HealthLife StoriesSports
HealthLife StoriesSports
Magor Csibi, experiența unui lider român la Seul, locul în care nu există noțiunea de răbdare
Monica Tănase
|Reading time: 14 mins
Share this article

La începutul acestui an a ieșit în spațiul public cu un mesaj legat de postul negru, după ce îl experimentase 8 zile, majoritatea mergând la birou.

Vorbim despre o nouă viziune a liderului: a ieșit din zona ONG, a intrat într-o companie de consultanță în afaceri, propune un nou tip de leadership bazat pe relații interumane profunde, chiar și vulnerabilitate, încearcă să își asume slăbiciunile și să îi învețe și pe alții cum să o facă.

La conducerea biroului WWF din Seul

Ce a fost complicat și ce a fost simplu în Coreea?

E greu pentru că încerci să înveți limba rapid, să înțelegi societatea, valorile de bază.
M-am dus acolo singur cuc, toți colegii mei, fără nicio excepție, erau coreeni, adică dintr-o cultură și cu niște valori complet necunoscute mie. În toată această schemă, eu eram într-o poziție de conducere, încercând să înțeleg mișcările pieței și să fac o strategie.

Răbdare nu există acolo. În prima săptămână am fost chemat să prezint strategia pentru anul următor. Iar eu încă nu știam bine numele oamenilor cu care lucram ori pe unde se intră în instituție. Dar acesta este ritmul la ei. Sunt foarte aproape de un sistem robotizat.

Competiția este foarte mare, uriașă, generată de nivelul de educație, atât de ridicat, cum nu am văzut în nicio țară din lume. Un om care intră pe piața muncii are cel puțin o universitate de elită absolvită, cel puțin 3-4 cursuri post-universitare pe diferite competențe, mulți dintre ei au MBA-uri, lucru pe care, la noi, doar la nivel de CEO îl întâlnești.

Dar, cel puțin la nivel de hârtii și diplome, ai zice că așa funcționează lucrurile și la noi.

În România nu văd că au probleme de angajare oameni care se întorc de la Stanford University ori dintr-o universitate prestigioasă din Anglia.

Acolo, realmente, cu o universitate renumită absolvită nu ai asigurată o slujbă de începător. Aveam oameni care aplicau pentru cel mai de jos job, street fund-raiser, și aveau masterat sau MBA. Refuzam să îi angajez, pentru că erau evident supra-calificați, dar mă rugau să îi las să înceapă, cel puțin șase luni. Din acest motiv, toleranța la greșeală este zero, dar în secunda în care cineva reușește să depășească o limită, aceea devine standard. Așa încât, oamenii învățaseră două lucruri: să nu fie deloc creativi, pentru că orice încercare le putea fi fatală, apoi să țină capul jos, să nu încerce nimic nou pentru că își îngreunau propria viață.

Cu colegii din Seul

Ritmul de lucru este diferit: se stă la birou mult mai mult decât aici, de obicei de la 8:00 dimineața până la 8:00 – 9:00 seara. Școala și grădinița au programul de așa natură făcut încât copiii să termine o dată cu părinții.
Ei bine, să te trezești în sistemul ăsta singur, fără niciun coleg european ori american care să gândească la fel ca tine, te poate duce în pragul depresiei.

Cât știai tu din ce te aștepta și de ce ai acceptat propunerea?

Nu știam absolut nimic din ce mă aștepta. Am acceptat fără ezitare pentru că voiam exact acest lucru: o societate în care înveți mult din interacțiuni, în care doar să duci gunoiul este deja un proces de învățare, iar limba este complet necunoscută.

Aici, orice acțiune este mecanică, acolo nu mai este deloc așa. În Coreea trebuie să înveți cele mai de bază lucruri, cum ar fi să duci gunoiul în mod corect, pentru că amenzile sunt foarte mari. Există chiar și un sistem de recompensă pentru cei care reclamă orice neregulă la poliție: 100 de dolari recompensă pe loc.

Efectul a fost că am învățat incredibil de multe lucruri despre mine și foarte multe despre leadership și management.

Până atunci, filozofia mea de conducere era că trebuie să fii în fața oamenilor: tu ești omul cu idei, tu aloci rolurile, organizezi echipa, te asiguri că toată lumea vine după tine.

În Coreea nu puteam fi în față: nu știam piața și nici nu puteam afla foarte multe despre ea în atât de puțin timp. Nu aveam google, totul era în coreeană, scris cu caractere specifice.

Nu aveam luxul de a sta pe loc șase luni să învăț, așa că trebuia instant să fac ceva, mai ales că performanța era extrem de scăzută în biroul în care ajunsesem.

Eram în depresie, îți dai seama.

Când mi-am dat seama că sunt cel mai puțin competent din echipa mea, cunoștințele mele relevante pentru piața coreeană erau cele mai mici, am realizat un singur lucru: singura mea șansă era să am încredere în echipă: să vorbesc cu fiecare om și să înțeleg strategia lui și, de acolo, să mă asigur că fiecare primește suportul maxim pentru reușita sa. Din acel moment rezultatele au explodat, și într-un an de zile, am atins cea mai mare performanță WWF din rețea.

Într-un birou unde oamenilor totdeauna li se cerea, dar niciodată nu li se dădea înapoi, faptul că am dat încredere unor oameni tineri și cu potențial i-am provocat să înflorească. Și au explodat pe loc.

Practic, tu ai luat locul unui manager coreean acolo?

În Coreea, întotdeauna există un sistem în care un coreean conduce compania. Eu eram locul doi, executive director. Dar făceam toate operațiunile.

Cum a decurs recrutarea ta acolo?

M-au chemat pur și simplu. În rețeaua WWF eram destul de cunoscut ca manager, biroul din România a avut o ascensiune spectaculoasă, așa încât am avut mai multe oferte, și din Coreea, și din America de Sud. Dar asta mi s-a părut îndeajuns de provocatoare.

Iar planul, după această experiență foarte grea, dar foarte plină de învățăminte, era să plec într-o zonă și mai provocatoare, în China. Doar că planul inițial s-a schimbat. Îți povestesc de ce.

Înainte de asta, spune-mi ce avea de salvat WWF-ul în Coreea?

Misiunea principală se concentra pe mare, plajele din vestul Coreei se situează între primele trei cele mai poluate de pe planetă, iar Seul este un oraș unde 65 de zile dintr-un an nu poți respira fără mască. Iar peste toate astea, vorbim despre o reducere drastică a biodiversității. Coreea era o țară care avea tot ce are România, dar mai existau și tigri, leoparzi, iar în ocean foci. Acum nu mai au nimic. Deci este o muncă spectaculoasă de făcut acolo. Dar eu m-am concentrat foarte mult pe energie, poluarea aerului și pe oceane.

Cine poluează?

Industria. Vorbim despre o țară care își bazează 70% din energie pe import, aduc foarte mult cărbune din exterior și au o industrie foarte puternică de mașini, telecomunicații și așa mai departe.
Nivelul de trai este foarte ridicat, acolo nu găsești o chirie decentă fără 800 de dolari, iar salariul într-un mediu corporate poate ajunge și la cinci cifre.

Partea întunecată a acestei realități este că muncesc atât de mult încât nu au când și pe ce să cheltuie banii. Așa poți vedea pe malul râului Han (de patru ori cât Dunărea, cu piste de alergători și de biciclete pe toată întinderea lui, pe ambele maluri), corporatiști cu biciclete de 20.000 de dolari. Sau întâlnești corporatiști cu două-trei mașini de lux, nu ce credem noi despre lux, ci Maserati de pildă. Acolo, luxul și opulența sunt mult mai vizibile decât în România.

De ce te-ai întors , când îți doreai să mergi mai departe în China?

China era o provocare și mai mare pentru mine: alt sistem, o industrie și mai puternică decât în Coreea, o societate mai ermetică, o limbă nouă și foarte complicată, uite câteva motive. Dar nu am plecat. De ce? Am primit o ofertă de la firma de consultanță în business în care muncesc acum, Trend Consult. A venit Adi Florea după mine, am stat câteva ore de vorbă și am avut astfel o alternativă de nerefuzat: să am un impact la care visam de când eram mic, asupra țării mele. Și am acceptat.

Și ce s-a schimbat?

De când am venit acasă învăț incredibil de mult, dar în alt fel. Fără suferință.

Toată viața mea statutul a fost important: cine sunt eu, cum mă văd oamenii, cum sunt în companie, trebuie să fiu primul. Acum, ce scrie pe cartea mea de vizită este total irelevant. Atmosfera este atât de non-competitivă încât ți se pare irelevant din ce direcție împingi căruța. Iar asta mă schimbă ca om. Sigur, dacă mă întrebai acum zece ani, aș fi zis că schimbarea este într-o direcție greșită pentru că atunci mi se părea important să țintesc rezultatele maxime, să am tot timpul obiectivele în vedere și așa mai departe.

Care este miza acum?

Am încercat schimbarea din foarte multe direcții. Am fost la Universitate, la Facultatea de Științe Politice de la Cluj, eram seminaristul unui profesor. Și am realizat acolo că oricât aș investi eu efort, minte, energie, majoritatea studenților sunt interesați doar de diplomă. Credeam că am impact la 1.000 de oameni, când de fapt totul se reducea la 10 oameni de fapt. Apoi am fost la Parlamentul European, m-am întors în țară și am făcut Think Outside The Box, o platformă de conținut, finanțată de apele minerale Tușnad. Publicam articole care nu apăreau în media mainstream pentru că făceau parte dintr-un concept care nu era îmbrățișat de presa clasică de atunci: mediu, viață sănătoasă, protecția pădurilor, biodiversitate și așa mai departe. Apoi a venit WWF, organizația de protecție a mediului, al cărei birou de la București a ajuns, în foarte scurt timp, renumit în rețea pentru progresele rapide și spectaculoase.

Acum am realizat că un nou stil de leadership este pentru mine. Un stil bazat pe vulnerabilitate. Ea este ceea ce ne apropie. Când nu ai greșeli, ești invulnerabil, te situezi deasupra oamenilor. Și toată viața mea am învățat cum să nu fiu vulnerabil, să nu arăt slăbiciune, tot timpul în control, la cârmă, fără greșeli.

Unde a venit declicul? În Coreea sau aici, cu colegii tăi de la Trend?

În Coreea am început să simt ceva foarte profund, când am început să mă conectez cu colegii mei. Eu a trebuit să vin în fața lor și să spun că nu știu și că am nevoie de ajutorul lor. Iar acest moment este de o vulnerabilitate maximă într-un sistem în care totul este ierarhie, iar la primul semn de slăbiciune oamenii te elimină.

Dar, când am părăsit biroul, au fost colegi care au plâns, lucru pe care l-am făcut și eu, în condițiile în care plânsul era de neimaginat pentru mine. Realmente mă simțeam foarte atașat de oamenii de acolo.

Hai să facem o diferență între manager și lider. Lider este acela pe care oamenii îl urmează: are credibilitatea, consecvența, valorile morale solide încât oamenii să aibă încredere. Pentru asta nu ai nevoie să fii invincibil.

Iar eu, aici, asta vreau să încerc să fac. Să creez contextul unui nou tip de lider. Știu ce înseamnă să intri dimineața într-un birou în care măcar unul dintre oameni plânge. Și știu cum arată biroul în care înflorești.

Adi m-a convins să revin cu visul de a genera culturi constructive în lumea de business, dar și în societate, prin transformarea liderilor. Asta e scopul care mă anima acum, să transform cât mai mulți lideri cu programul nostru, Trend Leadership Journey, care la rândul lor să ducă schimbarea asta mai departe. Acum nu mă mai gândesc cum o făceam odată, să schimb lumea dintr-o dată, să schimb România, ci sunt mai focusat să schimb micro-comunități, capabili să genereze schimbări noi la rândul lor. Plus atunci când reușești să atingi un grup în care oamenii vin la tine și îți spun să s-au schimbat în esență, îți dă un sentiment profund de bucurie.

Planul pentru anul acesta este să pornim procesul de schimbare a cel puțin 1000 de manageri și în paralel să intervenim în câteva zone din sfera publică, să zicem de pildă, un oficiu postal unde liderul ar vrea o schimbare în bine și unde noi credem că am putea contribui la o astfel de schimbare.

Vrem să venim cu expertiza noastră și a altor oameni doritori să ne ajute din business și lansăm un process de transformare, prin evaluări, training-uri, coaching. Și am convingerea că se poate.

După 8 zile de post negruAi zice că postul negru de la începutul anului, oricât de năstrușnic ar părea, face parte tot din noul tău plan de asumare a slăbiciunilor.

Nici vorbă. Aș schimba puțin discuțiile. Cred că pentru foarte mulți oameni postul ăsta este foarte extrem, înțeleg foarte greu de ce ai alege să nu mănânci 7 zile.

Nu este o nebunie personală. Nu m-am trezit într-o dimineață și mi-am spus să nu mai mănânc. Am văzut un om care a făcut acest lucru, un alt lider de asociație, a ținut post timp de aproape 30 de zile. Când am auzit, nu am crezut că se poate.

Am început să caut informații, am văzut niște documentare, apoi am citit Postul Negru, a lui Thierry de Lestrade, apoi am citit cartea doctorului Fuhrman, Fasting for Health, dar nici el nu mi s-a părut destul de convingător, am mers mai departe și l-am găsit pe dr Valter Longo, care conduce Institutul de Studiu a Îmbătrânirii de la University of South California și el avea studii clinice pe fasting. Atunci am zis că este sigur și pentru mine.

Cum faci?

Mă opresc din mâncat. Se recomandă o pregătire înainte, să mănânci mai ușor, salate și așa mai departe, dar eu mărturisesc că nu am făcut asta niciodată. Ce am pregătit însă a fost energia.

Prima și a doua zi sunt de foame. O puternică senzație de foame și ai toate poftele din lume. Extrem de puternică. Așa încât, toate posturile pe care le-am ținut le-am început joia. Miercuri seara mă opresc din mâncat, joi și vineri sunt cele două zile grele dar merg la birou, unde am multă treabă și mă gândesc mai puțin la mâncare. Dacă stau acasă este greu să rezist.

La femei după 48 de ore, la bărbați după 72 de ore, intri în ketoză: corpul realizează că nu va primi mâncare, schimbă modul de funcționare, emite niște corpi cetonici și începe să consume grăsimea corporală. Acela este momentul de leșin, când nu ești încă total în stare de ketoză. Dacă te ridici foarte repede, te ia o amețeală foarte puternică. În plus, mai poți avea dureri de cap, ketoflu. Acum, la al patrulea post am descoperit că, dacă pui niște sare roz în apă, majoritatea simptomelor dispare. Pentru că acea multă apă pe care o consumi elimină sărurile. Pe care le poți suplini cu apă cu sare.

După ce intri în ketoză apare o senzație foarte interesantă: te trezești dimineața și îți trece senzația de foame. Este greu de descris.

Contează foarte mult și cât de obișnuit este corpul cu asta. Prima dată a fost cel mai greu: senzația de foame greu de dus, a durat mult până am intrat în ketoză, aveam amețeli, mă simțeam foarte slăbit, am luat o răceală puternică în ziua a treia. Tot ce se putea întâmpla, s-a întâmplat.

De ce te oprești? Și cum o faci?

Cred că cel mai important este să îți obișnuiești creierul. Când toată viața ai mâncat cât și când ai vrut și mult mai mult decât ai avut nevoie, creierul poate fi într-o stare de panică. Iar acest lucru poate fi o problemă în stare de post, când creierul consumă cea mai mare energie. Dacă te simți foarte relaxat, te oprești când revine senzația de foame.

Dacă aș face un post mai lung, nu l-aș ține acasă sau la muncă. M-aș duce într-un centru specializat pentru că vreau să fiu în siguranță.

Despre beneficii nu vreau să vorbesc pentru că tot ce am simțit eu a fost o luciditate mult mai intensă. Se zice că pielea devine mai luminoasă, nici nu mă preocupă foarte mult pielea mea, dar nici nu am văzut schimbări spectaculoase. Se zice că dinții se albesc, nici asta nu am văzut la mine. Și nu mă simt mai sănătos.
Simt că m-am oprit 8 zile din a mânca. Atât.

Revenirea din post este un proces îndelung și fascinant. Cu o seară înainte de a reîncepe alimentarea am băut un pahar cu apă și jumătate de lămâie. Și am început să aud stomacul cum lucrează. Dimineață am mâncat o felie mică de pepene. Iar momentul a fost incredibil: când iei o mică bucată de mâncare după opt zile pauză ai o relație cu mâncarea.

Cu atât mai mult cu cât, tot timpul postului ador să miros mâncarea, stau pe lângă colegi când mănâncă pentru că mirosul îmi dă o stare de bine.

A doua zi am mâncat un măr și la prânz o mâncare de bebeluși, care este oribilă, iar seara am mâncat o supă de linte care mi-a dat bătaie de cap fiindcă stomacul mi-a luat toată energia.

Nu ți-e frică de aceste momente de leșin, de lipsă de energie?

Momente de lipsă de energie avem tot timpul. Mi-e frică de momentul când le ignor.
Nu am ținut post în Coreea, pentru că eram într-o situație stresantă. În atari situații nu pui corpul într-o situație complicată. Dar acum eram bine și am și reușit să îl duc până la 8 zile. Și nu este o cursă.

Este vorba doar despre a fi mai uman cu mine. Când eram mai tânăr munceam foarte mult, ignoram somnul, mâncarea, iubirea. Cred că am ajuns undeva unde nu îmi place, unde mai am multe de lucrat cu mine.
Fac sport de câțiva ani, iar postul este o modalitate de a da atenție corpului: simt când am nevoie de apă, de meditație, de odihnă și îi dau exact ce are nevoie. Când țin post las corpul să fie șef.

HealthLife StoriesSports
Share this article