin: „băi, eu chiar o să devin interlop dacă femeia asta îmi zice așa!”.

Școala generală în care am învățat eu, Școala nr. 3 Spiru Haret, care acum a devenit o ruină – o micuță bijuterie neo-românească, a dat foarte mulți interlopi. Țin minte, când am terminat școala generală și citeam în presa locală despre vreun un violator sau care a spart nu știu ce magazin, realizam că-mi fuseseră colegi, îi știam, le recunoșteam chipurile. Cu ei am copilărit prin cartier.

Eu am prins anii 90, care în Brăila, au fost o explozie în ceea ce privește crima organizată. Am văzut bătăi cu săbii în buricul orașului, schimburi de focuri – odată m-am ascuns după un container, să scap de împușcăturile din cartier.

Zici că eram în inima cartelului lui Pablo Escobar.

Cum de ai scăpat?

Liviu G. Stan:  M-am ascuns după container. Am stat acolo până când nu am mai auzit împușcături. Apoi am ieșit liniștit, cu acea seninătate a copilului care nu înțelege pericolul și m-am dus spre casă.

Anii 90 pentru mine au însemnat pur și simplu o epopee. Au fost cei mai frumoși ani, dincolo de toate dificultățile financiare ale tranziției, ale familiei – eu m-am amestecat complet cu tot ceea ce însemna viața de cartier.

Cum te-a schimbat pe tine viața asta de cartier? De ce te-ai amestecat cu ea?

Liviu G. Stan: Mi-a deschis supapele pentru această feerie…

Orașele portuare au o anumită efervescență levantină. Mie, Brăila mi-a dat niște instrumente necesare ca să pot să percep personajele într-un anumit fel. Ori de câte ori mă uit la oameni găsesc acel je ne sais quoi à la Emil Kusturica, un spectaculos al murdarului, al grotescului, al mahalalei.

Fără să mă fi amestecat cu viața de cartier, fără să fi copilărit cu țigani, cu armeni, cu greci, cu lipoveni, fără să-i fi văzut, fără să fi cunoscut cartierele lipovenești, fără să mă fi bătut – ne băteam, fiindcă asta însemna să duci o viață de cartier – nu aș fi putut după aceea să am instrumentarul necesar ca să pot să abordez acest univers care mi-a rămas adânc întipărit în minte. Indiferent că așez acțiunea romanelor mele în Brăila, în București sau în alte țări, tot universul acesta vine peste mine. Ca dovadă și faptul că eu nu suport să-mi fac concediile în Occident. Am această oroare. Sunt balcanic până în măduvă și tot timpul fug ba spre Serbia, ba spre Bosnia, spre Muntenegru… spre Croația nu, că nu sunt pe gustul meu. Au prețuri mai mari decât în Praga.

Ce anume te-a salvat să nu ajungi un interlop?

Liviu G. Stan: Păi nu aveam înclinație spre cruzime, nu voiam să fac bani, eu voiam să scriu. Pur și simplu asta a fost. Bine, a mai contribuit și familia. Eu provin dintr-o familie foarte liniștită și am avut o copilărie foarte frumoasă. În ciuda greutăților, nu mi-a lipsit niciodată nimic pentru că au avut ai mei grijă să mă țină în puf.

Asta m-a salvat pentru că, deși vedeam în cartier agresivitate, nu o aveam și în familie. Și cumva această agresivitate a cartierului, dincolo de ea, copiii încă se țineau cu dinții de copilărie. Nu prea mai găsim asta la unii copii. Ei renunță foarte devreme să iasă din această normalitate a jocului pe care ți-o oferă cartierul, viața de stradă.

De ce ai venit în București?

Liviu G. Stan: Am dat la facultate la Jurnalism și m-am mutat în București, dar veneam foarte des acasă, pentru că nu puteam să stau departe de Brăila. Uite, și acum sunt la ai mei în vizită. O dată pe lună sau la două luni eu trebuie să mă întorc aici pentru că nu pot să rezist dacă nu vin în orașul ăsta, dacă nu îl văd, dacă nu iau contact cu Dunărea. Nu am cum. Simt că îmi lipsește ceva esențial.

De ce ai rămas jurnalist?

Liviu G. Stan: Mie nu prea îmi plac schimbările. Mă înrădăcinez imediat și am acest caracter profund domestic, nu-mi place imprevizibilul, nu-mi plac schimbările, nu-mi place să schimb joburi, chiar dacă, de când am intrat în presă cred că am schimbat la redacții de mi s-a acrit.

Am intrat în presă în 2009 și am prins tranziția spre jurnalismul digital. De la criza economică, care a năruit redacții și a distrus printul, până la ceea ce avem acum, când avem niște platforme cuplate la Google Analytics, în care facem content pentru a produce cifre să putem să luăm și noi reclamă. Jurnalismul birotic sau nici nu știu cum să-l numesc. Dar am rămas în presă pentru că mi-a plăcut la început. Acum nu știu dacă îmi mai place atât de mult, dar m-am hârșâit și nu văd ce altceva aș putea să fac. Nu mă văd să fac consiliere sau ceva de genul ăsta.

Să-ți fi deschis o revistă, să fi devenit antreprenor?

Liviu G. Stan: Nu am chemare pentru antreprenoriat. Instinctele mele organizatorice sunt vai de steaua lor. Nu am avut niciodată acest spirit aventurier pentru a mă arunca să ridic de la zero reviste sau mai știu eu ce. Tot timpul am fost într-o căutare disperată de timp și de liniște ca să scriu.

Și cum le obții?

Liviu G. Stan: Aici m-a ajutat enorm de mult presa. M-a aranjat la minte, m-a învățat să gândesc foarte birocratic și cumpătat și să am rezistență la zgomote, la hărmălaie, așa că eu am putut să scriu liniștit și în facultate, în cămin, stând câte 4-5 în cameră în timp ce fiecare făcea ce voia  – unii ascultau muzică, alții se uitau la filme, eu stăteam într-un colțișor și scriam. Deci nu am avut problema asta. Am putut să scriu oriunde: pe stradă, la cantină, la bibliotecă, oriunde am ajuns am putut să scriu fără probleme, fără frustrări și asta m-a ajutat.

Dacă este vorba despre o notorietate scriitoricească, cum te schimbă?

Liviu G. Stan: Mă bucur că nu am stat ca un șoarece de bibliotecă și niciodată nu am vânat premii.

În școala generală am luat un singur premiu, o mențiune în clasa a IV-a, după care nu am mai luat nimic. Nu am trimis texte la concursurile literare, nu am crezut în aceste competiții, nu am crezut că de acolo pot primi ceva vital pentru scris sau pentru constituția mea scriitoricească.

Până acum, la 35 de ani, când am luat și eu primul premiu literar din viața mea – premiul Ficțiunea oferit de Asociația Creatorilor de Ficțiune și de revista OPT motive – Dumnezeu m-a ferit de premii și, deci, mi-a oferit și vanitatea de niște capcane.  

Acum, ca în filmul ”Blondul cu un pantof roșu”, în care toți credeau că el este asasin plătit, când de fapt el era un om banal, m-am trezit și eu în brațe cu un premiu. Și e bine.

Acum pot digera un premiu fără să simt că mă face să fiu mai mult decât sunt. Sunt mulțumit că l-am primit, sunt mulțumit pentru că știu că oamenii care au citit romanul, care au militat pentru ca el să fie premiat, au fost niște oameni pe care îi admir și niște oameni care știu că citesc din scoarță-n scoarță o carte și în discernământul critic al cărora am foarte mare încredere. Deci nu este un premiu ca alte premii, care vine pe fondul unui context de relații sau al unei strategii de marketing.

Cât privește notorietatea, eu nu știu câtă notorietate am, dar am învățat să nu mă mai gândesc la lucrul ăsta. Am avut și eu o perioadă în care acest viraj al notorietății m-a chinuit, m-a frustrat, dar, Slavă Domnului!, viața m-a călcat suficient de mult în picioare încât să mă smeresc și eu și să-mi dau seama că nu trebuie să mă leg psihotic de astfel de chestiuni, că literatura e cu totul altceva, care nu are de-a face cu notorietatea.

Dar cu ce are legătură? Ce te mână pe tine în luptă?

Liviu G. Stan: Este singurul limbaj creativ care se potrivește felului meu de a fi. La mine totul este îngemănat: felul în care gândesc este îngemănat cu literatura, situațiile mele de viață, au fost unele care mereu s-au potrivit literaturii mele. Felul meu de a privi viața a fost mereu unul scriitoricesc. Adică eu nu cred că am un limbaj al naturaleții mai profund și mai acut decât cel al literaturii.

Care a fost cartea care s-a scris cel mai greu?

Liviu G. Stan: A fost al treilea roman – Filip Manakis. O poveste europeană –  pentru că acolo a trebuit să mă documentez foarte mult și a trebuit să operez cu un scenariu proiectat în timp, în care mi-am închipuit un război din viitorul imediat, având loc într-o țară imaginară, care este o combinație a Balcanilor de Vest și a Europei de Est. Practic ceva ce vedem la ora actuală în Ucraina. Acolo a trebuit să lucrez intens, a trebuit să trăiesc în tot universul ăsta și a trebuit să mă documentez cu rapoarte ale ONU, am citit foarte multă politologie, foarte multă geopolitică, foarte multă analiză strategică militară. A trebuit să stau cu astfel de lucruri indigeste pentru mulți, dar la mine s-au potrivit pentru că lucrez de foarte mulți ani pe Externe și cumva m-am simțit cât de cât în elementul meu. Dar m-a supt de energie. În momentul în care l-am terminat, țin minte, era după-amiază, eram după un concediu, am terminat romanul, m-am pus în pat și am dormit 14 ore, atât de sfârșit eram. Nu am mai avut un somn așa lung de după-amiază de când eram mic.

Ce urmează după Salamandre?

Liviu G. Stan: În pandemie am fost cuprins de o furtună de nostalgii 90-iste și mă întorc acolo, în anul 1998, ultimul an în care Naționala României s-a calificat la un campionat mondial de fotbal, acel an nebun în care am ajuns până în sferturi și s-a mai întâmplat ceva în acel an: eu am avut o pasiune nebună pentru un premiu pe care îl ofereau cei de la Coca Cola, la care puteai câștiga un Pager Eco Philips. Era un pager micuț, roșu. Trebuia să iei puncte de pe sticle ca să obții premiul și erau doar 100.000 de pagere în toată România. Practic aveam 100 de mii de dușmani la nivel național.

În acel an am luat-o razna ca să pot să strâng punctele necesare să fac rost de pager: umblam prin gunoaie, căutam sticle de Coca Cola, mă milogeam de vânzătoarele de la chioșcuri să-mi dea sticlele ca să iau și eu punctele.

Un an fabulos pe fondul Campionatului Mondial, cu petreceri foarte multe, pe plaja studențească, a fost un an de vis.

Acum mă întorc ca să recuperez acel an. Evident, pe fondul schimbărilor socio-politice care aveau loc în tot contextul Balcanilor, pentru că începea războiul din Kosovo, aveam problema cu Saddam Hussein în Orientul Mijlociu și, cumva, în acest malaxor al istoriei, eu poziționez acest micuț an de legendă din istoria României, pe care vreau să-l epuizez cu tot ce au însemnat anii 90: muzica, hainele, formația anilor 90, vreau să obțin o frescă a cartierului tipic 90-ist din Brăila, cu săbii, cu pușcoace, cu bătăi între clanuri, cu tot ce a însemnat și cu tot ce a însemnat copilăria mea, rătăcirile mele prin Delta Dunării, aventurile pe care le-am avut acolo, toți țăcăniții cu care am crescut în cartier, cu care mergeam în Deltă, cu sacoșe de cârpă, și veneam cu ele pline de pui de șerpi pe care îi vărsam în canalizări sperând că vom produce invazii de șerpi în toaletele blocurilor. Am și un titlu în lucru, se numește ”Copilul tropical”.