Loredana Mihaly, activistă romă: „Pentru alții casa noastră era un apartament sărăcăcios, pentru noi era locul minunat, unde am împărtășit și durerile, și bucuriile”

Loredana Mihaly este activistă romă ale cărei eforturi, de mai bine de 20 de ani, atrag atenția asupra unei comunități în care s-a născut și s-a educat.

A terminat studiile la Universitatea din București și s-a întors să predea limba romani în Școala Gimnazială „Vasile Alecsandri”, din Baia Mare, acolo unde fusese și ea elevă. După 12 ani petrecuți la catedră, și crearea unei organizații non-guvernamentale, Asociația Tinerilor Romi, prin care a derulat o serie de proiecte identitare, Loredana rămâne cu fermitate în zona de conștientizare asupra unei realități: copiii și tinerii romi au nevoie să fie văzuți și încurajați așa cum sunt, nu asimilați unei societăți majoritare care să îi schimbe pentru a-i accepta.

Povestea în alt registru a Loredanei poate fi văzută aici, scrisă de trei tineri autori romi, Bianca Bărbosu, Andra Beatrice Dima și Florin Varga, ilustrată de Ana-Maria Calistru, în cadrul proiectului Roma SHE/HEROES, derulat de asociația Cu Alte Cuvinte (CUAC), în parteneriat cu Uniunea Civică a Tinerilor Romi din România, Asociația OvidiuRo și Biblioteca Metropolitană București.

Cum arăta casa copilăriei tale?

Loredana Mihaly: A fost casa ideală, plină de bucurie, de veselie, de copii care se bucurau de cel mai simplu lucru, de poveștile bunicului, care venea încărcat cu ce avea el mai bun și care împărtășea cu noi tot felul de istorioare, despre care sunt sigură că pe loc le inventa, dar o făcea atât de frumos încât ne-a captat pe toți și a știut să ne facă să uităm de copilăria cea tristă în care a lipsit mama, iar tatăl era preocupat de munca de zi cu zi pentru a ne asigura pâinea.

Dar dacă ți-aș răspunde ca omul care vedea casa noastră dinafară, ți-aș spune că se vede un apartament sărăcăcios, din care se auzea gălăgie, un apartament care nu era la cele mai înalte standarde de modernism sau igienă, la gradul așteptării lor. Pentru noi a fost însă mai mult decât o locuință. A fost locul unde am împărtășit și durerea și bucuriile.

Cum îl chema pe bunicul tău și ce îl făcea așa spectaculos?

Loredana Mihaly: Bunicul Doruș, tatăl tatălui nostru, a fost omul care și-a crescut 10 copii cum a știut el mai bine. El vine din Sălaj, a fost stomatologul satului pentru că luptase în cel de-al doilea război mondial și învățase să extragă dinți și măsele. Nu avea școală, evident, dar inclusiv femeilor însărcinate le făcea extracții dentare.

Pentru noi, bunicul a fost bucuria copilăriei după ce am pierdut-o pe mama pentru că așa, în mod natural, a știut să intre în mintea noastră și a știut să ne bucure zilele triste după pierderea unui părinte. El era omul care venea cu zâmbetul pe buze și ne aducea bunătăți de la țară – astăzi probabil sunt nesemnificative, dar pentru noi erau cele mai bune lucruri: struguri din via lui, lapte de la văcuțele lui, cartofi din grădina lui și tot ce putea el mai bun de la țară. Era fantastic. Iar bucuria cu care le aducea pe toate era deosebită.

Bunicul avea grijă să ne trimită la școală, iar când veneam acasă ne pregătea scumpul nostru bunic cele mai bune mâncăruri, cum știa el, iar noi ne bucuram de ele. Încerca să ne trateze ca o mamă, avea grijă de tatăl supărat când se întorcea de la muncă, avea grijă de noi, seara ne aduna și se juca cu noi, ne punea în cârca lui și ne plimba prin tot apartamentul. Era un apartament mare, cu trei camere. Și, după ce ne obosea, ne aduna în pat și ne spunea poveștile lui nemuritoare. Nici azi nu știu cum se termina câte o poveste, pentru că adormeam. A doua zi îl întrebam cum s-a terminat povestea și el spunea că a spus-o pe toată și ne întreba: „adică am vorbit singur?” (râde) Era tare drăguț, era minunat bunicul nostru. Mă bucur tare mult că una dintre fiicele mele a reușit să îl cunoască.

Ce s-a întâmplat cu mama?

Loredana Mihaly: Aveam aproape 10 ani când mama a decedat. Avea 34 de ani neîmpliniți și i-a dat naștere celei de-a opta surori, Andreea. La nașterea ei a murit. Era a doua cezariană pentru mama și îmi amintesc clar că medicii îi spuseseră că nu va rezista corpul ei la această a doua intervenție. Dar mama a ales să dea naștere, să dea viață. În primii ani de căsnicie nu a putut avea copii, medicii îi spuseseră că nu va avea niciodată. Dar a început un tratament care a dat rezultate abia după 7 ani. După 7 ani a dat naștere la 8 copii, iar la ultimul dintre ei s-a întâmplat nenorocirea asta.

Pe de o parte, a fost o mare durere, dar în timp am înțeles că a fost o lecție. Am înțeles și de ce Dumnezeu a ales să facă lucrurile așa. Am pierdut o mamă extraordinară, un erou care și-a dat la propriu viața pentru copiii ei, a fost un om fără școală, avea 4 clase, dar a iubit educația și ne-a insuflat dragostea pentru școală. După moartea ei nu s-a pus problema niciodată să renunțăm la școală. De ce spun că a fost o lecție? Pentru că am primit o soră extraordinară în schimb. Andreea este astăzi este o soră minunată. Toți frații mei sunt așa. Suntem 7 în viață, iar doi frați îi avem din căsnicia ulterioară a tatălui meu, pe Călin și Călina, pe care îi respectăm și îi iubim. Dar vă spun despre Andreea pentru că e un om special, care prin ceea ce este, este o lumină de la Dumnezeu parcă. Și, de-a lungul timpului, am învățat că fiecare dintre frații noștri a reprezentat ceva care a contribuit la formarea unei opinii care ne întărește și nu ne dezamăgește, nu ne lasă în trauma lăsată de moartea mamei. La asta a contribuit și bunicul, și tatăl nostru, care a început să lucreze în 2 sau 3 locuri pentru a ne susține, pentru a ne ajuta, pentru a nu fi afectați de nenorocirea prin care am trecut. Ne-a învățat că viața are și părți bune și nu ne-a spus cu cuvinte, ci ne-a arătat prin fapte. A știut să se bucure la evenimentele din viața noastră, la sărbători, de câte ori lua salariul, de câte ori erau evenimente la școlile noastre. Nu eram văzuți ca cei care nu pot. Tatăl nostru s-a străduit să fim și noi acolo, parte dintr-o excursie, dintr-un eveniment, adică a fost omul care a făcut tot ce i-a stat în putere să avem o viață normală, cu toate greutățile care au fost.

Cât de multe din aceste greutăți au venit prin prisma etniei tale?

Loredana Mihaly: Prima durere am simțit-o în familie. Mama, pe vremea comunismului, când veneau polițiști din casă în casă să ne întrebe despre etnie, ne învăța să spunem că nu suntem țigani, de teamă că ar putea să ne ducă Ceaușescu în India. Cumva chestia asta, deși aveam doar vreo 5-6 ani, mi-a rămas întipărită în minte și m-a durut. Milițienii veneau, ne întrebau, noi răspundeam în românește, apoi plecau. Părinții vorbeau limba noastră doar când nu erau auziți. Așa era situația în comunism. Ne era interzis să ne asumăm identitatea, deși pe la colțuri se știa adevărul și vorbeam romani.

O vreme, nu am avut probleme la școală, pentru că am avut o învățătoare extraordinară, care rupea eugenia ei și ne dădea și nouă. A fost învățătoarea ideală. Pe de altă parte, până să moară mama, aveam o situație materială foarte bună, eram foarte bine îmbrăcați, aveam tot ce aveam nevoie și eram tratată egal în primii ani de școală. Doamna învățătoare ne încuraja, participam la toate olimpiadele, concursurile, ne vizita acasă – a fost singurul obicei din vremurile alea pe care l-am îndrăgit. Îmi era drag când învățătoarea venea acasă să vadă dacă avem condiții bune de trai, dacă ne putem pregăti pentru școală. Astăzi, învățătorii nu mai fac asta și cred că, în rândul etniei rome, se simte lipsa.

În primii ani de școală, nu am fost afectată sub nicio formă de faptul că eram de etnie romă. După ce a murit mama, am fost dusă în alte clase, în care erau mai mulți copii romi, au început mutările în ultima bancă, care însă nu m-au afectat, pentru că eram un copil care învăța. Dar, uitându-mă în urmă, aș zice că acestea au fost aspectele care s-au întors împotriva mea pentru că eram de etnie. Clasele nu erau foarte performante, dar eu nu am lăsat garda jos, deși aveam foarte multe responsabilități acasă.

Îmi găseam timp să învăț după ce îmi făceam treburile în casă, curățenie, aveam grijă de frați. Noaptea, când se lăsa liniștea în casă, stăteam să studiez.

Când am început să cresc, nu-mi mai arătam etnia, pentru că eram exclusă din cercurile de prieteni, cât eram în copilăria mică, în gimnaziu.

Am dat examen de admitere la liceu și am intrat în cea mai bună clasă. Teama mea era să nu se afle că sunt de etnie. Dar în realitate durea asta. Simțeam o frustrare sufletească, ca atunci când nu poți să arăți cu adevărat cine ești. Ești incomplet. Aveam grijă să fiu așa cum le-ar fi plăcut lor, ca să nu deranjez.

Fratele meu, Alin, era la același liceu, cu un an mai mare decât mine. El m-a înțeles și a fost sprijinul meu; a fost omul care m-a ajutat și m-a încurajat să nu renunț, pentru că greutățile vieții au început să fie mai mari, lipsuri mai mari acasă, dar nu am renunțat. Fratele meu, căruia o să-i fiu recunoscătoare toată viața, a fost omul care efectiv, la propriu, mă lua de mână și îmi spunea: ”Hai, că și astăzi poți! Hai, că o să treacă! Hai, că o să fie bine!”. Și, cu toate că nu aveam cele mai bune haine sau cea mai bună încălțăminte, nu aveam uscător și-mi uscam părul lung și creț la flăcările aragazului și de multe ori plecam cu el pârjolit la vârfuri, mergeam pe jos vreo 3-4 kilometri, iar iarna ajungeam în clasă cu cârlionții înghețați, nimic nu m-a oprit. Vedeam bucuria și mândria tatălui nostru că el are copii la liceu și așa de mult ne încânta. Ne-am făcut prieteni la liceu și era o bucurie. Când ajungeam la școală uitam de problemele de acasă. A fost frumos. Apoi am cunoscut-o pe doamna profesoară de franceză, care acum locuiește la Brașov, pe strada ”Comuna din Paris”. O ador pe doamna profesoară. Dânsa m-a luat sub aripa ei, a simți durerea noastră, deși nu ne-am plâns niciodată la liceu. A avut o afinitate față de noi și m-a încurajat, mi-a dat impuls. Probabil s-a gândit că, având atâția frați, există pericolul să renunț la școală. Nu știu cum a făcut femeia asta, dar a reușit cu atâta tact, cu atâta vocație, fără să simt… pentru că noi nu acceptam milă. Fără să simt mila față de noi ne-a implicat atât de frumos încât vedeam o lumină în femeia asta și îmi dădea acea bucurie să vin la școală zi de zi și să mă duc să o văd. Extraordinar! Nu am cuvinte! Și dacă erau evenimente la liceu, se asigura foarte discret că am ceea ce impune evenimentul: o bluză, o fustă… nu am simțit că o face din complezență sau din milă. Apoi a aflat și ea că suntem de etnie romă, nu a spus nimănui nimic, însă m-a chinuit pe mine gândul ăsta. Și, în ultima clasă de liceu, când se organiza Balul Majoratului, la începutul anului, am câștigat eu și fratele meu acel concurs. Am și acum fotografia și se vedea atât de tare tristețea pe fața mea. Dar era normal.

Când a murit mama mea, m-am maturizat în două zile. Vocea interioară îmi spunea: ”de acum nu mai ai voie să te joci. Nu mai ai voie să ieși cu prietenii. Tu trebuie să fii un om mai mic care are grijă de casă și de frați. Dar ai voie să citești”. Și așa am făcut.

Nu mi-a părut rău, dar eu văd în fotografii tristețea. Așa de tare mi-a crescut stima de sine prin acel concurs încât mi-a venit în cap gândul că eu trebuie să fiu eu și că nu sunt completă dacă nu îmi asum identitatea în fața colegilor. Oricum o să ne despărțim, oricum se termină liceul, oricum se termină liceul și nu îmi pot face nimic rău. Și într-o zi ne adunam la liceu – aveam cei mai frumoși și cei mai buni colegi de liceu, erau copii de bani gata, copii de ingineri, de bancheri, și le-am spus: „eu trebuie să vă spun că, de fapt, sunt de etnie romă. Și asta sunt!”. S-a făcut liniște în clasă, s-au uitat la mine și au zis: ”așa, și? Asta nu e o problemă”. A fost extraordinar. Eu tot stăteam și așteptam să văd altfel de reacții, chiar și non-verbale. Dar ei au reacționat extraordinar, m-au luat în brațe și mi-au arătat că nu există asta. Puteam să o fac mai devreme, dar m-a oprit teama.

Și astăzi țin legătura cu colegii mei și simt că mă respectă.

Am avut noroc, pe care îl numesc grija lui Dumnezeu, care ne-a luat-o pe mama, dar ne-a dat altceva. Cumva nu ne-a lăsat singuri. Mama nu a fost lângă noi fizic, de fapt, dar în rest a fost în orice moment. Și este. Și uneori îmi permit să mă cert cu ea și să împărtășesc gânduri. Iar tata, care a rămas alături de noi, a muncit și a reușit să facă să ajungă la noi cele mai importante valori morale: respect, iubire, onoare, importanța muncii pentru creșterea noastră. Și cred că de la el am primit cea mai valoroasă lecție de dezvoltare personală: te uiți în oglindă la tine și-ți spui cât de valoros îți ești. Chiar dacă atunci nu am înțeles prea bine ce voia să spună, mai târziu mi-a fost esențială lecția lui.

Când ți-ai dat seama că educația este ceva ce tu poți schimba și că va crea impact asupra comunității tale?

Loredana Mihaly: Prima dată a fost la 10 ani, când a murit mama. Tata era cel mai important om care mi-a susținut mereu visele. Tata avea 38 de ani, era un bărbat superb care în câteva zile a albit. Sub ochii noștri, părul lui negru, creț, a devenit alb. În durerea lui, zicea așa: „eu mă duc la lucru, apoi vin și vă aduc mâncare. Voi vă duceți la școală. Nu lipsește nimeni de la ore”. Apoi venea bunicul. În poveștile lui, copilul cuminte, care era ascultător, personajul principal, care învăța ceva, ajungea mai bine. Apoi am început să citesc și eu pentru că la școală era despre cărți. Nu aveam cărți în casă, dar am găsit Biblia și m-am apucat să o citesc. Mai târziu, când am primit cărți din toate părțile (dacă găseam o carte aruncată, o luam, fiindcă simțeam că o viață a cuiva e aruncată la gunoi, am realizat că educația și cărțile îmi țineau flacăra aprinsă. Zilnic mă duceam la bibliotecă. Măcar să le citesc titlurile și să le văd coperțile. Am avut și profesori minunați. Nu o voi uita pe doamna profesoară de limba română, Sfară Maria, la care puteam să mă duc oricând și să întreb orice și îmi explica. Dintr-o propoziție îmi făcea un eseu pe loc. Atâta har avea doamna!.  Oricum, în jurul meu vedeam copii care se căsătoreau de mici, care abandonau școala, care își distrugeau viața. Și eu mă gândeam că trebuie să învăț, să am un viitor mai frumos, să merg în anturaje mai bune, să merg la școală. Eu nu am mers la grădiniță, dar am primit o educație foarte bună de la mama. Mamele rome fac asta și azi. Nu își dau copiii mici de lângă ele. Mama ne-a oferit cei 7 ani de-acasă, tata muncea să ne ofere o viață. Am și eu doi copii și încerc să le ofer tot ce pot, dar dacă aveam 8 nu știu dacă puteam. Am avut posibilitatea de a vedea anumite situații, de a le analiza și de a alege. Am avut foarte multe momente în care eram gata să renunț la școală. Erau greutăți, durere… eu eram sora cea mai mare. Fetele, în comunitatea romă, au cea mai mare responsabilitate: au grijă de cei mai mici, au grijă de gospodărie… e o lege nespusă.

Nu am renunțat pentru că, dacă renunțam la școală, ar fi fost o mare rușine pentru familie și pentru mama mea. Tot timpul am trăit cu gândul că ea vede și știe ce fac. Dumnezeu mi-a dat înțelepciunea să pot să fac selecția, să aleg și în jurul meu am avut oameni care m-au încurajat, fără presiune.

Nu e ok să le spui romilor: „uite ce frumos e la școală și școala te scoate din mizerie și sărăcie”. Nu așa, ci cu tactul și vocația profesorilor. Eu sunt exemplu în acest sens. Așa am fost îndrumată și am fost așezată lângă copilul român, fără să simțim vreunul diferența. Fără să simtă copilul de lângă mine că eu sunt romă și nu am mamă, sunt prost îmbrăcată. Dascălul a știut să pună bine problema și în fața părinților. Nu cred că se plângea vreun părinte că sunt copii romi în clasă.

Încă un lucru a contat extrem de mult: eu nu am învățat într-o clasă segregată cum sunt astăzi copiii romi. Domnul director a știut să formeze clasele în așa fel încât să fie și bogați, și săraci împreună. Copiii care au fost în diverse clase sociale au reușit. A existat spirit de competiție natural.

Eu lucrez cu copii. Lucrez la Primărie în cadrul Direcției de Asistență Socială din Baia Mare. Acești copii nu au niciun viitor dacă sunt educați în felul acesta.

Ce ai observat tu, din rolul de educator? Cât de mult poate ajuta educația?

Loredana Mihaly: Foarte mult. Dacă vorbim de educație non-formală, pentru că asta formează caractere, formează oameni. Din punctul meu de vedere, Ministerul Educației trebuie să ia cei mai buni profesori din școli și să îi pună să facă programele școlare. Ei să spună ce ajută realmente și ce nu. Nu pe domnii care au stat în birouri și habar nu au despre ce se întâmplă la catedră. Din punctul meu de vedere, educația formală nu are rezultate dacă nu este îmbinată cu educația non-formală. Altfel, scoatem niște buni teoreticieni care nu știu pe ce cale să o ia. Trebuie să știm să punem în practică ce învățăm și să punem în practică cu ușurință.

Cu ce te mândrești și ce te-a format așa cum ești?

Loredana Mihaly: Îi spusesem fetei mele de curând exact despre asta. Și îi spusesem unui tânăr care trece printr-o depresie după moartea tatălui său: viața asta are așa de multe bucurii, atât de multe frumuseți pe care nu le vedem. Și le spun tuturor tinerilor că indiferent ce alegem să facem, să alegem să ne facem treaba extraordinar de bine. Adică azi dacă aș renunța la tot și aș merge să curăț scara blocului, aș face asta cel mai bine. La fel dacă aș vinde trandafiri, aș fi cea mai bună și mi-aș face treaba cu atâta bucurie și cu atâta dăruire. Asta mi-a adus bucurie și mândrie: orice am făcut în viață am făcut cu dăruire și m-am străduit să-mi fac treaba cât mai bine. Și eu vă întreb: de ce m-ați ales pe mine astăzi să vă dau acest interviu? Probabil pentru că ați văzut că am făcut ceva. Noi aici avem de lucru cu tinerii romi: să construim identitatea și mândria de identitate. Pentru că ne-a fost distrusă. Iar societatea românească nu își asumă lucrul ăsta.

Situația de azi e un rezultat al istoriei, al societății care nu a știut cum să îi valorizeze, să îi înțeleagă, cum să ajungă la ce au bun în ei. Vorbim de Imperiul Habsburgic care ne-a interzis să ne vorbim limba, să ne purtăm portul, să ne respectăm tradițiile, a venit apoi Holocaustul și deportarea, apoi Comunismul, care ne-a băgat, în recensământ, la capitolul ”alții”. Am fost dominați de frică. Și atunci cum crezi tu, societatea românească, că vii după 30 de ani și pretinzi să fim ca tine? Ajută-ne să fim ca tine pentru că mereu am fost asupriți. Și azi mă uit cu durere cum romii vor să aibă Biserica lor Penticostală și nu sunt ajutați. Tot se spune că vor să ne integreze. Integrarea se face cu omul așa cum e el. Dar aici nu de integrare e vorba, ci de asimilare. Iar noi încă trebuie să demonstrăm, deși lucrăm de 10 ori mai mult decât ceilalți. Elevii romi sunt apreciați abia după ce au rezultate de trei ori mai bune decât cele ale elevilor români. Și au. Se fac eforturi și există multe activități didactice. Ce mă bucură pe mine cel mai mult este că există oameni care vin înspre comunitatea romă. Adevărați oameni. Și care văd copiii din comunitatea romilor ca pe niște copii și pe romi ca pe oameni și fac ceva pentru asta dezinteresat. Asta mi se pare fantastic și pentru asta Jos Pălăria în fața acestor oameni.

Când am ales să mă implic în comunitatea mea pentru a contribui cât de puțin la procesul de normalizare, să încurajez, să insuflu la rându-mi valori morale, știu că am pus o cărămidă la construcția identitară romă. Cu toate câte sunt, simt că lucrurile merg în direcția bună și, chiar dacă mai avem mult de muncă, împreună putem face orice. Sunt fericită să văd cum s-a dezvoltat intelectualitatea romă, cum tinerii romi își asumă încet, încet identitatea cu mândrie și știm că avem specialiști în diferite domenii. Iar comunitatea noastră poate contribui cu adevărat la dezvoltarea și creșterea societății românești, doar să ne dorim acest lucru.