Mariana Pavel-Tanasă și povestea unei cercetătoare în România de azi: „Educația este cea mai valoroasă avere pe care o primim. Și singura care durează”

Mariana Pavel-Tanasă are 33 de ani și este asistent universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa din Iași. Până aici, nimic ieșit din comun.

Ei bine, Mariana Pavel-Tanasă este una dintre cele patru femei câștigătoare ale programului de burse private L’Oréal – UNESCO Pentru Femeile din Știință, ediția 2019. Acest program de burse naționale se adresează cercetătoarelor cu vârsta de maxim 35 de ani, care fie sunt doctorande, fie au obţinut titlul ştiinţific de doctor şi urmează un program de pregătire postuniversitară în țara noastră.

Proiectul de cercetare propus de Mariana Pavel-Tanasă va evidenția legătura dintre autofagia celulelor NK (natural killer) și infertilitatea feminină, pentru a crește șansele de reușită ale FIV.

Am rugat-o pe Mariana să ne explice pe înțelesul nostru acest program de cercetare cu care a câștigat bursa L’Oréal, dar, înainte de toate, am vrut să știm ce înseamnă să fii cercetător azi, în România. Și cum arată profilul copilului ce va ajunge cercetător la maturitate. O poveste LIFE.ro despre destinul unui copil născut să ajungă un mare cercetător.

„Știința are nevoie de femei. Proiect susținut de programul de burse private L’Oréal – UNESCO Pentru Femeile din Știință”.

Ce voiați să vă faceți când erați mică?

Când eram mică, eram pasionată de cum funcționează creierul uman. Surprinzător, pe la 4-5 ani, asta mă pasiona pe mine. Și tot la vârsta aceea, când eram întrebată ce vreau să devin, spuneam că vreau să mă fac neurochirurg ca să aflu cum funcționează creierul.

Wow!

Ai mei știu această poveste, o știu și eu, dar cred că văzusem ceva la televizor, vreo emisiune care m-a influențat și mi s-a părut ceva extraordinar. Din acel moment am zis că asta vreau să studiez.

Ulterior, viața m-a purtat pe alte drumuri. Sincer, în România nu era mediatizată cercetarea, eu fiind generația de dinainte de 1990. Nici în școală nu aflam despre cercetare, nici în altă parte.

Norocul meu a fost că am dezvoltat o pasiune pentru fizică cu ajutorul concursurilor școlare. Am reușit să ajung la olimpiada națională și să fiu și selectată pentru faza internațională la fizică.

Însă, tot timpul am avut în minte și ideea de a studia Medicina și problemele vieții. La vârsta de 19 ani eram indecisă asupra drumului pe care aveam să-l urmez, așa că am ales Medicina ca prima opțiune și, neputând să renunț nici la fizică, am făcut în paralel ambele facultăți.

Acum cred că am făcut bine deoarece așa am ajuns să aflu ce înseamnă cercetarea și mi s-a deschis apetitul pentru acest domeniu. Așa că, în timpul verilor, m-am implicat în intern-shipurile de cercetare de la diverse universități din Europa, la facultatea Științele vieții de la Lausanne, din Elveția, sau chiar la Cambridge, la Laboratorul de biologie moleculară.

Astfel am văzut că mă pasionează foarte tare, așa că am aplicat pentru doctorat la marile universități din lume și am câștigat o poziție de doctorat Marie Curie pentru a studia autofagia în neuro degenerare. De acolo, lucrurile au avansat. Au avansat în ideea că m-am îndrăgostit de domeniul autofagiei și lucrurile evoluează în domeniu.

Sunt mulți cercetători în România azi?

Cred că sunt foarte mulți. Sunt destul de multe universități și Institute de cercetare, încât cred că sunt foarte mulți.

Ce înseamnă să fii cercetător în România, să lucrezi într-un domeniu atât de puțin susținut?

Cercetarea nu este bine mediatizată, iar despre susținere, cred că începe să fie susținut domeniul cercetării. Cel puțin, mai susținut decât era atunci când am plecat eu la Cambridge. Lumea începe să înțeleagă rolul cercetării. În plus, la nivel național, s-a impus un anumit standard pentru evoluția academică a cadrelor universitare: nu mai poți să evoluezi dacă nu îndeplinești un minim de criterii de cercetare recunoscute național. Acum s-a impus obligativitatea publicării rezultatelor în reviste de prestigiu internațional. Schimbarea acestor criterii de evoluție academică a impus ca România să încerce să se încadreze la niște standarde europene minimale.

Să ne întoarcem puțin în copilărie, că am plecat prea repede… Ce erau părinții dumneavoastră?

Părinții mei au avut o carieră interesantă. Mama este subinginer, iar tata a fost inginer. Amândoi au lucrat în domeniul construcțiilor de utilaje, la cea mai mare întreprindere din Iași. Înainte de Revoluție, trebuia să fii printre primii din facultate ca să prinzi post acolo, însă, după 1990, ca foarte multe întreprinderi de stat ce au devenit falimentare, s-a închis, iar părinții mei au ajuns șomeri.

Așa că, imediat după 1990, tata a decis să-și schimbe complet cariera și s-a apucat de facultatea de medicină. Recent a ieșit la pensie ca medic psihiatru.

Într-adevăr, a fost un moment destul de dificil acela când s-au trezit amândoi șomeri, dar au găsit puterea să se reinventeze. Mama a făcut o școală de asistente medicale, încercând să lucreze tot în domeniu.

A fost o perioadă atunci când inginerii nu mai însemnau prea mult, iar în perioada aceea de tranziție, ai mei au avut inspirația de a merge în altă direcție. Și, spre fericirea lor, au reușit.

Vă jucați de-a doctorul când erați mică?

Ca orice copil, mă jucam și de-a doctorul. Țin minte că aveam o trusă de jucărie cu un mic stetoscop, un halat…

Dar locul preferat?

Aș zice casa bunicilor de la țară, pe unde ne petreceam verile.

Pe lângă Iași?

Nu, părinții mei nu sunt din Iași. Mama e din Prahova, iar tata este din Vrancea, așa că am fost unul dintre copiii care se bucura de aer curat în ambele zone, am fost în contact cu animale de curte, știu ce sunt găinile, vacile, caii și știu ce sunt și fructele luate din copac și care ar trebui să fie gustul lor. Iar asta nu știu dacă mai este accesibil noilor generații, nu știu dacă al meu copil mai are acces la așa ceva.

Aș spune că am fost un copil norocos din acest punct de vedere.

Care e gustul acela care vă amintește de copilărie?

Cred că gustul cireșelor…

Și mirosul?

Mirosul… Cred că mirosul de lucernă proaspăt cosită. Țin minte că mă duceam cu bunicii la câmp, noi copiii doar ne jucam pe lângă ei, însă iată că acesta e mirosul care mi-a rămas mie.

Care este acea năzdrăvănie pe care ați făcut-o și care se povestește și azi în familie? Erați copilul acela foarte cuminte care stătea unde îl puneai?

Nu, nu stăteam locului niciodată. Și mama spune acum, de fiecare dată, că nu aș fi avut cum să nu devin cercetător pentru că tot timpul eram curioasă, desfăceam toate lucrurile și le înșiram prin toată casa. Făceam un mic dezastru oriunde mă duceam, doar din curiozitatea de a afla ce e acolo. Ai mei povestesc și azi că atunci când primeam o jucărie, eu nu mă jucam cu ea, eu o luam și o desfăceam în bucățele mici ca să văd fiecare piesă ce face și unde e pusă. Astfel, toate jucăriile mele erau distruse, în comparație cu sora mea care era extrem de ordonată și avea grijă de jucării.

Dar la școală învățați conștiincios la fiecare materie sau prindeați din zbor?

Cred că am fost copilul care a învățat conștiincios la fiecare materie și care dorea să ia nota 10 tot timpul. Nu știu dacă este un lucru bun. În momentul de față, când mă gândesc la mine, la atitudinea mea, îmi dau seama că am fost un copil care a investit foarte mult în învățătură. Îmi doream să fiu un copil bun, dar în același timp încercam să ascult și de sfatul tatălui meu care mereu îmi repeta: „Nu învăța pentru notă, învață pentru tine. Pentru că la final, ceea ce ești la finalul zilei, este ceea ce ai în cap, ceea ce gândești. Dacă ești sănătos și ai învățat, și știi lucruri, poți să o iei tot timpul de la 0”. Și cred că acesta a fost motto-ul după care am încercat să mă ghidez în viață.

Educația am făcut-o pentru mine și, la final, cred că e cea mai mare avere pe care o am și pe care am primit-o de la părinți. Și acum mă gândesc din perspectiva mea și a copilului meu.

În momentul de față și eu, și soțul meu avem cariere foarte bune. El este fizician, este șef de lucrări la Facultatea de fizică de la Universitatea Cuza din Iași, eu sunt asistent universitar, sunt medic rezident, urmează să devin medic specialist anul viitor, suntem amândoi pe o traiectorie care merge spre succes. Dar, în același timp, îmi dau seama că va trebui să-i ofer copilului meu poate mai mult decât am avut eu, dar cu o limită, cu limita de a-l face să înțeleagă că e bine să muncească pentru ceea ce obține în viață. Nici unul dintre noi, nici eu și nici soțul meu nu am obținut ușor și ne dăm seama că dacă l-am alinta prea mult, ar ajunge în extrema în care nu ar ști să aprecieze ce-i oferă viața.

Câți ani are?

Are un an și două luni, dar mă gândesc de pe acum că nu e bine să-l alint la infinit. Este foarte greu și aș zice că meseria de părinte este mai grea decât orice meserie.

Veți ajunge medic specialist de care?

Eu lucrez în medicină de laborator. Doctoratul obținut la Cambridge este tot pe genetică medicală, partea de laborator și atunci, tehnicile pe care le-am învățat încerc să le implementez și în România. Cumva este o continuitate a ceea ce am făcut în timpul doctoratului.

De ce v-ați întors în România?

Din două motive. O dată că soțul meu a vrut să să întoarcă…

Erați împreună la studii acolo?

Eu am plecat la doctorat și la doi ani după, a venit și el ca post doc (cercetător postdoctoral) la Universitatea Cambridge. Între timp ne-am logodit și el a vrut să se reîntoarcă la Universitatea Cuza.

Și al doilea motiv pentru care m-am ambiționat să mă întorc a fost că un fost cadru didactic pe care l-am avut la Universitatea Cuza mi-a spus următorul lucru: „ai ajuns să publici foarte bine în reviste de prestigiu internațional la Cambridge. Dacă te întorci în România crezi că vei publica la fel de bine?”. Și cred că asta m-a ambiționat să mă întorc înapoi și vreau să dovedesc că da, și la noi se poate face cercetare.

Cum sună povestea de dragoste a unui cercetător? Unde și când l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră?

Pe soțul meu l-am cunoscut în ultimul an de facultate, la Medicină, după ce deja eram admisă la doctorat. Astfel, primii doi ani a fost mai mult o relație la distanță, ceea ce nu este deloc ușor. Dar pentru că eram la Cambridge, unde nivelul competitiv este foarte ridicat și prin urmare munca este pe primul plan, probabil că așa am rezistat legăturii la distanță.

Nu a fost ușor, aș zice că a fost să fim împreună. Asta pentru că, aș zice că a fost extrem de norocos să găsească poziția de post doc care să fie fix pe tema lui de cercetare și singura. De atunci, nu a mai apărut nici o poziție în domeniu, pentru că am fost curioși și ne-am interesat dacă au mai apărut. S-a întâmplat să fie omul potrivit la locul potrivit.

Îmi imaginez discuțiile din casă. Vorbiți despre întreținere, despre vecina de palier sau despre cercetare?

Acasă nu discutăm despre cercetare. Cel puțin de când este George, băiețelul nostru, tot universul nostru este în jurul lui. Așa că nu discutăm despre cercetare, ci despre scutece, merișor, supiță, legume… Cred că nu am mai avut o discuție despre ceea ce facem la lucru de mai bine de doi ani. Și, în final, cred că de asta avem nevoie: să ne deconectăm de viața de la serviciu și să ne încărcăm bateriile. Chiar dacă înseamnă nopți nedormite, bateriile și optimismul tot acasă se reîncarcă.

Puteți să-mi descrieți proiectul cu care ați participat la L’Oréal?

Acest proiect a fost studiul autofagiei în implicarea unor celule ale imunității, nespecifice, în infertilitatea feminină.

Pe românește?

Protejarea embrionului în cavitatea uterină este realizată și de niște celule ale imunității. Embrionul este jumătate propriu, al mamei, dar conține și jumătate de cantitate genetică și astfel de proteine, de la tată. Acestea sunt străine organismului și pentru a nu fi respins fătul, sistemul imun trebuie să accepte acele diferențe. O parte din celulele care participă la acest proces de menținere a fătului și de imunosupresie la acel nivel al cavității uterine, este realizat de celulele natural killer (NK). Studiul arată că activitatea acestor celule NK ar putea fi modificată de către stimuli ai autofagiei.

Ce înseamnă această bursă pentru dumneavoastră? Vă ajută în cercetarea dumneavoastră ulterioară?

Cu siguranță. Această bursă este una foarte prestigioasă în lume. În momentul în care le-am spus cunoscuților din Cambridge, din Spania, din Franța, toți au fost foarte încântați și m-au felicitat cu mare drag. Este una dintre cele mai valoroase burse oferite femeilor din cercetare și cred că cel mai important este prestigiul acestei burse. Nu este un cuantum mic, este unul rezonabil ce asigură cercetarea pentru acele 10 luni.

Nu vreți să plecați din țară?

Nu, nu vreau să plec. În primul rând am aici familia și nu aș vrea să plec. Dar este păcat că au plecat atât de mulți tineri în străinătate, care nu se mai întorc. Este păcat că țara nu oferă mediul propice ca să se întoarcă și să investească ceea ce au învățat în afară. Eu încurajez pe toată lumea să plece pentru că trebuie să pleci, să înveți, să cunoști și apoi să aduci înapoi. Este greu să te dezvolți în momentul în care înveți ceea ce au învățat și alții. Dacă vrei să te dezvolți înseamnă că trebuie să aduci ceva nou, iar acel ceva nou nu se învață decât în alte părți. Dar apoi trebuie să aduci înapoi. Asta se întâmplă în toate țările; este un trafic incredibil de informații și de cunoștințe.

Care este visul dumneavoastră? Ce vă doriți pentru „mâine”?

Îmi doresc să reușesc cu echipa de la Imunologie din cadrul UMF Iași să construim un laborator de cercetare la standarde europene. Acesta este cel mai mare vis: să reușesc să implementez în imunologie acest domeniu nou pentru România, autofagia, despre care nu știu să mai facă altcineva, și, mai mult, să ne îndreptăm către partea ei practică, clinică. Ideal aceasta este: ceea ce cercetăm să vedem că are impact asupra bolilor oamenilor și să reușim să le învingem.

10 ani, 25 de câștigătoare, burse în valoare de 1 milion de lei.

Lansate în România în 1999, bursele L’Oréal – UNESCO Pentru Femeile din Știință au sprijinit până în prezent 25 de tinere cercetătoare, cu burse în valoare totală de peste 1 milion  de lei. Rezultatele științifice ale proiectelor susținute au deschis noi arii de cercetare la nivel național și internațional, au generat noi metode de diagnostic și tratament pentru boli rare, au dus la formarea de noi laboratoare și departamente, ori au dus la atragerea de fonduri europene pentru noi proiecte de cercetare.

Ediția a zecea a programului s-a desfășurat în perioada iulie – octombrie 2019 și a reunit 72 de dosare de candidatură.

Programul de burse naționale se adresează cercetătoarelor cu vârsta de maxim 35 de ani, care fie sunt doctorande, fie au obţinut titlul ştiinţific de doctor şi urmează un program de pregătire postuniversitară în țara noastră.

Despre programul internațional For Women in Science (în română – Pentru Femeile din Știință)

Pe parcursul ultimilor 20 de ani, Fundația L’Oréal și UNESCO au sprijinit 3.200 de tinere femei de știință din toată lumea, prin programe de burse. Bursele L’Oréal – UNESCO For Women in Science (în română – Pentru Femeile din Știință) se acordă anual, la nivel național sau regional, în ceremonii organizate în 117 țări.

275 de tinere beneficiază de programe de burse naționale sau regionale în fiecare an. Dintre acestea, cele mai promițătoare 15 femei de știință sunt selectate în cadrul programului Internațional Rising Talents.

Anual, cinci femei de știință primesc premiul L’Oréal – UNESCO For Women in Science Award în domeniul lor de activitate. Fiecare laureată primește câte un premiu de 100.000 euro.

Pentru mai multe detalii: www.forwomeninscience.com