”Mama era arestată în Iran, din cauza religiei, eu eram în Franța în plină adolescență și nu știam ce ne așteaptă”. Mitra Enayati-Tai, povestea unei milionare care a învățat să ”servească”

Tu conduci un Centru Educațional în Băneasa (CEB), într-una dintre cele mai bogate zone ale Bucureștiului. Cum a apărut ideea aceasta și de ce?
Ideea a apărut în momentul în care am rămas acasă cu copiii mei, chiar de când s-au născut. Practic, acum mulți ani, dacă te gândești că Anis, băiatul cel mare, este în anul V la medicină (are 23 de ani). Iar decizia asta cred că am luat-o pentru că îmi amintesc că nu mi-a plăcut niciodată absența prelungită de acasă a mamei. Ea lucra ca medic și era mai tot timpul plecată. Și cred că la 10 ani m-am hotărît că dacă voi avea copii voi rămâne cu ei acasă.

Aici trăiesc două categorii de oameni: ”băștinașii”, tineri care s-au născut și au crescut aici și cei care au cumpărat, au construit case și au rămas în zonă. Cu suntem și noi, de 17 ani. Noi încercăm să facem cumva să fuzionăm. Nu există legături între unii și alții. Câțiva vecini ne-au spus, când ne-am mutat, că nu ar fi crezut că îi vom lăsa pe copiii noștri să se joace cu ai lor. Acum mai facem vara ceva, facem un grătar pe stradă: cine dorește, aduce carnea, o pune pe grătar și mâncăm împreună. Încercăm să vedem cum putem deveni mai legați.

Primii copii care au ajuns în CEB sunt vecinii mei și îi știu de când s-au născut. Două fetițe, Bianca și Diana, pe care le știu de când se plimbau în cărucior și erau numai zâmbet. Eu nu aș fi vrut să fie un loc pentru copiii cu probleme sociale, aș fi vrut să fie un centru în care orice copil care rămâne singur acasă să găsească un loc în care se dezvoltă, crește, învață.

Școala românească este foarte grea. Eu am făcut clasele primare în Africa, în sistem francez și am văzut foarte ușor diferența. Aici școala se adresează unei elite cu posibilități financiare: părinții nu stau cu copilul acasă să îl ajute la lecții, dar plătesc meditatori. Am avut copii care stăteau acasă singuri până la 8 – 9 seara. Un părinte care se întoarce la acea oră acasă nu are cum să-l mai controleze teme.

Am avut copil care a ajuns la mine la sfârșitul clasei întâi fără să fi scris măcar o linie dintr-o literă. Stai puțin, aici nu e vorba de inteligență, să scrii literele. Aici trebuie vorbit cu mama și întrebat ce se întâmplă. Ceea ce am și făcut. Și am aflat că de fapt copilul se plictisește repede și plânge, iar soacra spune ”lasă copilul în pace!”, iar mama cedează. Copilul a fost lăsat în pace și la sfârșitul clasei nu știa nimic. Or, ritmul este foarte strâns. La sfârșitul clasei întâi trebuie să știu că citesc. În clasa a doua, dacă nu știu să citesc cerințele, nu știu nici matematică. Începe tabla înmulțirii, dacă nu o știu nu știu nici matematică. Deci dacă pierzi copilul în clasa întâi și a doua este foarte greu de recuperat ulterior.

Apoi, în clasă, învățătoarea lucrează de fapt cu câțiva, 3-4, cei mai buni. Nu aș vrea să dăm vina pe cadrele didactice pentru că este un cerc vicios: sunt prost plătiți, foarte puțini aleg meseria asta de drag și atunci dacă nu sunt buni, nu sunt calificați, nu sunt plătiți. Și am închis cercul. Toate părțile sunt de vină. Iar aici suferă numai copiii.
Asta încercăm să facem aici: să primim copiii care au nevoie și pe care să îi formăm să facă față și într-un sistem care nu-ți prea multe șanse dacă nu ai bani. Îi ajutăm să crească frumos și spiritual. Mi se pare că prea puțini părinți fac educație spirituală copiilor. Or, ce însemnă educație? Să scoți la iveală aceste pietre prețioase care sunt în copii și să le șlefuiești. Asta faci. Că dacă scoți o piatră dintr-o mină n-are nicio valoare, diamantul capătă valoare dacă este șlefuit. Și asta facem noi prin educație spirituală. Cum? Trebuie să recunosc aceste calități, trebuie să știu că am în mine iubire ca să știu să le dezvolt, trebuie să știu că sunt om, că am bunătate, compasiune.

Și de ce crezi că uităm de compasiune?
Cred că ne lăsăm păcăliți de lumea asta materialistă și uităm de partea noastră umană. Noi avem impresia foarte des că suntem animale inteligente, dar suntem mul-mult mai mult decât atât. Suntem o parte fizică și una spirituală. Dacă o dezvoltăm prea mult pe prima ajungem la egoism și alte deficiențe ale societății noastre capitaliste. Iar dacă insistăm prea mult pe cealaltă cădem în fanatism, iar efectele acestuia le vedem și astăzi. Ele trebuie să fie echilibrate dacă vrem un om dezvoltat armonios și fericit.

Din păcate, societatea capitalistă ne păcălește cu un ritm: trebuie să am mașină, trebuie să ajung la nu știu ce nivel social. Depinde de ce scopuri avem în viață. Iar una dintre discuțiile cu copiii este despre asta: care este scopul în viață? Am 150 de ani de trăit și se termină totul (mulți tineri spun că au o singură viață și trebuie să le încerce pe toate). Dar dacă te gândești că mai ai o viață apoi, atunci ți-o construiești altfel pe asta.

Cum ai ajuns tu în România?
Am ajuns aici datorită Reginei Maria, care a fost primul cap încoronat al lumii care a îmbrățișat credința Bahai, credința în care m-am născut eu. Am ajuns după revoluție, în ianuarie 1992, la Brăila. Era un ger cumplit, -20 și ceva de grade, iar eu veneam din Franța unde nu văzusem niciodată un astfel de frig.

De fapt, România îmi mai era cunoscută datorită Nadiei Comăneci. Când eram mică visam să devin ca ea. Am și făcut cursuri de gimnastică. Eu cred că românii nu sunt încă foarte conștienți de cât de populară devenise țara lor după victoria Nadiei de la Montreal. Tata îmi povestea de un prieten al lui care, în sera celebrei note de 10, a aruncat televizorul pe geam de bucurie. Și vorbim de un iranian.

Eu m-am născut în Iran dintr-un accident. Mama era mai kamikaze așa: gravidă în 7 luni a călătorit în Iran. Nici nu știu cum de i-au dat voie. (râde). Adevărul este că bunicul a murit când mama era gravidă și a fost nevoită să meargă în Iran să viziteze familia.

Eu am crescut în Africa, unde am ajuns cu părinții mei. Tata era medic chirurg, iar mama a fost pediatru la început dar, din cauza mutărilor foarte dese, a fost nevoită să renunțe la prima specializare și a muncit ca generalist, apoi a devenit homeopat.

Ei au trăit în mai multe țări din Africa de Nord: mai întâi în Tunisia, s-au căsătorit și apoi au mers în Algeria. Iar de aici au fost alungați din pricina persecuțiilor religioase. Însă ei și-au dorit foarte mult să rămână în Africa, așa că și-au găsit un loc în Congo. Dar nici acolo nu am rezistat mult pentru că puterea politică dorea să pună mâna pe spitalul unde tata era chirurg și singura soluție a fost să ne alunge. Și atunci s-au gândit că dacă meg în țara lor natală, în Iran, poate se refac în 2-3 ani și pot merge pe drumul lor. Dar din păcate viața le-a schimbat planul. După câțiva ani a venit revoluția religioasă și au început persecuțiile musulmanilor împotriva Bahai.

Mama a fost arestată și a stat în închisoare două luni. Eu eram deja în Franța, la școală, cu încă doi frați ai mei, iar tata, care a avut un accident și a venit să ne viziteze, era cu noi. Doar mama și sora mea rămăseseră în Iran. Mama a fost închisă, iar în tot acest timp mesajul era că dacă renunți la religie ești liberă, dacă nu vei rămâne aici pe veci. Iar asta s-a întâmplat tuturor credincioșilor Bahai. Din fericire nu au durat foarte mult, pentru că presiunea internațională era destul de puternică.

Mama și sora mea au reușit să treacă granița, ajutate de o organizație, iar acest lucru era extrem de periculos pentru că mulți oameni și-au pierdut viața la frontieră, cu câțiva metri înainte de a deveni liberi.

În Iran lucrurile nu s-au schimbat foarte mult pentru cei din comunitate: un copil Bahai în Iran merge la școală până în clasa a XI-a, după care nu mai este admis nicăieri. Este exclus ca un tânăr Bahai să facă facultate. Apoi, cei care au afaceri sunt sufocați prin diferite metode. Am verișori în Iran care îmi spun că încearcă să se descurce cum pot. Femeile fac și vând de mâncare, usucă fructe și le duc la piață. Supraviețuiesc prin diferite metode.

De 170 de ani, de când există credința Bahai, în țările musulmane au existat persecuții religioase în diferite grade. Iar problema este aceeași pe care au avut-o fariseii cu Iisus.
Problema este foarte simplă, nu ne plac schimbările și din acest motiv invocăm tradițiile. În plus, unii oameni au interesul de a rămâne la putere, iar astea sunt lucrurile comune tuturor persecuțiilor religioase atunci când apare o nouă manifestare a lui Dumnezeu. Și musulmanii au fost persecutați, și creștinii. Și nu are legătură cu timpul sau cu perioada istorică.

Fanatismul se manifestă la fel indiferent dacă vorbim de evul mediu sau de secolul XX. Iar ce nu înțeleg fanaticii este că o religie are o perioadă în care răspunde nevoilor oamenilor, pe urmă devine perimată. Este ca o haină frumoasă, dar care rămâne mică pentru copilul care o adora înainte. Și Iisus spune că nu poți pune vin nou în burduf vechi. Deci este nevoie de o evoluție. Iar asta s-a întâmplat, pentru noi, când a apărut credința Bahai. Iar noi credem că de fapt există o singură religie care se manifestă în chipuri. Ca la școală: mă duc în clasa întâi sau într-a doua, aceeași învățătoare, aceleași principii explicate altfel după nivelul meu diferit.

Ce-ți lipsește de atunci?
Mi-e dor mereu de Africa. În Congo am învățat cum să trăiești cu băștinașii, pentru că și acolo este o mare despărțire socială. Și cred că atunci m-am format în ideea în care cea mai puternică legătură dintre noi este relația asta umană.
Eu am început școala în Africa, am făcut doi-trei ani în Iran și am terminat în Franța, pentru că toată pregătirea mea a fost pe sistemul francofon. Iar acum m-aș întoarce în Africa să văd locurile, școlile.

Cum ai văzut din Franța arestarea mamei, revoluția, tot ce vi se întâmpla?
Eu am trăit primele luni de revoluție religioasă în Iran. Cred că aveam 12-13 ani.
Mama era în închisoare, iar eu eram în plină adolescență. Și nu prea știam ce se va întâmpla. Tata era acasă cu noi, în Franța, și era destul de strict pentru că el a trăit fără tată de când era mic și a crescut cu foarte multe dificultăți. Iar noi repetam situația pentru că tot ce aveam era în Iran și era pierdut. Locuiam într-un apartament din Montpelier pe care îl cumpărase mama cu ani în urmă și care ne-a salvat.

Dar atunci am învățat ceva: că tot ce îmi doresc pot obține prin muncă și că ceea ce ai, mâine poate dispărea, că există momente de criză și de victorie și că atunci când suntem în criză trebuie să știm să luptăm, iar atunci când suntem victorioși să ne bucurăm. Iar ceea ce contează este caracterul omului. Și atunci am descoperit conceptul acesta de servire: să vedem cum putem servi și ajuta oamenii.

Tata a insistat foarte mult pe educație. Dacă vreți să aveți oameni puternici peste zece ani începeți de acum să îi formați.

În Franța am studiat mate-fizică, am muncit ca inginer în telecomunicații, unde, dacă nu mergi la muncă șase luni, nu mai știi nimic. Noi visam atunci la video-call, astăzi este banal.

De ce ai rămas în România?
Noi iubim țara asta. Cred că pentru noi, ca Bahai nu contează care este țara pentru că Baha’u’llah zice că Pământul este o singură țară iar oamenii cetățenii ei. Nu contează locul, ci cum poți să ajuți pe oameni. Și noi am simțit că aici putem ajuta.
Eu l-am cunoscut pe Wargha în Franța, într-o Școală de Iarnă, în 1987. Și ne-am regăsit în România, în 1992. Și ne-am căsătorit în 1994.

Și perioada aceea de după Revoluție nu v-a speriat?
Deloc. Eu am trăit dificultăți mult mai mari. În Africa am avut malarie, iar parazitul ăla chiar te chinuie. Prin comparație cu asta, România era un vis frumos.

Wargha tocmai își dădea specializarea în medicină și am decis să rămânem aici și să încercăm să ajutăm. A apărut și oportunitatea de a începe ceva pe partea de servicii medicale pentru că nu exista nimic. Tot atunci ne doream și o familie așa că eu am început să mă gândesc mai mult la copii și mai puțin la muncă.

Iar rețeaua Regina Maria s-a născut o dată cu Anis, fiul nostru cel mare. Sunt de-o seamă, 23 de ani. Apoi au apărut Sheida, care are 21 de ani, și Hoda, care a împlinit la începutul acestei luni 18 ani. Am zis că nu mai avem copii în familie (râde). Abia acum începe munca pentru noi, că nu mai suntem constrânși de copii.

Mitra, familia voastră este în topul celor mai bogați români. Pe de altă parte, tu îți dedici timpul și energia zi de zi în acest centru educațional cu copiii din Băneasa. De ce?
Cred că tot dintr-un principiu spiritual: dacă nu pun în practică ceea ce cred degeaba mai spun. Mie mi se pare infinit mai ușor ce fac eu pentru că am această posibilitate să nu merg la merg la muncă și atunci pot să îmi dedic timp la CEB. Pentru mine este mai ușor pentru că nu trebuie să plătesc facturile, se ocupă Wargha de asta. Eu mă ocup de acești copii pentru că vreau să îi scot din acest cerc vicios: s-au născut în familii care nu își pot permite bani de meditator, iar copiii suferă din acest motiv. Eu aș vrea să rup cercul ăsta și să le dau ocazia copiilor să se pregătească cu noi.

Voi ați avut copiii înscriși în școlile publice din România. De ce și care au fost provocările?
Pentru că am vrut ca ei să cunoască sistemul românesc cu toate avantajele și minusurile sale. Sigur că cel mai dificil de suportat a fost când am găsit profesori care cereau de la copii ce nu ofereau ei: un profesor cere copiilor să fie serios, dar el ajunge târziu la ore sau nu își pregătește testele.

Noi ne-am luptat cu un test care era copiat ca atare din culegerea de matematică. Or, un profesor care își pregătește testele, le face el prima dată și se asigură că sunt fezabile în timp util și pentru copil. Nu m-am dus să îi spun profesorului, i-am spus doar copilului că sistemul nu e perfect și că sperăm că în viitor va fi mai bine.

Eu mă lupt cu copiii din CEB care vin și-mi spun că profesoara este proastă. Nu ai voie să spui așa ceva pentru că ea este un om care oricum știe mai mult decât tine.

Dar când am auzit că profesoara jignește copiii am intervenit: „dacă tăceai, filozof rămâneai”, cum să spui așa ceva unui copil. Sau am avut probleme la clasele copiilor mei când nu am contribuit la o excursie doar pentru a face profesorul mulțumit.

Și mai e ceva: nu sunt de acord cu ideea asta de uniformizare a performanței în clasă: poate un copil nu este olimpic la mate, dar foarte bun la pictură. Noi trebuie să știm să valorizăm întreaga clasă, fiecare la nivelul lui, la capacitățile lui.