Mamă de gemene la 43 de ani: Povestea Oanei Grigore, cel mai longeviv purtător de cuvânt al Ministerului Sănătății

Oana Grigore are 46 de ani și, de la 30, este purtătorul de cuvânt al Ministerului Sănătății, adică una dintre cele mai încercate autorități ministeriale de la noi. Oana este inginer ca formare și a părăsit meseria la care a visat pentru a intra într-un birou de presă din Ministerul Turismului. Se întâmpla acum 22 de ani. 

Munca și cariera însă nu i-a dat niciodată timp pentru familie, iar la 40 de ani a avut o revelație: și ea, și soțul ei, Emil, inginer și el, se găseau incompleți. Oana a început o complicată procedură de fertilizare iar acum are două gemene, Ema și Alexandra, care au învățat-o să descopere emoții și gânduri despre care nu știa că există: „Cum se spune? Să plantezi un pom, să faci o casă, să ai un copil. Eu am plantat pomi când am fost pionier, am făcut o casă când am avut nevoie și am simțit că cercul este închis doar când apar copiii.”

Iată povestea Oanei!

Când ai intrat în minister și de ce?

În 2003, am dat concurs și am intrat în Ministerul Sănătății. Iar din 1997 lucrez într-un birou de presă, numai la nivel de ministru, pentru că așa s-a întâmplat, fără să știu nimic despre această meserie. Nici nu știam atunci că există birou de presă, nu știam ce înseamnă să fii specialist în comunicare, ce înseamnă jurnalism, nici măcar nu știam în special ce înseamnă un ministru. Vedeam și eu, ca toată lumea, ce este administrația publică și ce rol are ministrul în această schemă ca orice om, la televizor.

Eu am terminat în 1996 Institutul politehnic, Facultatea de Tehnologie a Construcțiilor de Mașini și sunt specializată în mașini unelte: strunguri, freze, raboteze. Și chiar mi-a plăcut facultatea și toată incursiunea asta tehnică.

Dar, în momentul în care am terminat studiile, toată industria era în declin. Când am mers să mă angajez, țin minte și acum, mi-a ieșit în cale un inginer vârstnic, care mi-a arătat lângă un banc de strung mai multe persoane și mi-a spus: „uite, jumătate dintre acei oameni sunt ingineri cu vechime de peste 20 de ani și mâine trebuie să îi dăm afară pentru că nu mai avem rentabilitate, ca unitate. Tu ești foarte tânără, de-abia ai ieșit de pe băncile școlii și cred că ar fi bine să te reorientezi în viață pentru că nu știu dacă acum îți vei mai găsi calea în acest domeniu.”

Eram cu soțul meu, el nu a vrut nici în ruptul capului să renunțe la meserie, a continuat să caute și, în cele din urmă, a găsit de muncă în acest domeniu și acum lucrează într-o multinațională. Eu însă m-am reorientat.

Să mai rămânem puțin în zona asta. De ce ți-ai fi dorit tu să devii inginer de mașini unelte?

Mi-au plăcut foarte mult în școală matematica și fizica. De fapt, eu aș fi vrut să continuu cu fizica. Așa era atunci: toată lumea se făcea inginer, medic, militar. Știi cum se zice, să ai o meserie!

Mie mi-a plăcut partea mai tehnică și mi-au plăcut științele exacte. Cred că semănam tatălui meu, Iancu Grigore, care a fost ofițer, absolvent de Academie Militară, și a condus unitatea mecanizată de tancuri de la Florești (Cluj). Mama este chimistă. Deci aș zice că am semănat și cu mama. Doar că ea a lucrat mai mult în învățământ, nu într-un institut de cercetare.

Multă tehnică și științe exacte am văzut în familie, dar, uite că viața te duce unde te aștepți mai puțin.

Unde te-ai născut tu?

Aici, în București, dar la vârsta de o lună am plecat în Cluj pentru că tata a fost detașat la Armata a IV-a A lucrat și în Florești, și în Cluj-Napoca, iar când am împlinit 14 ani ne-am mutat înapoi în București, unde tata a fost din nou detașat.

Cum ai suportat toate aceste mutări?

Cred că foarte bine pentru că eram copil și nu prea îmi dădeam seama. În plus, noi, ca familie, deși am fost doar eu și părinții, eram foarte uniți. Așa încât, unde era familia mă simțeam foarte bine, fie că eram în Cluj, fie că eram aici. 

Sigur că am simțit o diferența când m-am mutat aici. Veneam dintr-un oraș de provincie, eu eram mai liniștită, cu o altă educație și un alt stil de viață.

Pe de altă parte, aș zice că am ajuns în București într-un moment foarte bun, exact înainte de a intra la liceu, iar Bucureștiul este un oraș care-ți deschide porți. Sau, cel puțin așa era atunci. În acest oraș mi-am dezvoltat cariera.

Asta voiai?

Mie mi-a plăcut să învăț. Am trecut prin toate etapele vieții exact cum scrie la carte. Am fost cuminte în școală, am învățat. Știam că ăsta este serviciul meu, așa îmi ziceau ai mei.

Am terminat liceul Spiru Haret, din București, iar unul dintre profesorii mei de fizică, de care îmi plăcea foarte mult, a fost Mircea Gheordunescu, care a devenit mai târziu director adjunct al SRI și chiar șeful Academiei de Informații. Era un om extraordinar, genul de pedagog de dragul căruia înveți.

Am fost destul de cuminte și ascultătoare și un copil conștiincios. Mi s-a spus că trebuie să intru la liceu și am intrat, mi s-a spus că trebuie să fac o școală superioară și am intrat la facultate.

Mie mi-au plăcut științele exact și nu aveam atunci prea multe opțiuni, în afară de Politehnică. Ca să fiu sinceră, la limbile străine chiuleam pentru că nu punea nimeni accent pe asta. Noi aveam româna, matematica, fizica.

Mi-a plăcut să nu primesc ordine de la cineva, deși meseria de astăzi m-a învățat mult să fiu mai maleabilă. Eu, practic, unesc două lumi diferite: jurnalistul cu autoritatea publică, care are cu totul alt ritm.

Cred că toată viața mea a fost o transformare continuă. Nu mi-a fost frică de nou, așa cum acceptat și fertilizarea și toată lupta pentru a avea copii. Nu mi-a fost frică să discut deschis și nu am avut niciodată temerea că dacă cineva află despre vreo problemă a mea râde de mine sau mă bârfește.

Mi-a plăcut întotdeauna să găsesc o soluție pentru fiecare obstacol nu să mă lamentez. Meritul meu a fost că eram atentă la sfaturile celor din jur. Oamenii te învață, poate nu întotdeauna de bine, dar tu trebuie să știi să discerni răul de bine.

Să ne întoarcem la accesul tău în comunicarea publică. Cum s-a întâmplat?

Când am ajuns în situația de a termina facultatea și mă vedeam fără vreo perspectivă în inginerie am început să caut soluții pentru a mă întreține.

Am aflat că mulți din generația mea, colegi de facultate, au devenit jurnaliști. Mai mult, unul dintre ei mi-a zis că, în cadrul instituțiilor publice există niște structuri numite birouri de presă. Eu habar nu aveam ce înseamnă și ce fac acei oameni acolo.

Am deschis România Liberă, la rubrica anunțuri. Ministerul Turismului înființa Birou de presă și căuta oameni cu studii superioare. Nu spuneau nimic de specializare.

Am bătut la ușă, m-am înscris, mi-am luat bibliografia, am întrebat când se ține examenul, mi-au zis că este un examen scris și m-au chemat undeva între Florii și 1 mai 1997.

Eu, care toată viața am învățat carte, am învățat fără nicio dificultate hotărîrile ministului și legislația pe care o aveam în bibliografie. Pe de rost, pentru că eu știam să învăț.  

M-am dus la examen și am constatat că eram foarte mulți, majoritatea veniți de la ASE, unde exista o secție de turism. Ei bine, am făcut cel mai mare punctaj, undeva foarte aproape de nota maximă. Le știam ca pe apă. (râde)

Ce nu știam eu era că trebuia să dau și un interviu și se întâmpla în prezența ministrului Turismului de atunci, Akos Birtalan, din UDMR. Pe lângă el, mai era un secretar de stat, Mirel Țariuc, cred că și acum muncește prin Ministerul Apărării, secretarul General al Ministerului și băiatul de la Biroul de Presă, Gheorghe Gyorfi, un tip extraordinar, pe care nu am să-l uit toată viața mea.

Voiau să știe ce caut eu acolo, de la Institutul Politehnic, la Ministerul Turismului, iar eu le-am zis povestea cu onestitate: cum am ajuns să mă angajez în fabrică și am găsit cohorta de ingineri ce urma să fie dați afară, le-am explicat că eu vreau să muncesc și să mă formez.

Le-a plăcut că nu am mințit, le-a plăcut discursul, dar, țin minte și acum, m-au întrebat de Uniunea Europeană. Habar nu aveam ce însemna, dar, cu mintea mea de atunci, le-am spus că aparținem unui spațiu european și că nu vom putea niciodată să trăim singuri.

Atunci mi-au zis: „de mâine vii la serviciu!”. Așa am intrat în sistem.

Am început de jos: ca să fac o conferință de presă trimiteam faxuri jumătate de zi, pe un singur telefon. Apoi sunam la jurnaliști, unul câte unul, de pe același telefon.

Tăiam din ziare și făceam revista presei, iar asta, și altele, am învățat-o de la ungurul meu, Gheorghe Gyorfi. Mă trimitea cu revista presei la fiecare departament și așa am învățat tot ministerul. Este un detaliu foarte important să știi instituția, așa încât să o poți promova în afară.

Am învățat să fiu un jurnalist în interior ca să pot transmite ce trebuie în exterior. Iar de la jurnaliști am învățat ceva foarte important: ce să pun în informările de presă.

Jurnaliștii mă sunau și cereau diferite alte informații. Eu ascultam, notam iar data următoare aveam grijă ca acele informații să apară în informarea mea. Dacă ei voiau niște detalii statistice, de pildă, cum aveam atunci, câte hoteluri s-au privatizat, știam că astea sunt detalii importante, iar următorul comunicat, informația asta era la sfârșit.

Așa am învățat meserie.

Pe urmă m-am dus și la școală. Timpul a trecut și, indiferent câtă meserie aș fi știut eu din practică, veneau generațiile tinere și a apărut nevoia să fiu și eu la punct cu noi metode și practici.

Așa că am făcut a doua facultate, de comunicare.

Toate aceste lucruri au necesitat timp. În 1997 am început cu Ministerul Turismului, am trecut prin Ministerul Dezvoltării și Prognozei, ministru era Hildegard Puwack, dacă îți mai amintești, după care am venit în Ministerul Sănătății, în iulie 2003.

De atunci nu am mai plecat. Cred că am avut toate funcțiile posibile, am fost consilier de ministru, șefa biroului de presă, iar acum conduc o direcție care are, pe lângă presă, relații internaționale și afaceri europene. A

Acum, la 40 de ani, am învățat o altă meserie, afaceri europene și relații internaționale. Am făcut cursuri, mi-am luat notițe și m-am specializat, iar anul acesta am fost implicată în organizarea Președinției Comisiei Europene pe partea de sănătate.

Cum te-a schimbat ca om mediul acesta al comunicării?

Foarte mult, m-a făcut și mai sociabilă decât eram înainte, m-a făcut să învăț o mulțime de lucruri.

Jurnaliștii sunt niște oameni extraordinari din punctul de vedere al informației, de la ei poți învăța enorm. Și acum cred că cel mai bun PR este cel care nu a fost vreodată jurnalist, pentru că ei nu se prea pot despărți de judecata lor de presă când intră în public relations. Și este firesc, așa sunt formați. Eu m-am format să pot veni în întâmpinarea lor și să fiu la dispoziția lor cu informația. Ei nu au această disponibilitate.

Pe de altă parte tu ai fost interfața unui minister cu foarte multe hibe și scandaluri. Cum ai rezistat?

Când am ajuns eu acolo nu exista birou de presă, toți jurnaliștii umblau liberi pe fiecare etaj, fiecare își lua informația de la câte un medic angajat acolo. Mi-a fost foarte greu să demonstrez și jurnaliștilor, dar și celor din minister, că pot avea încredere în mine, că pe unii nu îi împiedic să aibă informația, iar celorlalți să le arăt că nu vorbesc prostii și că munca mea îi scapă de un stres.

Cât a durat asta?

Cred că un an sau doi a durat toată munca asta. Jurnaliștii de pe sănătate sunt niște oameni extraordinari, care văd foarte multă durere, multe probleme. Sănătatea nu este turism. Acolo totul este frumos, o vacanță.

Aici este boală și durere și nu ai disponibilitatea să înțelegi autoritatea publică. Pe tine, ca jurnalist, nu te interesează că și ei au probleme, caută soluții și depind de oameni, de tehnologie. Nu ai disponibilitatea asta, când vezi un copil în scaun rulant.

Și ce faci, tu ca reprezentant al autorității?

Încerc să le explic și unora și altora cum văd eu lucrurile. Problema pacientului este cea mai importantă, fie că are o unghie încarnată, fie că are o boală cronică. Iar pentru jurnalistul care a preluat acest caz, problema aceea devine cea mai importantă și nu îl interesează că tu ai 100 de subiecte similare în acea zi.

Și cum reușești să nu o iei personal?

Le-am câștigat încrederea și pentru asta mi-au trebuit ani. În redacții se știe cumva că la Ministerul Sănătății este Oana Grigore și asta le dă încredere. Sigur că și mie mi s-a întâmplat să îmi pierd răbdarea. Dacă s-a întâmplat asta am sunat înapoi și am prezentat scuze.

Cum ai rezistat?

Cred că mi-a plăcut. Dacă mă gândesc, din 1997 până acum câți miniștri am reprezentat nici nu le mai știu numărul: de la PNTCD, PSD, FSN, PDSR, PD, PNL, îți dai seama.

Am rezistat, dar în detrimentul familiei.

Soțul meu, a avut și el provocările și etapele lui de dezvoltare, ca inginer pasionat, iar acum a ajuns un expert foarte bun. amânoi ne-am concentrat pe carieră. Sigur, am avut o casă, o mașină, dar ne-am dat seama că nu era de ajuns.

Când a apărut dorința de a avea copii?

La 40 de ani. Am deschis ușa și am zis: „ce facem noi?”. Eu luam tot timpul echipe noi și nu știam când trece timpul la muncă, am avut și probleme de familie, tata a murit, tatăl lui la fel, adică am fost ocupați.

Dar la 40 de ani ne-am întrebat cum va fi viața noastră mai departe. Și ne-am dat seama că nu suntem compleți.

Primul pas a fost să verific dacă mai pot face copii și, din vorbă în vorbă, apropo de ce îți povesteam despre sinceritatea cu care asculți pe toată lumea, am aflat de la una dintre ziaristele acreditate pe sănătate, Alexandra Mănăilă, despre un medic specialist în fertilizare.

Și atunci am realizat cât de mult contează ca acest medic să îți devină prieten. Eu, specialist în comunicare în ministerul Sănătății, nu am citit un rând despre problema mea. Discutam totul cu doctorul. Nu am vrut să știu!

Noi eram apți din punct de vedere medical, singura problemă era cea a timpului. Era problema mea. Soțul meu putea să aibă copii și la 85 de ani. Eu însă aveam deja 40 de ani, iar asta era o problemă: sarcina se prinde mult mai greu, o duci mai greu.

Eu am pierdut o sarcină pentru că organismul meu nu era pregătit.

Cum ai trecut peste asta?

Atunci a fost într-adevăr, un moment greu. Dar, ți-am zis, eu nu am văzut niciodată obstacolele, ci soluțiile. Eu sunt structurată de așa natură încât îmi scot din minte gândul negativ. Și am refuzat pur și simplu să iau în calcul faptul că este posibil să pierd și a doua sarcină.

Adică, dacă am făcut o prostie și am stat atâția ani fără copii, mi-am scos din cap orice gând negativ și am zis: „fie ce-o fi! Cu Dumnezeu înainte!”

Cum este acum?

Nu ne-am gândit că vor fi gemene, dar, având în vedere că eu nu am frați, soțul meu nu are și le-am făcut și la 43 de ani mi-am dat seama că este mai bine așa.

Nu m-am gândit că poate fi atât de greu să crești un copil. Nu aș fi crezut vreodată, probabil este și vârsta, iar oboseala își spune cuvântul. Este bine să le faci, cum zicea tata, Dumnezeu să-l odihnească!, pe toate la timpul lor. Eu le-am făcut pe toate, și școala, și cariera, la timpul lor, dar asta cu copiii nu mi-a ieșit.

Este altă viață acum. Noi avem niște meserii în care timpul nu ne este prieten. Părinții noștri sunt foarte vârstnici sau nu mai sunt și atunci trebuie să apelăm la diverse metode: grădi, bone și alți oameni care nu sunt ai tăi.

Este foarte complicat că, pe copii, dacă i-ai făcut, trebuie să te ocupi de ei. Eu nu am făcut copiii din egoism, să îmi dea o cană de apă la bătrânețe. Am făcut un copil să mă întregesc, ca om și ca familie.

Cum se spune? Să plantezi un pom, să faci o casă, să ai un copil. Eu am plantat pomi când am fost pionier, am făcut o casă când am avut nevoie și am simțit că cercul este închis doar când apar copiii. 

Este și greu și frumos. Mie nu mi-a prea fost frică în viață. Niciodată. Acum îmi este frică. Este prima dată când m-am urcat într-un avion și m-am rugat să ajungem cu bine pentru că am doi copii de crescut acasă.

Este prima oară când am refuzat o delegație pentru că trebuia să stau acasă cu copiii. Nu mi s-a mai întâmplat până acum.

Este prima oară când m-am rugat la Dumnezeu ca mama să fie sănătoasă să își vadă nepoatele. Mama este un om bolnav, cu o boală cronică incurabilă dar și-a pus țel să le vadă la 15-20 de ani, iar acum are 74 de ani și s-a transformat incredibil.

Pentru prima dată mi-a fost frică atunci când a plecat soțul în delegație. El călătorește destul de mult și a avut un drum în Japonia. Atunci m-am rugat la Dumnezeu să revină sănătos.

Este prima dată când deschid ușa acasă cu sufetul la gură și vin într-un suflet să le aud cum mă strigă de la etajul patru:  „mama,!” și atunci nu-mi mai trebuie nimic. Nu mă mai gândesc la probleme, telefoane, necazuri și așa mai departe. Nu mai contează.

Ce-ți dorești pentru ele?

Să fie fericite, sănătoase, să cunoască lumea. Îmi doresc să fie mai mult decât sunt eu. Eu am avut ocazia să lucrez cu niște oameni extraordinari, niște erudiți, profesori remarcabili, miniștri, demnitari de la care am învățat mult, m-am învârtit într-o lume în care am primit extraordinar de multe. Pentru ele să fie mai mult: să cunoască lumea, să vadă cum trăiesc alții, să își aleagă meseriile care le plac.

Vreau să fie conștiincioase, să nu le fie frică de schimbări, să învețe să lupte pentru ce își doresc dar să lupte frumos!