Lumile din „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii”

Vă recomandăm acest spectacol de teatru excepţional. Puteţi merge şi cu copiii. Se joacă la Naţionalul bucureştean şi este o adaptare după romanul lui Marc Haddon, în regia lui Bobi Pricop. Piesa a avut premiera în 2012, iar romanul s-a vândut în 6 milioane de exemplare şi a primit 17 premii literare de prestigiu.

Pe scurt, într-o noapte ciudată, câinele Wellington este găsit mort. Christopher, un copil cu sindromul Asperger, decide să afle cine l-a ucis. Şi, deşi este un copil cu probleme emoţionale şi comportamentale, dar un matematician în devenire şi o minte excepţională, reuşeşte să dezlege toate enigmele din viaţa sa. Emoţia este primul ingredient al spectacolului, înţelegerea copiilor cu astfel de dizabilităţi este al doilea.

Da, îi înţelegi, le pricepi lumea, îţi devin simpatici. Regizorul a apelat la proiecţii video spectaculoase, pentru ca spectatorul să pătrundă mai uşor în mintea acestui copil, în sufletul lui… Este emoţionant când lumea din sală devine spectatorul unei astfel de vieţi, al unui astfel de om care, de fapt, dincolo de sala de teatru, trece pe lângă noi în fiecare zi, iar noi suntem prea grăbiţi ca să-l observăm…

Da, ne vedem figurile înţepenite, atunci când regizorul alege să ne pună în faţă o mare oglindă. Atunci întreaga sală devine întreaga lume. În spatele oglinzii este izolat un Cristopher care suferă, dar care, ca şi Oscar (vă aduceţi aminte de „Oscar şi Tanti Roz”?) face lumea mai frumoasă, dăruind sinceritate, iubire necondiţionată, prospeţime şi credinţă în frumuseţea umană.

Cristopher ne face parte din lumea lui populată deja de tată, mamă, vecini sau profesori. Şi, deşi sunt multe personaje, distribuţia este formată doar din 5 actori: Ciprian Nicula, Emilian Oprea, Ana Ciontea, Rodica Ionescu, Carmen Ungureanu. Fireşte, au roluri multiple, cu excepţia lui Ciprian Nicula (Cristopher). Probabil că asta a şi fost ideea regizorului. Noi suntem cei ce jucăm mai multe roluri în viaţa reală, un copil ca acesta nu o face. Este sincer. El este unica lui variantă oficială.

Şi atunci, te întrebi: cine e „normal” şi cine nu?

Noi, cei ocupaţi să satisfacem toate convenţiile sociale, sau el care nu le cunoaşte şi nici nu le înţelege?