Maria Tureanu, fondatoarea Marie Nouvelle, de la copilăria spartană într-o familie de diplomați și juriști, la libertatea de pictor-antreprenor

Maria Tureanu este artistă și femeie de afaceri. Conduce un atelier de pictură și creează ea însăși haine speciale, pictate, vinde lucrări de artă și trăiește bucuria de a fi aflat, după multe încercări și revolte, cine este și ce poate face. Atunci a creat Marie Nouvelle.

Maria Tureanu este o fostă avocată, crescută într-o familie de juriști și diplomați de carieră, pentru care destinul părea trasat la milimetru din copilărie: Maria nu greșea, nu trândăvea și trebuia să se dedice întru totul unui lung șir de preocupări menite să o apropie de perfecțiune: lectura, matematica, baletul, pianul, tenisul de performanță, echitația. Dar în niciuna dintre acestea nu-și găsea locul pictura, exact ce-și dorea fata.

La 18 ani, în clasa a XII-a, Maria s-a răzvrătit și a plecat de acasă. A fost prima ruptură menită să o facă să devină ea însăși. A absolvit studii juridice, s-a căsătorit, a avut copiii, iar când a venit criza economică din 2008, Maria s-a răzvrătit din nou. Și-a luat viața în mâini, copiii de lângă suflet și a început ceva ce putea fi un răsunător eșec sau putea să o ajute să priceapă cine este: Marie Nouvelle, fata care poate să facă ce-și dorește pentru că are resursele, energia, mintea și creativitatea de a o face.

De ce ai vrut tu să devii avocat?

Maria Tureanu: În familia mea toți sunt avocați și părea firesc să urmez cariera părinților mei, cu atât mai mult cu cât, într-o astfel de meserie, ai nevoie și de susținere și de o ușă deschisă. Notarii, doctorii, avocații se dezvoltă mai ușor în umbra marilor stejari. Or, eu aveam acces la această viață, vedeam ce se întâmpla în jurul meu, așa încât mi s-a părut firesc să urmez și eu aceeași cărare bătătorită. M-am gândit, sunt sigură, că va fi bine și pentru mine, fără să știu că, latent, în inima mea, de mic copil, se dezvolta o cu totul altă pasiune care avea să îmi devină vocație și meserie, arta, pictura.

Să zăbovim un pic la meseria părinților tăi și, ulterior, a ta. Când îi vedeai venind de la lucru, cu ce gând îți imaginai că te vei potrivi și tu în acel tablou?

Maria Tureanu: De obicei, când suntem foarte tineri, suntem naivi, iar asta se traduce în modul în care îți imaginezi viața ta. În lipsa experienței, reușitele celorlalți par să domine viața de zi cu zi și nu par deloc excepția, ci regula.

Mama, fiind un avocat de succes pentru vremea ei, foarte pasionată de ceea ce făcea, proiecta peste mine acest gând ce mi s-a părut și mie firesc: dacă ea avea succes, înseamnă că era la îndemâna oricui, chiar și a mea, să-l am. Reușita materială, profesională îți ia ochii și îți imaginezi că este exact ce ți-ai dori, fără să te gândești că nevoia de sens este cu totul alta, că poate nu te vor hrăni sufletește acele reușite.

Atunci însă nu mă gândeam deloc în acești termeni profunzi, mi-era greu să mă definesc, să știu exact cine sunt și ce-mi trebuie. Mai ales că noi, când suntem copii, ne definim prin ceilalți: prin ce fac, prin ce spun despre noi și prin ce reguli ne aplică.

Văzând-o pe mama atât de încântată și de fericită de rezultatele ei în această meserie m-am gândit că poate fi o soluție și pentru mine.

Mama, Lucia, și tata, Radu Băjenaru, au terminat Facultatea de Drept la Cluj. Ea fostă șefă de promoție, a ajuns să lucreze în Ministerul de Externe și era, în vremurile acelea, comuniste, singura femeie din linia de juriști ce se ocupa de contractele mari de comerț între țara noastră și celelalte regiuni. Așa se face că mama călătorea peste tot în lume, iar mie mi se părea fascinant să o aștept să se întoarcă de la New York, de pildă, în anii 80, când eu eram mică și înțelegeam foarte puține din lucrurile ce se petreceau în țară, dar vedeam doar rezultatele frumoase.

Tata a ales un alt drum, cumva legat tot de Drept, și a devenit diplomat, de la douăzeci și ceva de ani. A avut o carieră consulară toată viața lui, a avut misiuni în mai multe țări din lumea aceasta, chiar și eu m-am mutat, la un moment dat, cu ei în Australia. Acum este la pensie.

Am fost, să spun așa, un copil privilegiat, dar numai din acest punct de vedere, al călătoriilor și a modului în care am început să percep lumea de mică.

Cred că cel mai potrivit cuvânt pentru mine a fost adaptarea. Am fost forțată de mică să mă adaptez, chiar dacă nu mi-a fost deloc ușor, fiind un tip de personalitate introvert. M-a chinuit destul de mult toată această deschidere către diverse lumi și nevoia de a mă împrieteni de fiecare dată cu alți copii, în alte medii. Nu pot să spun că mi-a plăcut, dar m-a ajutat mai târziu.

Familia mea, fie că vorbesc de părinți, fie că vorbesc de bunici, era una foarte strictă în educație. Când am locuit la bunici, la Cluj, nu cred că am folosit sau auzit vreodată cuvântul răsfăț.

Părinții erau mult prea serioși și aplecați asupra meseriei lor ca să mai aibă vreme și energie pentru emoțiile mele, de ceea ce simțeam eu sau fratele meu geamăn, Mihai. Așa că noi am fost nevoiți să ne descurcăm, iar faptul că l-am avut pe el alături m-a ajutat. Acum el a rămas pe calea profesională a părinților noștri și este un reputat avocat, Mihai Băjenaru.

Viața mea a avut un parcurs ulterior sinuos și nu mi-aș fi închipuit niciodată că va fi atât de imprevizibilă. Dacă mi-ar fi spus cineva că va avea atâtea suișuri și coborîșuri, dacă aș fi aflat vreo clipă că voi trece prin trei căsnicii și voi avea doi copii la 38 de ani nu aș fi crezut un cuvințel din ce aș fi auzit.

Am trecut prin foarte multe, dar, dacă te gândești la mine cu eticheta de artist, poate că lucrurile capătă sens. Acum, în sfârșit, mi-am găsit rostul și pot duce totul nu doar singură, ci împreună cu altcineva.

Cât timp ai copilărit la bunici și de ce așa?

Maria Tureanu: Până la 7 ani am avut o bonă internă, cum se practică acum, și am stat la bunici. Mama călătorea tot timpul și venea din când în când să ne vadă, iar tata era plecat la post, deci nici nu-l țin minte foarte bine din acei ani. Mai târziu, când am început școala, ne-au luat cu ei și au început alte drumuri și trasee prin lume. Dar, cât am fost la Cluj, bunicii au avut grijă de noi, iar apoi îi mai vedeam doar în vacanțe.

Cum era bunica ta, cum era bunicul tău?

Maria Tureanu: Bunica m-a influențat cel mai mult.

Bunicii mei veneau din familii foarte simple, deci au fost excepțiile familiilor lor, fiindcă erau și inteligenți, dar și foarte muncitori și, fiecare în parte, și-a depășit condiția.

Bunica a devenit învățătoare și apoi casieriță în cel mai mare magazin de atunci al Clujului, Flora. Iar bunicul, orfan, părăsit de mamă când era mic, tatăl lui murise în timpul războiului, a devenit șef de cooperativă. Era deosebit de inteligent, iar cineva din apropiere l-a remarcat și l-a trimis la școală.

Bunicii erau un model de oameni care și-au făcut un rost, fără nicio șansă realistă, așa încât și-au crescut copiii și pe noi în acest spirit, să fie serioși, sârguincioși, într-o manieră foarte dură. Iar această exigență ne-a și ajutat cumva.

Noi nu aveam voie să nu știm, să nu învățăm, să nu fim între cei mai buni, să lăsăm deoparte treburile casei și să mergem la joacă. Nici vorbă, făceam temele, lucram în casă și abia după aceea mergeam la joacă.

Perfecționiști până la capăt.

Dar, în acest fel, ei ne-au educat voința să nu lăsăm lucrul neterminat, să mergem până la capăt, să învățăm tot, noi nu am avut lejeritatea să știm că nu vom fi certați dacă nu prea facem, dacă nu prea cunoaștem sau dacă suntem diletanți.

Așa am devenit ambițioși. Nu știu dacă eu eram așa natural, cert este că acum sunt ambițioasă, foarte meticuloasă, astfel încât să nu fiu ultima, să nu mă simt mai prost decât ceilalți, să nu mă pot adapta.

Nevoia de a fi iubită, de a fi acceptată s-a transformat într-o atitudine de acest gen, a fi ambițioasă.

Să trăiești în această zonă privilegiată cred că ți-a dat acces la un alt tip de educație artistică sau dimpotrivă. La ce fel de cursuri ai fost tu „expusă”? Ai luat lecții de pian, de pictură?

Maria Tureanu: Pictura nu a fost din start ceva acceptat de bunici sau de părinți, fiindcă li se părea o pierdere de vreme. Eu eram înnebunită să-mi ia niște creioane și să mă lase să desenez de dimineața până seara, dar lor li se părea o irosire, fiindcă dacă nu aveam niciun semnalment de genialitate, să nu cumva să fac jumătate de lucru. Dar trebuia să citesc și să fac matematică.

Cu timpul, nu am mai avut nici eu vreo dorință de a picta. În schimb, în orice călătorie sau oriunde ajungeam cu familia și treburile tatălui meu, mergeam în muzee și rămâneam minute în șir contemplând ceva ce-mi atrăgea privirea.

Bun, dar dacă ai renunțat la desen înseamnă că l-ai înlocuit cu altceva, fiindcă nevoia artistică e naturală, nu?

Maria Tureanu: Am început să fac balet (la o profesoară din Cotroceni), să iau cursuri de pian și cântam foarte mult, apoi am mers la toate sporturile, am făcut tenis de masă de performanță, am fost la scrimă sau echitație, dar erau niște ocupații care nu mi se potriveau.

Deci erai în București?

Maria Tureanu: Da, venisem de la 7 ani și am intrat la școala nr. 150, de lângă Opera Română, de altfel o școală cu o reputație de a fi printre cele mai bune sau cele mai dure chiar și acum.

Deci tu ai primit în continuare aceast tip de educație spartană până la facultate?

Maria Tureanu: Da, până la facultate, când am devenit atât de rebelă, încât am plecat de acasă, m-am mutat de la ai mei și, chiar dacă am terminat facultatea, fiindcă, evident nu eram una dintre acele fete care să spună că nu-i place școala și abandonează tot, ulterior mi-am permis să găsesc răspunsuri pentru mine: cine sunt și ce fac cu viața mea.

De unde a pornit nevoia asta de transformare?

Maria Tureanu: Cred că nu am apucat să internalizez toate experiențele vieții mele și nu am fost lăsată, în liniște, să cresc. Mama era în continuare destul de dură și nu îmi permitea nici să ies, ca tinerii din vremea mea, așa că în clasa a XII-a am decis să plec de acasă, evident, pe fondul unei mari îndrăgosteli. Eram îndrăgostită de cineva cu ceva ani mai mare decât mine și care călătorise în toată lumea. Cred că am fost mereu atrasă de această diversitate de lumi.

Am terminat facultatea, a venit pe lume primul copil, am făcut stagiatura, am terminat studii post-universitare, apoi, doi ani mai târziu, a venit pe lume și Sophie, am făcut Studii europene, după care am intrat într-o criză de identitate majoră, fiindcă prea le luasem pe toate în piept de mică.

Aveam motivele mele foarte clare pentru care plecam de acasă. Și a trebuit să treacă niște ani ca părinții mei să înțeleagă, să accepte și să se bucure de Maria așa cum este ea astăzi.

A fost o luptă permanentă pentru a demonstra cine sunt și că am o valoare independentă de ei, de alte circumstanțe și pe care mi-o pot crea singură.

Cea mai mare frică a mamei era că nu mă voi descurca. Îmi spunea: „nu cunoaștem pe nimeni în artă, nu înțelegem nimic despre asta și nu o să te pot ajuta!” Oricum, ajutorul cum ar fi venit? Nici măcar material nu putea fi vorba, fiindcă afrontul fusese atât de mare încât orice susținere materială era exclusă.

La 18 ani am plecat de acasă și nu m-am mai întors. M-am căsătorit cu bărbatul cu care eram atunci, am rămas 13 ani împreună, am avut copiii, până când eu am intrat în această criză identitară. Atunci am explodat și am spus: „eu nu știu cine este Maria și sunt convinsă că sunt mai mult decât mamă, soție și femeia care termină cuminte o facultate pentru că asta se așteaptă de la ea. Simt că sunt altcineva.”

Am divorțat, am renunțat la avocatură și am decis să mă las să visez. Toată zona asta de antreprenoriat nu aș fi știut niciodată că îmi poate fi accesibilă, că intuiția mea este corectă, că pot să le duc pe toate.

Atunci am simțit că sunt destinată altei cariere, să pictez.

Bun, ai plecat, te-ai reinventat făcând ceva diametral opus față de ce fuseseși instruită să faci. Cum de nu ai cedat și nu ai revenit asupra deciziei?

Maria Tureanu: Nu am cedat pentru că mi-am dat seama că nu era doar o decizie, ci o întreagă transformare a mea. Sigur, dacă aș fi ajuns să nu mai am ce mânca, îi spusesem mamei că mă voi întoarce la ea, cu copiii.

Asta ar fi fost în esență, definiția eșecului.

Dar s-a întâmplat ca, după un an după ce am început să pictez, lucrările mi-au fost vândute și am făcut rost de primele mii de euro.

Gândirea care m-a ținut funcțională în toată această perioadă a fost: pot să trăiesc din asta o lună? Mai am o lună, e ok. Nu m-am hazardat să mă gândesc cine voi fi sau ce voi face peste 5 sau 10 ani, fiindcă presiunea era oricum foarte mare. Aș fi ajuns să mă judec aspru, să mă gândesc la cei de dinaintea mea, mari pictori, mari antreprenori, mari artiști, iar asta m-ar fi paralizat. Nu aș mai fi putut evolua, continua, fiindcă m-aș fi gândit că nu pot merge mai departe, că nu am cunoștințele necesare pentru a ajunge ca ceilalți.

Atunci am refuzat să mă uit în stânga și-n dreapta și m-am gândit doar la ce pot face astăzi, acum. Cât mai am? E bine. Iar din săptămână în săptămână s-a și dezvoltat și a reușit să crească totul, fiindcă nu m-am panicat.

Cum ai reușit tu să transformi ideile în care ai fost crescută, ale perfecțiunii, eșecului, ale conformării, adecvării în ceva ce puteai folosi pentru a deveni ce ești acum?

Maria Tureanu: Cred că acesta este secretul meu. Am cunoscut aceste dominante din viața mea, am avut experiența lor, de la cum trebuie să fii, cât de serios, cât de disciplinat, deci toate aceste aspecte pragmatice le-am transformat în reguli după care să mă ghidez, ca să pot apoi crea și ieși din tipare. Fără acest fundament, fără disciplină, fără o mentalitate pragmatică nu poți să creezi.

Creativitatea se spune că vine din haos, dar nu este chiar așa. Ca să poți ieși din conformism trebuie să știi exact ce este.

Cred că m-au ajutat fiindcă le-am transformat în ceva pozitiv, iar aceasta era singura opțiune. Când te lași dominat de anxietate, de frici (că nu ești ce ar trebui să fii), de prejudecăți atunci nu mai poți înainta spre ce ți-ai propus. Chiar dacă nici eu nu știam ce formă va lua această preocupare, știam doar că voi face ceva, că va lua forma culorii, dar mai departe nu am avut nicio idee.

Cum cântărești acum succesul?

Maria Tureanu: Acum, succesul este să faci ceea ce-ți place, sub o formă care să-ți aducă și satisfacții, materiale și sufletești. Nu se măsoară nicicum în termeni de awareness, de cine te știe în zona media, dimpotrivă, este foarte personal și ține de satifacția pe care o primești în urma muncii depuse.

Eșecul este să îți dorești ceva, să fii într-un anumit fel și să nu reușești să ieși la suprafață, să fii cu adevărat tu.

Dar cum e să o iei de la zero?

Maria Tureanu: Este o mare durere, o tristețe foarte mare. Fratele meu îmi spunea că lipsurile îi înrăiesc pe cei mai mulți dintre oameni, dar eu niciodată nu m-am purtat urât cu cineva.

Toate aceste transformări, uneori căutate, alteori venind copleșitoare au meritat pentru cine sunt astăzi. Nu aș fi avut resursele și voința să mă regăsesc dacă nu veneau toate aceste lucruri peste mine. Poate că aș fi fost o altă variantă de Maria, în care nu-mi puneam atât de multe întrebări, iubitoare de frumos dar nu aș fi știut cine sunt eu: că pot să creez ceva de la zero, că pot să supraviețuiesc.

Astăzi sunt o femeie împlinită. Iubesc, creez, cresc. Un drum anevoios aduce întotdeauna și recompensa, o viață așa cum ți-o dorești.