Am găsit pe birou un soi de mulaj: alb-lucios, uşor ca un fulg – şi întrucâtva asemănător unei cochilii de ocean, cu spinarea curbată, şi cu nişte pinteni care parcă ies din vertebrele unui corp neştiut.
M-a intrigat „piesa”. Am sucit-o pe o parte şi pe alta, am încercat să îmi potrivesc degetele în şanţurile care dădeau contur sinuos şi freamăt acestei mici ciudăţenii albe. Zic freamăt pentru că, aşa de neînţeles cum era, degaja o dorinţă să fie cuprinsă în mână, îşi caută un loc. Nu ştiu să spun dacă era „frumoasă” în vreun fel; mai degrabă nu, dar avea un aer serios, curat şi părea că înmagazinează secrete – fapt pentru care m-a emoţionat brusc.
Am lăsat-o în aşteptare pe birou şi m-am dus să mai văd cum avansează pregătirile expoziţiei MethaLan, un proiect curatorial foarte puternic pe care un colectiv de artişti tineri îl făcea atunci, în toamna lui 2015, în galeria noastră. O colegă m-a întrebat dacă mi-a plăcut zăerc-ul Maiei Oprea. Zăerc?! Da, aşa se chema obiectul alb pe care îl găsisem pe birou. Era o mică lucrare gestualistă, să zicem, a Maiei Oprea: urma solidificată a strângerii unui pumn. Pumnul ei, al artistei. Înseamnă că are mâna mai mică decât a mea, mi-am zis, cu gândul la încercarea mea nereuşită de a cuprinde perfect acel obiect. Şi înseamnă că am dat deja mâna cu această Maia Oprea, am cunoscut-o in absentia.
Între încântările şi perplexităţile felurite pe care ţi le prilejuieşte arta, această întâlnire cu un artist necunoscut a fost pentru mine de neuitat.
La vernisajul expoziţiei de grup am cunoscut-o şi personal. O fată tânără, cu privire alertă; era neobosit volubilă – şi însărcinată. Urma să nască în scurt timp. Venise şi cu soţul şi cu părinţii, o echipă în toată regula, un fel de comando animat de artă. Am aflat despre proiectele ei – şi despre materialul pe care l-a inventat, pasta din care făcuse Zăerc-ul meu alb. Am mai aflat şi că acesta nu era singur pe lume: lucrarea întreagă, în desfăşurare continuă, era alcătuită dintr-o armată de Zăercşi, cu diverse morfologii, tot atâtea containere-martor ale mişcărilor mâinii, imaginarului artistei şi al trecerii vieţii.
La un an distanţă de acel moment Maia Oprea a câştigat premiul AnnArt 2016 şi are în această perioadă o expoziţie personală la galeria de pe Paris 39 – pictură şi instalaţie-obiect.
Cu un slab spoiler alert (în fond, ce putem deconspira în artă, când privirea şi înţelesul emoţiei sunt experienţe atât de subiectiv-individuale?) – vă spun totuşi că în expoziţia ei, numită Stivuire, este vorba despre inventarea unui mecanism de captură a timpului.
Astfel, o bibliotecă, mare cât tot peretele cel mare, ne este prezentată ca un dicţionar-arhivă pe ale cărui rafturi sunt adunate felurite semne ale unui drum personal lucid şi sensibil: rulouri dolofan-molatice, cam ca cele care păzesc ramele ferestrelor de curent; cutii de inox cu insecte, bolovani mari şi stranii, multi-stratificaţi în fibră şi culoare; recipiente cu tăciuni din vreo sobă a vreunei vacanţe la ţară; o sticlă cu apă limpede (din …?) şi rânduri-rânduri de tăbliţe dintr-un soi de lut aspru, ca un amalgam de susan, şi care e un suport fascinant pentru diverse mesaje pictat-scrise de Maia. Alături de picturile transmografii, ca nişte jaluzele delicate care ne lasă să privim în spaţiile luminoase ale coloanei continue numită timp, toate acestea alcătuiesc un misterios jurnal de drum.
Mi-a plăcut mult îndemnul artistei să investigăm îndeaproape oricare din aceste piese, să le scoatem din rafturi, să le desfacem, să le mirosim, să le citim. (Recunosc că pe unele mi-a venit chiar să le ronţăi într-un colţ, să le cunosc mai bine, aşa cum fac copiii 🙂 Aceste lucrări de artă conţin o acumulare de straturi de memorie şi de timp ce emoţionează: simţim efortul artistei de a fixa trăirile, de a le pune la adăpost de pustiirea pe care timpul le-o aplică fără oprire. În fiecare zi privesc în oglindă moartea lucrând, îl citează Francisc Bacon pe Cocteau; regăsim acest text scris de Maia pe una din tăbliţe. Sunt vreo 80 de tăbliţe: oferă o lectură pasionantă despre piatră şi realitate, despre hârtie, moarte şi senzaţie – ca nişte hieroglife ale vieţii unui atelier de artist decis să nu lase nimic să se piardă în neant.
Dar să revin puţin la „materia primă” – amalgamul acesta din care sunt făcute toate piesele ce compun Marele Dicţionar al Trigii, cum numeşte Maia Oprea instalaţia-obiect.
Într-o tradiţie contemporană a lucrului artistic cu fel şi fel de materiale alternative, m-am dus cu gândul, extrem şi feroce, la Marc Quinn, sculptorul care, când nu lucrează în marmura de Carrara, lucrează în sânge închegat şi, mai subtil şi suportabil, m-am gândit şi la Nicolae Comănescu, pictorul care îşi compune pigmenţi din cărămizi ale clădirilor prăvălite în Bucureşti şi din cenuşa grătarelor unor târziu-în-noapte petreceri prin Berceni. Pentru zercşii ei, Maia Oprea macină în pulbere grunjoasă diverse lucruri care i-au invadat în timp spaţiul locativ şi psihologic şi pe care, compulsiv, nu poate şi nu vrea să le arunce: flori uscate, pagini din cărţi vechi, răşină din pomi, cenuşă din sobă, coji de ouă, fâşii de haine, ambalaje – toate rămăşiţe ale unui trecut care nu se pierde, ci se construieşte într-un obiect nou, recuperatoriu, investit cu semnificaţie.
Înţeleg astfel cum ei toţi, artiştii, procedează mai bine decât noi ceilalţi, cei neatenţi şi grăbiţi. Pentru că, tot inspirată de „pasta de lucru” frământată de Maia, mi-am amintit despre plastiglomerat, opera noastră. Acesta este o rocă nouă, creată de natură, dar ca răspuns tragic la avalanşa de deşeuri pe care noi o revărsăm asupra sa. Plasticul topit pe plajele lumii se combină cu sedimente, cu aşchii de lavă sau reziduuri organice, cu scoici, cu lemn şi nisip, într-o rocă indestructibilă, mai densă decât chiar plasticul – şi fără moarte. În aceste roci se va păstra semnul geologic al contribuţiei generaţiei noastre asupra planetei.
Cred că în oglindire inversă, roca nou-creată de Maia Oprea va fi indestructibilă pentru că îşi trage seva din prea-viul vieţii sale: din reziduurile stivuite, reciclate, aruncate şi găsite într-un parcurs ce a purtat-o din apartamente ale copilăriei aglomerate la bloc până în studiouri ultra-echipate ale studenţiei sale nord-americane; din sălile de curs de la Grenoble până la atelierul de la Buzău; de la patinaj la pictură, de la lecţii de desen pentru copii la înot şi lectură asiduă; de la accidente de maşină până la întinerirea în iubirea care i-a adus-o pe fiica sa, Meira.
Aşadar, mă declar fermecată şi asigurată de această operă în creştere continuă a Maiei Oprea; nu mi-e frică de solitudinea care se întrezăreşte şi de regretul transformării din care îşi trage seva, şi nici de rătăcirea departe de locul comun: acolo stau şansele noastre la nemurire. Posibil suprapuse. Stivuite.
Temă pentru acasă
Alegeţi oricare zi până în 8 octombrie, şi chiar şi noaptea de vineri, 30 septembrie până în zori, ca să vedeţi la AnnArt această formidabilă expoziţie Maia Oprea. În noaptea albă a galeriilor veţi avea norocul să faceţi un tur al expoziţiei cu Maia ca ghid. Detalii pe noapteagaleriilor.ro
Expoziţia Maia Oprea: Stivuire, este deschisă până pe 8 octombrie, la AnnArt Gallery ( Str. Paris 39)
Pe aceeași temă
Citește mai multe
