Maria Zancu, învățătoare: „La grădiniță cineva mi-a zis: tu ești urâtă și așa o să fii! Și am crezut, până în clasa a VIII-a, când m-am trezit în teroare și bullying, că nu mai știu cine sunt. Atunci am zis Stop!”

Maria Zancu are 23 de ani și este învățătoare la o școală publică din București. În urmă cu mai puțin de 8 ani, ea a trăit ceea ce mulți elevi din România experimentează: bullying. Acum, din rolul de profesor vorbește deschis despre ce i s-a întâmplat și despre pârghiile prin care poți scăpa de presiune și poți afla cine ești.

De ce ai ales tu să devii înățătoare?

Maria Zancu: Am realizat că asta vreau să fac abia în clasa a IX-a, când m-am mutat de la Liceul de Arte din Tulcea, unde făcusem gimnaziul și unde am avut parte de niște ani, mai grei, cu bullying.

Prima dată mi-am dorit să devin educatoare, dar mi-am dat seama că este foarte solicitant. Doamnele care pot face și pot avea răbdare cu 20 de copii de 3 ani, fiecare cu nevoia lui, unde nu e ca la școală, unde avem un orar, niște reguli, ei bine acelea mi se par super-eroine.

Doar că mai departe, când am ajuns la facultate, mi-am spus că nu vreau să fiu învățătoare, ci regizor de teatru. Nu am intrat la UNATC, dar am mers la SNSPA, la Publicitate. În timp ce eram studentă însă mi-am dat seama că îmi lipsește ceva, ceva ce îmi plăcea enorm în liceu, să predau, așa că am decis să revin la catedră. În februarie 2017 am devenit învățătoare.

Ce e frumos la munca ta?

Maria Zancu: Pe lângă faptul că am 23 de vieți și omuleți curioși care își doresc în fiecare zi să învețe ceva nou, simplul faptul că pot pune umărul la viitorul României, la a-i ajuta pe acești copii să înțeleagă ce vor ei să facă mai departe, ce vor să devină și să-i ajut să conștientizeze că sunt mai mult decât niște nume în catalog și decât ceva ce le-au spus părinții că pot deveni, mi se pare o șansă pe care nu mulți o au, să le pot spune unor copii, cu sens, că ei pot fi ceea ce-și doresc, atâta timp cât muncești și crezi în visul tău. Și fac asta de aproape 5 ani, de când am preluat clasa pregătitoare.

Ție cine ți-a spus că poți fi oricine îți dorești să fii?

Maria Zancu: Sincer? Mama. Apoi mi-am spus-o eu. Am avut doi profesori foarte dragi mie, profa de română din liceu și profesorul cu care am dat licența, care m-au sprijinit, m-au ajutat și au fost acolo pentru mine de fiecare dată când am avut nevoie. Au fost mai mult decât niște profesori, au fost prieteni, iar pentru mine a contat foarte mult acest lucru.

M-aș întoarce un pic la ce ai spus mai devreme, apropo de presiunea pe care o poate trăi un copil în școală și aș vrea să aflu despre experiența ta.  Și aș mai vrea să știu cum simți că stau lucrurile acum: s-a perpetuat modelul ori dimpotrivă?

Maria Zancu: Atunci nu știa nimeni de bullying, de depresie, de anxietate, nu știa nimeni conceptele, iar dacă spuneai unui adult, probabil că te trimitea să citești ceva și să-ți vezi de treaba ta.

„E doar în mintea ta! Asta am auzit în școală de la adulți. Ești bine! Crezi asta și ești bine!” Dar eu simțeam că nu e ok, că ceva se întâmplă și ar trebui să îi dăm un nume.

Care erau manifestările?

Maria Zancu: Jigniri, amenințări din partea unei colege din clasa a VIII-a. Sincer, nu știu nici acum care a fost motivul pentru care a început tot, dar ea a început să-mi spună că vine și mă bate, că trebuie să-mi văd de treaba mea. Asta a coincis cu dorința mea, care a apărut în clasa a VIII-a, de a schimba ce făcusem până atunci: timidă, emotivă, rămâneam mereu în banca mea, la propriu. La final de gimnaziu am simțit cumva nevoia să fiu eu și să ridic mâna la ore, să vorbesc, să spun ce cred. Și colega mea probabil că s-a simțit amenințată. A culminat cu o seară, când a venit până în fața blocului meu, cu o gașcă de prieteni, să vadă ce fac.

Apoi erau poreclele, de la colegii mai mari. Au fost momente când m-au trântit în baia școlii fiindcă nu îmi arătam dinții din față și trebuia să le zâmbesc cu forța, altfel mă împingeau, mă jigneau, nu mă lăsau să intru în școală.

Iar ca să înțelegi cât de departe s-a ajuns, tatăl ei venea în pauze la școală și se uita la mine, doar ca să mă intimideze.

Am trăit într-o teroare clasa a VIII-a.

Cu cine vorbeai despre asta?

Maria Zancu: Cu mama. Profesorii nu prea înțelegeau situația. La un moment dat a venit chiar și consilierul școlii dar s-a ajuns la concluzia că este doar în mintea mea.

Cum te simțeai?

Maria Zancu: Mă simțeam marginalizată, mi-era rușine de mine, nu mai voiam să merg la școală, voiam doar acasă. Mă speria gândul că trebuie să ajung din nou la școală. Nu știam ce să fac cu emoțiile mele, că sunt acolo și trebuie doar să le admit, nu mi-a spus nimeni că am un „călăreț”, pe care îl pot ajuta.

Cum ai scăpat de senzație? Doar îndepărtându-te de mediul agresiv?

Maria Zancu: Da. Prima data am început să vorbesc despre ce mi se întâmpla, cu mama, iar asta a ajutat enorm. Mama a fost sprijinul meu enorm în acea perioadă, chiar dacă ea nu putea face nimic pentru a rezolva conflictul. Era important faptul că mă asculta, că nu mi-a spus că e doar în mintea mea sau nu mi-a spus vreodată: „dă și tu dacă dă!”. Nu-l ajută pe copil astfel de mesaje dacă el este o fire emotivă, timidă și are nevoie de sprijin necondiționat.

Lucrurile acestea se întâmplă și astăzi, important este să le conștientizăm și să vorbim despre ele. Iar eu nu aș fi putut vorbi cu elevii mei despre bullying dacă nu m-ar fi interesat subiectul, dacă nu m-aș fi documentat și dacă nu aș fi trecut prin asta, ceea ce mă face să înțeleg mult mai ușor prin ce trec ei și să empatizez cu ei.

Eu nu aș fi fost în stare să vorbesc astăzi despre asta dacă nu m-aș fi vindecat. Dar e ceva ce s-a întâmplat și nu am de gând să ascund doar pentru că este, probabil, rușinos să spui că ai avut parte de bullying.

Cum s-a produs vindecarea ta?

Maria Zancu: M-am mutat la alt liceu și, în clipa când am văzut lista cu toți copiii care urmau să-mi fie colegi, mi-am dat seama că nu știu pe nimeni, nimeni nu mă știe, deci pot fi cine vreau eu.

Din clasa a XI-a am fost cine mi-am dorit: am început să fac voluntariat, mi-am făcut o gașcă de prieteni, am început să călătoresc, am ajuns în toate taberele posibile, organizate de MTS, toate verile erau ocupate, la fel și primăverile. Am început să scriu, să ies, să văd lumea și să nu mai fiu cine eram în gimnaziu.

Nu erai aceeași?

Maria Zancu: Nu eram. Se schimbase încrederea în mine.

Când eram mică mi-a zis cineva la grădiniță: tu ești urâtă și așa o să fii, iar eu, cum credeam pe toată lumea, am crezut. Până când m-am trezit în clasa a VIII-a că nu mai știu cine sunt, nu mai știu ce e cu mine și am zis: „Stop!”. Așa că atunci când am ajuns la liceu, din ambiție și dorința nebună de a fi altcineva, am devenit cine sunt acum, Maria de acum.