Marius Brăila a fost condamnat, în copilărie, la o viață petrecută în scaunul cu rotile, dar s-a metamorfozat. Iar astăzi, Nicu, copilul pe care l-a adoptat, are „mânuța de supererou”

Marius Brăila, tânărul pentru care nu există „Nu pot”, a deschis o școală pentru copiii cu nevoi speciale. El însuși părea condamnat, în copilărie, la o viață petrecută în scaunul cu rotile. Dar nu s-a întâmplat așa. Părinții i-au spus că orice e posibil, atunci când vrei. Marius Brăila s-a transformat și s-a metamorfozat, dintr-o persoană cu dizabilități, într-un supererou cu multiple și nebănuite abilități. 

Are un job, o familie și trei copii: cel mai mic, un băiețel abandonat pe care a vrut să-l salveze. Și a înființat o școală pentru copii cu dizabilități – o școală pentru supereroi. Dar cum arată viața unui „colecționar de operații”, așa cum își spune Marius Brăila? De ce și-a dorit să adopte un copil cu dizabilități și cum este Nicu, copilul pentru care au făcut „scut” de iubire, înțelegere și răbdare? Și de ce știe Nicu că are „mânuța de supererou”?

Marius Brăila, povestește-ne puțin despre tine….

Marius Brăila: M-am născut cu tetrapareză. Și a urmat un lung drum plin de încercări în condiții în care nu existau șanse ca eu să pot să merg singur. Dar am privit întotdeauna înainte și mi-am spus mereu că lucrurile nu sunt chiar așa și că se poate să fii altfel. A urmat un proces destul de lung prin care am reușit să ajung la o viață normală care înseamnă inclusiv condus mașina, urcat pe munți, jucat fotbal. Dar evoluția mea a fost una foarte bună, chiar și medicii au cuvinte de laudă. 

Inițial, medicii nu prea îți dădeau șanse pentru că nu erau tratamente sau pentru că nu erau cazuri care să fi avut rezultate atât de pozitive? 

De obicei, tetrapareza spastică nu prea îți dă posibilitatea să ajungi să mergi singur, neajutat de nimic. Aceasta este traiectoria previzibilă. Eu am prieteni astăzi care au aceeași boală și nu sunt deplasabili. 

Marius Brăila: „Sunt un colecționar de operații, am nouă colecționate până acum”

La tine ce a contat? 

A contat faptul că împreună cu părinții mei am încercat să evoluăm câte un pic. Practic, fiecare pas a fost câte o evoluție – de la tratamente, operații, la șase ani de înot. Eu sunt un colecționar de operații, am nouă colecționate până acum. Dar am făcut, așa cum îți spuneam, și înot – de câteva ori pe săptămână, indiferent dacă ploua sau ningea, eu eram acolo. 

Tot timpul eu mi-am pus câte o promovare. Nu poți să faci înot, ok, hai să vedem ce putem face pentru a putea atinge acest țel. Asta a fost mentalitatea mea și am lucrat foarte mult. A fost mai degrabă o luptă la nivel psihologic, decât la nivel fizic pentru că inițial nu puteam să-mi mișc deloc mâna dreaptă, mâna stângă foarte puțin, picioarele destul de complicat de gestionat, dar cumva încet, încet am început să lucrez și să vedem evoluții. 

Când a fost prima operație? 

Când eram foarte mic, pe la 2 ani.

Și când ai simțit primele rezultate din tot efortul tău?

Cred că în timpul adolescenței au început să apară primele rezultate vizibile. La mine totul era în etape – câștigam un pic, după aceea trebuia să mai fac o operație, mă dădeam înapoi, iar o luam de la capăt. Nu am fost neapărat liniar, un progres constant. Am mai luat ceva, am mai pierdut, iar am câștigat, iar operații… traiectoria mea nu a fost liniară și în sus. 

Practic, până în adolescență ai stat în scaun?

Scaun, cârje, cadru și iar scaun, iar cadru. Practic eram în scaun, apoi începeam să merg cu cadrul, apoi cu cârjele și apoi primeam vestea că mai trebuiau niște operații. Și venea operația și iar, totul de la capăt – cadru, scaun, cârje. Nu pot spune că până la vârsta X am stat în scaun, apoi am început să merg în picioare. 

Și când ai început să mergi?

Tot în adolescență, nu știu în liceu. Atunci când am prins un trend pozitiv, am început și să evoluez foarte mult, inclusiv să alerg, să conduc. 

Când ai alergat prima dată? Ce ai simțit? 

N-aș ști să-ți spun pentru că nu a fost un moment anume. Ca să înțelegi mai bine cum era viața mea, eu jucam inclusiv fotbal în cârje. M-am forțat mereu. Și întotdeauna mi-am pus un obiectiv pentru că fiecare pas pe care l-am făcut pentru a-l atinge, fie el înainte sau înapoi, a însemnat enorm. Chiar și pașii făcuți înapoi sunt importanți pentru că din ei învățam. 

Marius Brăila: „Am început să visez o fetiță. Mi-a spus că se cheamă Măriuca și că ne așteaptă să mergem după ea”

Povestește-ne puțin cum a apărut Nicu în viața voastră…

E o poveste foarte frumoasă. Eu și cu soția mea avem deja doi copii mari, adolescenți – 14 și 21 de ani. 

Aproape adult și adolescent

Cumva, da, dar noi spunem copii mari (râde).

Revenind la Nicu…

Noi am mai avut pe parcursul relației noastre discuții despre adopție, dar niciodată nu a fost ceva concret. Practic, toate discuțiile se terminau la „ce mișto ar fi”.

Când am decis să adopt un copil, nu aveam nici cea mai mică idee despre ce implică procesul de adopție și nu cunoșteam pe nimeni care să fi trecut printr-o experiență similară. Căutând informații pe internet, am descoperit Asociația Tzuby’s Kids și am hotărât să particip la o sesiune de informare. Aveam o mulțime de întrebări care mă frământau: Sunt „eligibil” să adopt având o dizabilitate? Putem adopta dacă avem deja copii biologici? Câte camere avem nevoie? 

La acea sesiune nu doar că am primit răspunsuri clare la toate întrebările mele, dar am realizat că există o comunitate de oameni care îmi pot oferi sprijin pe tot parcursul acestei călătorii. Comunitatea Tzuby’s Kids a devenit un punct de sprijin constant pentru mine și soția mea – ne-am întâlnit de multe ori cu alți părinți adoptivi și am împărtășit împreună gânduri, temeri și bucurii.

Dar, la un moment dat, deși nu sunt un om care să creadă neapărat în vise, în premoniții, am terminat matematică-informatică și pentru mine lucrurile trebuie să fie foarte clare, am început să visez o fetiță. Mi-a spus că se cheamă Măriuca – Maria, dar i se spune Măriuca – și că ne așteaptă să mergem după ea. Și aveam acest vis în buclă pentru câteva zile. Îmi tot apărea și mă întreba „când veniți să mă luați”. Și am vorbit cu soția mea despre asta. Îți dai seama că prima dată a fost șocată și nu înțelegea cine este Maria. Dar am început să tot discutăm despre asta și am hotărât să ne băgăm în procesul de adopție, fără să știm ceva despre asta. Nu aveam prieteni care au adoptat, nu știam pe nimeni, nu știam ce înseamnă procesul de adopție, dar încet, încet am început să ne uităm un pic la subiect. Și am decis să ne luăm un an să vorbim cu copiii, să ne documentăm și să vedem tot ce presupune acest lucru. 

Așa că, fiecare și-a luat timp să înțeleagă fenomenul. Am luat cărți, am participat la workshop-uri, am participat la sesiuni de informare și tabere Tzuby’s Kids, am citit, am intrat pe grupuri de Facebook, am încercat să înțelegem un pic despre fenomen. Și, din când în când, ieșeam toți patru la masă, aveam ca o rutină, și discutam fiecare ce-a mai aflat. A fost un proces tare interesant, mai ales că cei doi copii au fost implicați destul de mult în treaba asta. Și toată lumea devenise super entuziasmată de această idee. 

Și când ați început procesul propriu zis?

Marius Brăila: Pe finalul acelui an ne-am hotărât. Iar în ianuarie, imediat după sărbători, am fost și ne-am depus dosarul. Chiar în prima zi lucrătoare ne-am dus la Direcție și nu era mai nimeni pe acolo. Oamenii s-au uitat la noi ca la o glumă. Mai ales că eu am început să le spun cum că știu că au o fetiță Măriuca pe care abia aștept să o cunosc.

Cum au reacționat?

Îți dai seama, eu având și dizabilitatea vizibilă, oamenii s-au uitat destul de dubios la noi. Nu credeau că suntem serioși. Dar noi eram fermi. Și a început un proces de vreo 3 luni în care cred că abia atunci am înțeles despre ce e de fapt adopția. Atunci am înțeles că adopția nu este un proces cu un singur pas – nu există am adoptat și gata. Este un proces care impactează toată familia și pentru totdeauna. Și, am citit undeva și mi-a rămas chestia asta, respectiv că adopția nu e despre relația părinte-copil, este despre schimbarea perspectivei și a educației pentru toate mai multe generații. Tu pui bazele unei noi vieți, îi aduci valori, îi dai un anumit mod de gândire și îl ajuți atât pe el, cât și pe copiii lui, pe nepoții lui, generații întregi.

Cum a fost pentru voi acest proces?

Atunci când am intrat în proces am știut că vrem un copil cu dizabilități. Știam că este mai complicat, cei de la Direcție ne-au întrebat foarte mult dacă suntem siguri de asta, de obicei atunci când cineva vine să adopte caută un copil cât mai sănătos, eventual blond cu ochi albaștri, cât mai mic, cât mai frumos și mai minunat… și apoi când oamenii văd că asta nu este ușor de găsit încep să renunțe la criterii. Noi am luat-o fix invers.

Și cum ați făcut?

Ne-am luat niște timp să bifăm de pe listă ce boli, ce acceptăm și ce nu pentru copilul pe care îl căutam. Și îți recunosc că acesta a fost un proces foarte greu. 

Eu și soția mea am decis să-l facem așa – fiecare și-a printat lista și am început să o completăm, separat, apoi ne-am întâlnit și ce aveam în comun, rămânea și restul urma să fie negociat. Dar am avut cam 98% lista la fel. 

Apoi am mers și am depus lista și a urmat un alt pas important. Ne-au pus să descriem cum arată copilul pe care ni-l dorim. Eu știam exact cum vreau să arate, doar o aveam pe Măriuca în vis. Dar soția mea a zis că vrea un copil cârlionțat și cu ochii jucăuși. M-am uitat la ea și nu am înțeles nimic (râde).

Unde era Maria ta, nu?

Exact (râde). Dar, dacă asta a simțit, a fost ok. Între timp au tot fost niște probleme cu documentația și a mai durat procesul și, în perioada asta, Nicu a devenit adoptabil. 

Adică îl cunoșteați? 

Nu, nu, nu. A fost o simplă coincidență, fără ca noi să știm despre existența lui.

Și cum ați ajuns la el?

Cei de la Direcție ne-au spus că trebuie să așteptăm potrivirea sistemului sau putem să mergem la lista de copii greu adoptabili. Am simțit că ne-ar fi foarte greu să facem o alegere și am hotărât să așteptăm două săptămâni, să vedem dacă apare ceva la potrivire. A durat câteva zile și am primit telefonul – am intrat în potrivire cu un băiețel care avea mai multe probleme.