Marius Brăila a fost condamnat, în copilărie, la o viață petrecută în scaunul cu rotile, dar s-a metamorfozat. Iar astăzi, Nicu, copilul pe care l-a adoptat, are „mânuța de supererou”

Marius Brăila, tânărul pentru care nu există „Nu pot”, a deschis o școală pentru copiii cu nevoi speciale. El însuși părea condamnat, în copilărie, la o viață petrecută în scaunul cu rotile. Dar nu s-a întâmplat așa. Părinții i-au spus că orice e posibil, atunci când vrei. Marius Brăila s-a transformat și s-a metamorfozat, dintr-o persoană cu dizabilități, într-un supererou cu multiple și nebănuite abilități. 

Are un job, o familie și trei copii: cel mai mic, un băiețel abandonat pe care a vrut să-l salveze. Și a înființat o școală pentru copii cu dizabilități – o școală pentru supereroi. Dar cum arată viața unui „colecționar de operații”, așa cum își spune Marius Brăila? De ce și-a dorit să adopte un copil cu dizabilități și cum este Nicu, copilul pentru care au făcut „scut” de iubire, înțelegere și răbdare? Și de ce știe Nicu că are „mânuța de supererou”?

Marius Brăila, povestește-ne puțin despre tine….

Marius Brăila: M-am născut cu tetrapareză. Și a urmat un lung drum plin de încercări în condiții în care nu existau șanse ca eu să pot să merg singur. Dar am privit întotdeauna înainte și mi-am spus mereu că lucrurile nu sunt chiar așa și că se poate să fii altfel. A urmat un proces destul de lung prin care am reușit să ajung la o viață normală care înseamnă inclusiv condus mașina, urcat pe munți, jucat fotbal. Dar evoluția mea a fost una foarte bună, chiar și medicii au cuvinte de laudă. 

Inițial, medicii nu prea îți dădeau șanse pentru că nu erau tratamente sau pentru că nu erau cazuri care să fi avut rezultate atât de pozitive? 

De obicei, tetrapareza spastică nu prea îți dă posibilitatea să ajungi să mergi singur, neajutat de nimic. Aceasta este traiectoria previzibilă. Eu am prieteni astăzi care au aceeași boală și nu sunt deplasabili. 

Marius Brăila: „Sunt un colecționar de operații, am nouă colecționate până acum”

La tine ce a contat? 

A contat faptul că împreună cu părinții mei am încercat să evoluăm câte un pic. Practic, fiecare pas a fost câte o evoluție – de la tratamente, operații, la șase ani de înot. Eu sunt un colecționar de operații, am nouă colecționate până acum. Dar am făcut, așa cum îți spuneam, și înot – de câteva ori pe săptămână, indiferent dacă ploua sau ningea, eu eram acolo. 

Tot timpul eu mi-am pus câte o promovare. Nu poți să faci înot, ok, hai să vedem ce putem face pentru a putea atinge acest țel. Asta a fost mentalitatea mea și am lucrat foarte mult. A fost mai degrabă o luptă la nivel psihologic, decât la nivel fizic pentru că inițial nu puteam să-mi mișc deloc mâna dreaptă, mâna stângă foarte puțin, picioarele destul de complicat de gestionat, dar cumva încet, încet am început să lucrez și să vedem evoluții. 

Când a fost prima operație? 

Când eram foarte mic, pe la 2 ani.

Și când ai simțit primele rezultate din tot efortul tău?

Cred că în timpul adolescenței au început să apară primele rezultate vizibile. La mine totul era în etape – câștigam un pic, după aceea trebuia să mai fac o operație, mă dădeam înapoi, iar o luam de la capăt. Nu am fost neapărat liniar, un progres constant. Am mai luat ceva, am mai pierdut, iar am câștigat, iar operații… traiectoria mea nu a fost liniară și în sus. 

Practic, până în adolescență ai stat în scaun?

Scaun, cârje, cadru și iar scaun, iar cadru. Practic eram în scaun, apoi începeam să merg cu cadrul, apoi cu cârjele și apoi primeam vestea că mai trebuiau niște operații. Și venea operația și iar, totul de la capăt – cadru, scaun, cârje. Nu pot spune că până la vârsta X am stat în scaun, apoi am început să merg în picioare. 

Și când ai început să mergi?

Tot în adolescență, nu știu în liceu. Atunci când am prins un trend pozitiv, am început și să evoluez foarte mult, inclusiv să alerg, să conduc. 

Când ai alergat prima dată? Ce ai simțit? 

N-aș ști să-ți spun pentru că nu a fost un moment anume. Ca să înțelegi mai bine cum era viața mea, eu jucam inclusiv fotbal în cârje. M-am forțat mereu. Și întotdeauna mi-am pus un obiectiv pentru că fiecare pas pe care l-am făcut pentru a-l atinge, fie el înainte sau înapoi, a însemnat enorm. Chiar și pașii făcuți înapoi sunt importanți pentru că din ei învățam. 

Marius Brăila: „Am început să visez o fetiță. Mi-a spus că se cheamă Măriuca și că ne așteaptă să mergem după ea”

Povestește-ne puțin cum a apărut Nicu în viața voastră…

E o poveste foarte frumoasă. Eu și cu soția mea avem deja doi copii mari, adolescenți – 14 și 21 de ani. 

Aproape adult și adolescent

Cumva, da, dar noi spunem copii mari (râde).

Revenind la Nicu…

Noi am mai avut pe parcursul relației noastre discuții despre adopție, dar niciodată nu a fost ceva concret. Practic, toate discuțiile se terminau la „ce mișto ar fi”.

Dar, la un moment dat, deși nu sunt un om care să creadă neapărat în vise, în premoniții, am terminat matematică-informatică și pentru mine lucrurile trebuie să fie foarte clare, am început să visez o fetiță. Mi-a spus că se cheamă Măriuca – Maria, dar i se spune Măriuca – și că ne așteaptă să mergem după ea. Și aveam acest vis în buclă pentru câteva zile. Îmi tot apărea și mă întreba „când veniți să mă luați”. Și am vorbit cu soția mea despre asta. Îți dai seama că prima dată a fost șocată și nu înțelegea cine este Maria. Dar am început să tot discutăm despre asta și am hotărât să ne băgăm în procesul de adopție, fără să știm ceva despre asta. Nu aveam prieteni care au adoptat, nu știam pe nimeni, nu știam ce înseamnă procesul de adopție, dar încet, încet am început să ne uităm un pic la subiect. Și am decis să ne luăm un an să vorbim cu copiii, să ne documentăm și să vedem tot ce presupune acest lucru. 

Așa că, fiecare și-a luat timp să înțeleagă fenomenul. Am luat cărți, am participat la workshop-uri, am participat la sesiuni de informare, am citit, am intrat pe grupuri de Facebook, am încercat să înțelegem un pic despre fenomen. Și, din când în când, ieșeam toți patru la masă, aveam ca o rutină, și discutam fiecare ce-a mai aflat. A fost un proces tare interesant, mai ales că cei doi copii au fost implicați destul de mult în treaba asta. Și toată lumea devenise super entuziasmată de această idee. 

Și când ați început procesul propriu zis?

Marius Brăila: Pe finalul acelui an ne-am hotărât. Iar în ianuarie, imediat după sărbători, am fost și ne-am depus dosarul. Chiar în prima zi lucrătoare ne-am dus la Direcție și nu era mai nimeni pe acolo. Oamenii s-au uitat la noi ca la o glumă. Mai ales că eu am început să le spun cum că știu că au o fetiță Măriuca pe care abia aștept să o cunosc.

Cum au reacționat?

Îți dai seama, eu având și dizabilitatea vizibilă, oamenii s-au uitat destul de dubios la noi. Nu credeau că suntem serioși. Dar noi eram fermi. Și a început un proces de vreo 3 luni în care cred că abia atunci am înțeles despre ce e de fapt adopția. Atunci am înțeles că adopția nu este un proces cu un singur pas – nu există am adoptat și gata. Este un proces care impactează toată familia și pentru totdeauna. Și, am citit undeva și mi-a rămas chestia asta, respectiv că adopția nu e despre relația părinte-copil, este despre schimbarea perspectivei și a educației pentru toate mai multe generații. Tu pui bazele unei noi vieți, îi aduci valori, îi dai un anumit mod de gândire și îl ajuți atât pe el, cât și pe copiii lui, pe nepoții lui, generații întregi.

Cum a fost pentru voi acest proces?

Atunci când am intrat în proces am știut că vrem un copil cu dizabilități. Știam că este mai complicat, cei de la Direcție ne-au întrebat foarte mult dacă suntem siguri de asta, de obicei atunci când cineva vine să adopte caută un copil cât mai sănătos, eventual blond cu ochi albaștri, cât mai mic, cât mai frumos și mai minunat… și apoi când oamenii văd că asta nu este ușor de găsit încep să renunțe la criterii. Noi am luat-o fix invers.

Și cum ați făcut?

Ne-am luat niște timp să bifăm de pe listă ce boli, ce acceptăm și ce nu pentru copilul pe care îl căutam. Și îți recunosc că acesta a fost un proces foarte greu. 

Eu și soția mea am decis să-l facem așa – fiecare și-a printat lista și am început să o completăm, separat, apoi ne-am întâlnit și ce aveam în comun, rămânea și restul urma să fie negociat. Dar am avut cam 98% lista la fel. 

Apoi am mers și am depus lista și a urmat un alt pas important. Ne-au pus să descriem cum arată copilul pe care ni-l dorim. Eu știam exact cum vreau să arate, doar o aveam pe Măriuca în vis. Dar soția mea a zis că vrea un copil cârlionțat și cu ochii jucăuși. M-am uitat la ea și nu am înțeles nimic (râde).

Unde era Maria ta, nu?

Exact (râde). Dar, dacă asta a simțit, a fost ok. Între timp au tot fost niște probleme cu documentația și a mai durat procesul și, în perioada asta, Nicu a devenit adoptabil. 

Adică îl cunoșteați? 

Nu, nu, nu. A fost o simplă coincidență, fără ca noi să știm despre existența lui.

Și cum ați ajuns la el?

Cei de la Direcție ne-au spus că trebuie să așteptăm potrivirea sistemului sau putem să mergem la lista de copii greu adoptabili. Am simțit că ne-ar fi foarte greu să facem o alegere și am hotărât să așteptăm două săptămâni, să vedem dacă apare ceva la potrivire. A durat câteva zile și am primit telefonul – am intrat în potrivire cu un băiețel care avea mai multe probleme. 

Ce probleme avea Nicu?

S-a născut prematur, avusese mai multe probleme la naștere și o dizabilitate – nu are pumnul de la o mână. 

Dar am zis că vrem mai multe detalii. Am fost chemați la Direcție și ni s-au arătat trei fotografii cu Nicu. Și imediat am zis că este copilul nostru. Asta am simțit, atât eu, cât și soția mea. Dar era perioada Sărbătorilor de Paște și ne-au zis că putem să începem să-l vedem după zilele libere. Eu am vrut atunci să fac poze la cele trei fotografii cu el, dar nu m-au lăsat. 

Îți dai seama, am ajuns acasă și copiii ne tot întrebau cum este, cum arată. Nici nu știam ce să le spunem din cele trei poze. 

Cum a fost când l-ați văzut prima data?

Am ajuns la asistenta maternală și am fost avertizat să nu o iau personal, dar este posibil să nu se înțeleagă cu mine având în vedere dizabilitatea mea, să nu știe cum să interacționeze. Dar eu eram liniștit. Mai aveam doi copii acasă, am avut experiențele astea, nu-mi făceam griji. Și imediat ne-am conectat și am început să ne jucăm. În 5 minute am început să ne tăvălim pe jos, să ne jucăm cu mașinuțele. Nu se aștepta nimeni la asta (râde), parcă ne știam de o viață. La fel și cu soția mea. Soția mea e o persoană foarte empatică și foarte caldă.

V-ați împrietenit imediat cu Nicu

Conexiunea a fost instantă. Și am început să-l vizităm zilnic câteva luni – vreo 2-3, nu mai știu cât a durat procesul. Dar noi eram în fiecare seară la Nicu. 

Deci stătea aproape de București?

Da, chiar în același sector. Și, practic, imediat ce plecam de la birou, o luam pe soția mea și mergeam acolo.

Când și-a cunoscut frații? 

Am avut o întâlnire în parc.

Deci înainte să vină acasă?

Da, da. Ne-am întâlnit în parc. Înainte de asta, am fost să-l luăm pe Nicu de acasă, împreună cu asistenta maternală. În mașină eram noi și băiatul nostru mijlociu. Când Nicu și Mihai (fiul nostru) s-au văzut pentru prima dată, au dat noroc. Nicu, cu timiditate, a întrebat: „Pot să stau la tine în brațe?”. Poate nu a spus asta exact în cuvintele lui, dar așa s-a simțit intenția lui. Mihai l-a luat imediat în brațe și, pe tot drumul, au discutat, i-a arătat diverse lucruri pe geam, iar Nicu, deși vorbea greu, a comunicat cât a putut. Îmi amintesc că mă uitam la ei și nu-mi venea să cred cât de naturală și familiară era scena. Părea că se cunosc de-o viață.

După aceea, ne-am întâlnit și cu fiica noastră cea mare, tot în parc. Și între ei conexiunea a fost imediată, parcă Nicu făcuse parte din familie dintotdeauna. 

Cum a fost atunci când a venit Nicu acasă?

La momentul mutării sale la noi acasă, Nicu avea 3 ani și 8 luni. După ce a venit, primele luni au fost destul de dificile. Noaptea se trezea plângând fără să înțelegem de ce, iar ziua era fericit și părea că totul este în regulă. Probabil, acest „zbucium interior” era cauzat de schimbarea bruscă de mediu și de mutarea într-o casă nouă, ceea ce pentru el era foarte dificil.

Am fost mereu alături de el, formând un „scut” de iubire, înțelegere și răbdare. Încercam să-i oferim tot ce avea nevoie pentru a se simți în siguranță și pentru a înțelege că acum aparține acestui loc. În această perioadă grea, am avut mereu suport psihologic, apelând la organizații specializate care ne-au oferit sfaturi și îndrumare. De multe ori, îmi spuneam „răbdare, răbdare”, și chiar dacă a fost dificil, am reușit.

Această perioadă de adaptare a durat aproape un an. Am învățat atunci cât de diferit este să fii părinte adoptiv. Nu ai informații despre bagajul emoțional al copilului, nu știi ce amintiri dureroase poate purta sau ce gesturi aparent banale îi pot declanșa reacții neașteptate. E necesar să fii extrem de atent, prezent și să te adaptezi constant.

Cum este Nicu acum?

Marius Brăila: Nicu este un adevărat supererou. La un moment dat, în parc, a început să realizeze că este diferit față de ceilalți copii. Până atunci, nu conștientizase dizabilitatea sa, în principal pentru că nu avea termen de comparație. 

Copiii din parc l-au întrebat curioși: „Ce s-a întâmplat cu mâna ta?”. Nicu a venit acasă supărat și m-a întrebat: „De ce nu am și eu o mânuță ca ceilalți?”. I-am spus: „Tu ai o mânuță extraordinară, o mânuță de supererou!”. De atunci, mânuța lui a devenit o superputere, iar Nicu a început să devină liderul grupurilor din parc. Alți copii veneau la părinți spunând: „Vreau și eu o mânuță de supererou ca băiețelul acela”.

Acum, Nicu își asumă această identitate cu mândrie. Este un copil încrezător, activ și dornic să încerce orice. Noi, ca părinți, îl încurajăm și îi spunem mereu că poate realiza orice își propune. În felul acesta, am creat un mediu în care Nicu să se simtă iubit, acceptat și motivat să-și depășească limitele. Iar acum merge cu bicicleta, se cațără pe panouri de cățărare, ne jucăm cu mingea, ne jucăm baschet, experimentăm și nu ne punem opreliști. 

Nu-și pune nicio barieră…

Marius Brăila: Exact. Și credem că de asta avea nevoie: să fie înconjurat de oameni care să-i spună: „Tu poți! Ești extraordinar! Ești minunat!”. 

Dar el așa s-a născut, nu?

Marius Brăila: Da, exact. Așa s-a născut. Povestea lui este destul de tristă, mama biologică nu a avut deloc grijă nici de el, nici de ea. Este o poveste complicată, dar important este că astăzi Nicu este un copil extraordinar.

Am învățat să-i satisfacem nevoile. De-a lungul timpului, Nicu a învățat să primească iubire și afecțiune. La început, era rezervat. Dacă îi spuneam „Nicu, te iubesc”, răspundea sec: „Ok”. Gesturile de apropiere, precum îmbrățișările, erau întâmpinate cu ezitare.

Acum, lucrurile s-au schimbat complet. Avem un ritual zilnic de îmbrățișări și pupici, iar Nicu ne spune adesea cât de mult ne iubește. Evoluția lui este remarcabilă. La început, ne spunea pe nume: Dana și Marius. Apoi am devenit „mama Dana” și „tata Marius”. După o vreme, eram simplu „mama” și „tata”. Iar acum, suntem „mami” și „tati”.

Această transformare ne-a umplut sufletul de bucurie. Fiecare etapă a fost un pas înainte și o confirmare că Nicu se simte parte din familie.

Citește și: Cum adopți un copil cu întârzieri de dezvoltare? Și cum ajungi să schimbi radical viața unui micuț „avid de îmbrățișări”

Cum este acum Nicu?

Marius Brăila: Este, cum spunem noi, „liderul Asociației Supereroilor”. Povestea lui ne-a inspirat să facem ceva mai mare. Eu lucrez în domeniul IT, programarea fiind pasiunea mea. De câțiva ani, predau copiilor și adulților care doresc să se reconvertească profesional. Mi-am dorit să creez un proiect prin care să oferim cursuri gratuite de IT copiilor cu dizabilități din plasament.

Deși visam să fac asta după ce ies la pensie, lucrurile s-au legat frumos. Nu aveam un ONG sau o structură formală, dar am zis: „Hai să-i spunem Asociația Supereroilor!”.

Povestește-ne puțin despre Asociația Supereroilor…

Astăzi, la aproape doi ani de funcționare, avem peste 40 de copii cu diverse dizabilități care participă la cursuri gratuite de IT în weekend. Ei sunt sprijiniți individual de voluntari – elevi de liceu sau studenți din domenii precum psihologie sau medicină.

Am descoperit că, mai mult decât cursurile, contează prietenia, suportul emoțional și sentimentul de apartenență. Voluntarii primesc mereu instrucțiuni clare: să ofere feedback pozitiv, să încurajeze copiii și să le reamintească faptul că sunt niște supereroi.

Am organizat și cursuri pentru părinți, învățându-i cum să susțină și să motiveze un supererou. Lucruri care par banale, precum încrederea, dragostea și motivația, fac diferențe uriașe atunci când sunt oferite în mod conștient și constant.

Nicu este motorul nostru. Ne dă putere să continuăm și să visăm la o lume mai bună, în care acceptarea și integrarea sunt normalitate, nu doar toleranță. Detest cuvântul „toleranță”. Pare că implică: „Te accept, deși nu-mi place”.

Dacă nu ar fi fost Nicu, Asociația Supereroilor nu ar fi existat. Tot ceea ce facem astăzi se datorează lui. El ne învață zilnic cum să vedem dincolo de dizabilitate, cum să transformăm fiecare provocare într-o oportunitate și cum să creăm o lume mai bună pentru toți copiii.

Citește și: Elena era în vacanță la Roma, orașul natal al lui Eugenio. După 2 ani de relație cu multe întâlniri prin orașe din Europa, aleg să facă marele pas, iar el se mută în România. Astăzi, au o casă, un câine mare și doi copii adoptați. Cum au ajuns Luca și Riccardo în viața lor

Asociația Supereroilor i se datorează lui Nicu?

Marius Brăila: Tot ce facem acolo se datorează lui. Întreaga activitate a Asociației Supereroilor este, în esență, despre Nicu. Noi suntem acum într-un proces continuu, pe măsură ce Nicu crește. Apar lecții noi, discuții noi. El știe că este un copil adoptat, iar când m-a întrebat ce înseamnă acest lucru, i-am răspuns simplu: „Un copil foarte iubit”.

Și nu greșesc deloc, pentru că un copil adoptat este, cu siguranță, un copil extraordinar de iubit. La întrebări precum: „Frații mei au fost la tine în burtică?”, soția mea i-a răspuns cu sinceritate: „Da, erau mici, au crescut acolo, iar tu ai crescut în inima mea”. N-ai cum să vezi o bucurie mai mare pe fața unui copil când înțelege că, deși este diferit, este la fel de special.

„Ai crescut în inimă” – este o declarație atât de puternică, la fel ca „mânuța de supererou”. Sunt lucruri care par simple, dar creează momente extraordinare. Când le pui în acest context, intri într-o altă dimensiune și capătă curajul să crezi că lucrurile se îndreaptă în direcția corectă.

E adevărat, adopția vine cu temeri. Am discutat cu alți părinți adoptivi, mai ales cu cei care au copii adolescenți. În această perioadă delicată, apar schimbări și stări noi, iar părintele adoptator poate deveni primul țap ispășitor.

Totuși, am încredere că, dacă punem suflet, iubire, timp, înțelegere și sprijin, lucrurile vor arăta bine pe termen lung. Nu am o garanție, dar discutăm constant cum să facem mai mult și mai bine, astfel încât Nicu să fie din ce în ce mai bine și să nu perceapă adopția și dizabilitatea ca două poveri.

Ce vă doriți cel mai mult?

Marius Brăila: Noi vrem ca aceste două lucruri – adopția și dizabilitatea – să nu fie probleme sau neajunsuri. Le vedem ca două atuuri.

Faptul că sunt un copil adoptat înseamnă că am fost iubit enorm de oameni extraordinari. Și nu doar declarativ. Am simțit această iubire profund și o voi simți mereu. Iar faptul că am o dizabilitate îmi oferă șansa să inspir. Să demonstrez că normalul, așa cum îl știm, este doar un concept.

Cine spune că toată lumea trebuie să aibă două mâini perfecte, cu degete la fel? Nicu știe să facă magie – și o demonstrează ori de câte ori își folosește „mânuța de supererou” pentru a ascunde ceva. Întotdeauna găsește o cale să surprindă, să fascineze, iar asta ne arată că dizabilitatea poate deveni o superputere.

Inclusiv când cântă la pian cu ambele mâini, o face din dorința lui, nu pentru că vrem noi să demonstrăm ceva. Nicu vrea să încerce orice, să facă tot ce își dorește. 

Noi suntem aici să-l susținem și să-i creăm contextul necesar pentru a reuși.