Da, Lorenzo Quinn este fiul celebrului actor Anthony Quinn. Şi poate ar fi trebuit să scriu asta încă din titlu. Însă, dincolo de moştenirea numelui său, Lorenzo este un artist internaţional de succes ale cărui lucrări sunt expuse în toate colţurile lumii. Sunt sculpturi de mari dimensiuni care vorbesc despre condiţia umană, despre geneză şi despre cum se raportează artistul la toate aceste mari teme artistice. Dincolo de arta sa, Lorenzo Quinn este „un om obişnuit”, un familist responsabil, un om cu pasiuni puternice, un om care iubeşte filmele şi, desigur, l-a iubit pe Anthony Quinn.
Omul, creaţia, condiţia umană sunt teme recurente în arta dumneavoastră. Ce anume v-a determinat să exploraţi această zonă în lucrările dvs.?
Sunt un story teller. Mai mult decât un artist, sunt un „povestaş”, de aceea, vreau să spun poveşti despre viaţă, poveşti cu care oamenii să poată relaţiona, să le poată relaţiona cu propriile lor vieţi. Ceea ce se întâmplă în viaţa noastră de zi cu zi – mergi la şcoală, creşti, ai visuri de îndeplinit, ai speranţe, ce îi îngrijorează pe oameni, ce îi îngrijorează cu privire la ziua de mâine, cu privire la copii şi părinţii lor, despre viaţă, despre moarte, legat de trecerea timpului sau deciziile pe care le au de luat în fiecare zi – aşa că toate acestea sunt teme foarte prezente în lucrările mele. Aşa că aş putea spune că arta mea este despre crearea unui dialog între public şi arta mea. Spun adesea asta: nu e un monolog, e un dialog.
Vreau ca oamenii să poată relaţiona şi interacţiona cu arta mea. Oricine deţine o lucrarea de-a mea, nu a cumpărat-o numai pentru valoarea estetică a sculpturii, ci mai ales pentru mesajul care stă la baza acesteia şi pentru că se identifică sau cred în acel mesaj. Şi pentru mine acesta este cel mai important lucru, deoarece atunci putem să vorbim despre o valoare/o dimensiune adăugată a acelei lucrări de artă. Nu mai vorbim despre cele 3 dimensiuni ale artei, ci şi despre o a patra – care este sufletul artei.
Asta mă duce la o altă întrebare de-a mea. Sculpturile dvs. ies adesea în spaţiul public, sunt gândite pentru spaţii publice. Credeţi că arta este indisolubil legată de publicul său? Cum alegeţi spaţiile în care urmează să fie montate lucrările?
Din păcate eu nu pot alege locurile în care lucrările mele de mari dimensiuni sunt expuse, locurile sunt alese pentru mine. Eu, desigur, pot accepta sau nu. Dar, în general, cred că arta şi arta din spaţiul public este pentru public, iar publicul trebuie să aibă „dreptul” sau prilejul să interacţioneze cu arta care îi este destinată, să se bucure de ceea ce vede. Dar pentru mine unul dintre cele mai importante lucruri este acela ca publicul să interacţioneze cu lucrările mele – nu numai interacţiunea fizică, ci şi interacţiunea mentală. Aşadar „despre ce este sculptura asta?. Este o lucrare de artă publică, adică publicul poate relaţiona cu ea? Sau este o sculptură cu care numai câţiva rezonează?”
Dacă este o sculptură cu care numai câţiva rezonează, atunci nu este o sculptură publică. Aşa că, repet, mesajul care stă la baza acelei lucrări trebuie să fie cât se poate de „universal”. Prin lucrările mele încerc să unesc oamenii, nu să îi separ. Acesta este mesajul pe care „se aşază” arta mea: „Cum fac să unesc oamenii? Cum fac să găsesc numitorul comun pentru toată lumea?”
Aţi avut parte de feedback din partea publicului? Aţi avut ocazia să staţi pe o bancă si să observaţi cum interacţionează oamenii cu lucrările dvs.?
Da, fac asta în mod frecvent. De fapt, locuiesc în Spania, într-un oraş numit Castelldefels, acolo unde se află şi una dintre sculpturile mele, „Give and Receive”, iar aceasta face parte deja din viaţa de zi cu zi a oraşului. Oamenii stau acolo, citesc mesajul de la baza sculpturii, fac fotografii acolo… Aşa că întotdeauna m-am considerat foarte norocos să am parte de toate acestea, deoarece, dintr-o dată, arta mea nu mai este doar a mea, este a tuturor! Şi este minunat sentimentul.
A devenit un reper al oraşului.
Da, într-adevăr, e un landmark.
Şi, pentru că aţi menţionat asta mai devreme, ştiu că adesea lucrările dvs. sunt însoţite de texte. Cum se îmbină scriitura cu sculptura? Pot fi şi cuvintele la fel de expresive, palpabile, precum sculpturile?
Ei bine, se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte… dar eu, când mă apuc de o lucrare, mai întâi creez textul. E ca acum, când dvs. v-aţi pregătit pentru acest interviu şi când ne-am întâlnit deja ştiaţi despre ceea ce vreţi să vorbim. Şi, dacă aţi scrie o carte, aţi şti despre ce aţi vrea să scrieţi – la modul general – şi mai apoi, desigur, se dezvoltă firul epic pe parcursul cărţii, dar aţi avea ideea, subiectul de bază. Aţi şti de la început dacă va fi o carte de dragoste, un thriller sau orice alt gen…
Pentru mine este la fel. Când încep o sculptură trebuie să ştiu despre ce este acea lucrare. Ce încerc să spun prin acea lucrare? Scriu textul şi, după ce am scris textul, extrag câteva adjective pentru a crea imagini în mintea mea şi, cu acele imagini pe care le am în minte, „I get a flash”, faimoasa inspiraţie şi mă apuc de desenat schiţa, îmi dau seama dacă e ceea ce-mi doresc, îi mai fac unele modificări sau mai multe… Uneori procesul este foarte rapid, uneori ştiu imediat cum va fi – direct din momentul în care extrag adjectivele. Dar întotdeauna ideile pornesc de la cuvinte.
Care este proiectul sau lucrarea de care sunteţi cel mai legat sufleteşte?
Sunt întrebat adesea lucrul ăsta şi nu am un anumit răspuns pentru întrebarea asta, deoarece, ei bine, am creat foarte mult şi încă mai am mult de lucru. Una dintre lucrările pe care le consider complete se numeşte „Stairs of Life” (Scara Vieţii). Nu este cea care îmi place cel mai mult, ci este cea pe care aş numi-o „completă” pentru că include mult din „ceea ce este Lorenzo”, prin mesajul, figurile sale, simbolistica sa… În mod ciudat, am realizat lucrarea aceea la vârsta de 23 de ani.
De asemenea, „Gravity” este o lucrare iconică de-a mea. Ar mai fi „Give and Receive” care este, probabil, cea mai iconică lucrare a mea – este foarte brâncuşiană pentru că „less is more” şi am înlăturat tot ce era „în plus” şi am lăsat doar elementul esenţial. Această lucrare cred că este foarte importantă în viaţa mea. Este un punct de cotitură.
Până acum am definit, cumva, lucrările dvs., dar cum v-aţi defini pe dvs. ca artist, în câteva cuvinte?
Bună întrebare! Eu semăn mult cu arta mea, căci nu aş fi putut crea ceea ce creez dacă nu eram aşa cum sunt. Sunt un familist. Un familist responsabil, deoarece sunt implicat în ceea ce mă înconjoară, conştient de trecutul şi prezentul meu. Încerc să rămân „umil” de-a lungul anilor (cred că asta este foarte important) şi să rămân onest.
Aveţi o temă care „vă bântuie” şi pe care doriţi să o transpuneţi într-o lucrare?
Da, e o sculptură pe care încerc să o realizez de mulţi, mulţi ani, care a trecut prin două schimbări de titlu până acum. A fost numită „Globe of Life” şi apoi s-a transformat în „Humanity”. Este un omagiu adus realizărilor umanităţii, dar nu numai acestor realizări, ci şi istoriei noastre de-a lungul vremurilor, de la începutul timpului, aşa cum îl cunoaştem noi, desigur – asta s-ar putea schimba în câteva mii de ani dacă descoperim universuri paralele sau ceva de genul ăsta…
Aşadar, vreau să aduc un omagiu umanităţii şi realizărilor umane – ca un întreg, şi să nu vorbesc în acea lucrare despre „cine a inventat tiparul”, ci despre faptul că apariţia tiparului, invenţia asta a constituit un mare pas înainte pentru umanitate.
Există un loc în care v-aţi dori mult să expuneţi – fie un muzeu sau spaţiu artistic?
Oh, desigur! Sunt multe, dar cine ştie dacă voi ajunge vreodată să expun acolo! Deoarece este unul dintre locurile în care mergeam mereu când eram mic şi am locuit acolo timp de 20 de ani, mi-ar plăcea să expun la Muzeul Metropolitan din New York. Ar fi chiar o realizare. Ar fi minunat!
Şi dacă ar fi să alegeţi un loc în spaţiul public sau un loc pe care l-aţi descoperit în călătoriile dvs. în care să montaţi o lucrare de-a dvs., care ar fi acela?
Chiar sunt câteva locuri în care mi-ar plăcea să expun lucrări de-ale mele. Sunt foarte norocos să fi avut ocazia să montez o lucrare în Londra. Şi fac asta în mod constant. Am numeroşi clienţi acolo şi galeria mea este în Londra. Londra este una dintre cele mai importante „pieţe de artă” din lume, dacă nu cumva cea mai importantă. Aşa că mă consider foarte norocos. Aş vrea să am o lucrare în New York. Aş vrea să am una în Roma, pentru că acolo m-am născut. Eu nu ştiu ce să mă consider. Nu ştiu dacă sunt mai degrabă italian, american, spaniol… nu ştiu de unde sunt. Când oamenii mă întreabă „de unde eşti?”, nu prea ştiu ce să răspund. Într-un fel, mi-ar plăcea să am o sculptură de-a mea în fiecare dintre locurile pe care le-aş putea numi „acasă” sau oriunde aş locui.
Răspunsul dvs. mă duce cu gândul la ceea ce discutam mai devreme, despre scriitură şi modul în care începeţi o lucrare. În ce limbă scrieţi?
În engleză. Asta pentru că majoritatea studiilor mele le-am făcut în engleză. Am fost în Italia până la 15 ani, dar am terminat liceul şi facultatea în State, am început să lucrez în Statele Unite, aşadar scriu în engleză.
Schimbând un pic registrul, aş vrea să vă întreb despre prezenţa dvs. în România? Care sunt motivele pentru care aţi venit în această perioadă aici?
Este a doua oară când vin în România. De fapt, nu, nu e adevărat! Am fost aici cu 10-20 de ani în urmă, nici nu mai ştiu exact. Trebuia să fac o expoziţie în România şi ceva nu a mers, nu îmi mai amintesc detaliile, a fost acum multă vreme. Dar am fost aici doar pentru o noapte. Nu am foarte multe amintiri de atunci. Cred că era foarte curând după ce a fost înlăturat Ceauşescu, aşadar România nu era (desigur) ceea ce e acum. Dar am avut o surpriză cu adevărat minunată când m-am întors în România şi am descoperit-o aşa cum nu mă aşteptam: foarte europeană, deschisă, modernă, în plină dezvoltare, cu peisaje şi o natură superbe. Nu mai fusesem în Transilvania, şi când am ajuns acolo – la Râşnov, la Braşov, la câteva dintre pârtiile de schi – m-am îndrăgostit de locurile astea. M-am îndrăgostit de oameni, de cultura locală… este pur şi simplu minunat!
Din câte ştiu aveţi o mare pasiune pentru enduro…
Da, de asta mă aflu aici. Am descoperit România datorită pasiunii mele pentru enduro. E o cursă importantă care se ţine aici, care se numeşte „Red Bull Romaniacs” şi are loc în Sibiu şi am fost destul de norocos să iau parte la această cursă. Aşa că am venit prima dată să văd împrejurimile şi să aflu cum este terenul aici – pentru că terenul pe care îl avem noi în Spania este foarte uscat, nici nu se compară cu terenul din România cu pante abrupte, păduri umede – aşa că vorbim despre un stil de a conduce cu totul diferit.
Am fost aşa de uimit, m-a cucerit! Aşa că abia aştept să particip. Cursa va începe… oh, începe să îmi bată inima! (râde). Acum e momentul! Luni avem conferinţa de presă (n.r.: luni, 11 iulie 2016). Sunt foarte fericit, sunt norocos – pentru că eu nu sunt un profesionist, sunt doar „a passionate rider”, fac parte probabil din cei 90% dintre rideri care participă, dar care nu sunt profesionişti. Facem asta pentru că ne mână pasiunea pentru acest sport, pentru că ne place să conducem, pentru că iubim împrejurimile în care se desfăşoară cursa, pentru că se adună oameni din toate colţurile lumii la acest eveniment pentru a-şi exprima pasiunea pentru acest sport – e ca o mare familie, ca o mare reuniune. Sunt patru categorii ale cursei: aur, argint, bronz şi fier. Şi pentru că sunt sculptor, desigur că voi participa la categoria bronz (râde). Este o cursă provocatoare. Mă gândeam să particip la categoria „fier”, dar probabil că ar fi fost prea uşor pentru mine. Evenimentul durează patru zile şi, în funcţie de stilul pe care îl abordezi, cursele ţin 5-6 ore pe zi.
Prin urmare veţi avea ocazia să interacţionaţi cu natura înconjurătoare…
(râde) Oh, da! În mod categoric interacţionezi mult cu natura!
Cum a luat naştere această pasiune?
Am început să merg cu motocicleta când eram foarte mic. Obişnuiam să merg cu tata cu motorul în împrejurimile Los Angeles-ului, pe dealuri şi văi, în deşerturile din împrejurimi, iar mai apoi, când ne-am mutat înapoi la Roma, tata avea o vilă cu un domeniu mare şi obişnuiam să mergem cu motocicleta pe proprietatea noastră. Dar apoi, când m-am mutat în State, n-am mai avut ocazia să practic sportul ăsta, aşa că n-am mai condus. Acum am 50 de ani – m-am reapucat de această pasiune la vârsta de 44 de ani, pot spune că am făcut o pauză foarte lungă. Se poate spune că este o pasiune la vârsta maturităţii. Cred că m-am dedicat artei mele, m-am dedicat familiei mele aşa că acum fac ceva ce este doar pentru mine.
Mai aveţi şi alte hobby-uri?
Nu, nu am timp, asta pentru că investesc foarte mult timp în munca mea, iar restul timpului mi-l petrec cu familia mea. Şi îmi place asta! Aşa că am foarte puţin timp pe care să-l „cheltuiesc” pe alte lucruri. Aşa că în timpul care îmi rămâne practic enduro.
Cum arată o zi obişnuită din viaţa dvs.?
Sunt un om obişnuit. Am un ritual, acela de a mă trezi foarte devreme dimineaţa, înainte ca ceilalţi să se trezească, scriu în jurnalul meu, trec pe hârtie gânduri în fiecare zi. Apoi îmi trezesc soţia şi copilul, îl duc pe cel mic la şcoală, merg la studio, ţin întâlnirea de dimineaţă cu echipa, apoi lucrez la o sculptură sau la o pictură sau merg la turnătorie să verific care este stadiul în care se află lucrările. Merg acasă pentru prânz, apoi mă întorc la lucru până la ora la care trebuie să merg să îmi iau copilul de la şcoală (îl iau eu sau soţia şi apoi îl iau eu de la celelalte activităţi şi sporturi pe care le practică după şcoală). Apoi îmi petrec serile acasă. Când sunt acasă, în Spania, nu prea ies în oraş, nu îmi place în mod deosebit să ies în oraş. Desigur, asta face parte din viaţa noastră socială, soţia mea adoră să iasă în oraş, dar eu nu sunt o persoană „socială” în acest sens. În plus, călătoresc atât de mult pentru lucrările mele, aşa că atunci când sunt acasă prefer să îmi petrec timpul cu familia.
Ce relaţie aveţi cu celelalte arte, cu cinematografia, cu muzica…?
Îmi plac foarte mult filmele şi muzica. Ador să merg la cinema să văd filme. E ceva ce îmi place să fac cu adevărat. Îmi place să mă uit la filme, să mănânc popcorn, şi de obicei sunt împreună cu familia mea când fac asta, cu fiul meu mic sau cu cel mare. Iar muzica face parte din viaţa mea de zi cu zi. Ascult muzică tot timpul, creez ascultând muzică, toate genurile de muzică – de la operă la pop music.
N-am să vă întreb despre numele dvs. şi despre „moştenirea” legată de acesta (bănuiesc că vi se adresează adesea asemenea întrebări), dar am să vă rog să îmi povestiţi cea mai dragă amintire pe care o aveţi alături de tatăl dumneavoastră, Anthony Quinn.
Probabil momentele în care jucam şah împreună sunt cele mai dragi mie, şi felul în care acestea s-au schimbat de-a lungul anilor, pentru că, desigur, la început mă bătea la şah foarte uşor, dar, pe măsură ce am crescut, am devenit din ce în ce mai bun la asta, şi mai apoi am ajuns la momentul în care îl puteam bate la şah. Dar nu-mi făcea plăcere să fac asta. Nu mi-a plăcut niciodată. Dar erau momente minunate pe care le petreceam împreună. Doar noi doi. Dintre momentele pe care le petreceam împreună cu tata, le apreciez cel mai tare pe cele pe care le petreceam doar noi doi, tată şi fiu.
Pentru mine el a fost un tată, iar eu îi eram fiu. Cred că am încercat – într-un mod greşit – să le fiu copiilor mei mai degrabă prieten. Şi asta este o greşeală. Acum, celui mic îi sunt mai degrabă tată. Cu cel mare am încercat mai mult să îi devin prieten şi asta poate crea confuzii. Prieteni vor mai avea, tată este unul singur!
