Marius Brăila a fost condamnat, în copilărie, la o viață petrecută în scaunul cu rotile, dar s-a metamorfozat. Iar astăzi, Nicu, copilul pe care l-a adoptat, are „mânuța de supererou”

Ce probleme avea Nicu?

S-a născut prematur, avusese mai multe probleme la naștere și o dizabilitate – nu are pumnul de la o mână. 

Dar am zis că vrem mai multe detalii. Am fost chemați la Direcție și ni s-au arătat trei fotografii cu Nicu. Și imediat am zis că este copilul nostru. Asta am simțit, atât eu, cât și soția mea. Dar era perioada Sărbătorilor de Paște și ne-au zis că putem să începem să-l vedem după zilele libere. Eu am vrut atunci să fac poze la cele trei fotografii cu el, dar nu m-au lăsat. 

Îți dai seama, am ajuns acasă și copiii ne tot întrebau cum este, cum arată. Nici nu știam ce să le spunem din cele trei poze. 

Cum a fost când l-ați văzut prima data?

Am ajuns la asistenta maternală și am fost avertizat să nu o iau personal, dar este posibil să nu se înțeleagă cu mine având în vedere dizabilitatea mea, să nu știe cum să interacționeze. Dar eu eram liniștit. Mai aveam doi copii acasă, am avut experiențele astea, nu-mi făceam griji. Și imediat ne-am conectat și am început să ne jucăm. În 5 minute am început să ne tăvălim pe jos, să ne jucăm cu mașinuțele. Nu se aștepta nimeni la asta (râde), parcă ne știam de o viață. La fel și cu soția mea. Soția mea e o persoană foarte empatică și foarte caldă.

V-ați împrietenit imediat cu Nicu

Conexiunea a fost instantă. Și am început să-l vizităm zilnic câteva luni – vreo 2-3, nu mai știu cât a durat procesul. Dar noi eram în fiecare seară la Nicu. 

Deci stătea aproape de București?

Da, chiar în același sector. Și, practic, imediat ce plecam de la birou, o luam pe soția mea și mergeam acolo.

Când și-a cunoscut frații? 

Am avut o întâlnire în parc.

Deci înainte să vină acasă?

Da, da. Ne-am întâlnit în parc. Înainte de asta, am fost să-l luăm pe Nicu de acasă, împreună cu asistenta maternală. În mașină eram noi și băiatul nostru mijlociu. Când Nicu și Mihai (fiul nostru) s-au văzut pentru prima dată, au dat noroc. Nicu, cu timiditate, a întrebat: „Pot să stau la tine în brațe?”. Poate nu a spus asta exact în cuvintele lui, dar așa s-a simțit intenția lui. Mihai l-a luat imediat în brațe și, pe tot drumul, au discutat, i-a arătat diverse lucruri pe geam, iar Nicu, deși vorbea greu, a comunicat cât a putut. Îmi amintesc că mă uitam la ei și nu-mi venea să cred cât de naturală și familiară era scena. Părea că se cunosc de-o viață.

După aceea, ne-am întâlnit și cu fiica noastră cea mare, tot în parc. Și între ei conexiunea a fost imediată, parcă Nicu făcuse parte din familie dintotdeauna. 

Cum a fost atunci când a venit Nicu acasă?

La momentul mutării sale la noi acasă, Nicu avea 3 ani și 8 luni. După ce a venit, primele luni au fost destul de dificile. Noaptea se trezea plângând fără să înțelegem de ce, iar ziua era fericit și părea că totul este în regulă. Probabil, acest „zbucium interior” era cauzat de schimbarea bruscă de mediu și de mutarea într-o casă nouă, ceea ce pentru el era foarte dificil.

Am fost mereu alături de el, formând un „scut” de iubire, înțelegere și răbdare. Încercam să-i oferim tot ce avea nevoie pentru a se simți în siguranță și pentru a înțelege că acum aparține acestui loc. În această perioadă grea, am avut mereu suport psihologic, apelând la organizații specializate care ne-au oferit sfaturi și îndrumare. De multe ori, îmi spuneam „răbdare, răbdare”, și chiar dacă a fost dificil, am reușit.

Această perioadă de adaptare a durat aproape un an. Am învățat atunci cât de diferit este să fii părinte adoptiv. Nu ai informații despre bagajul emoțional al copilului, nu știi ce amintiri dureroase poate purta sau ce gesturi aparent banale îi pot declanșa reacții neașteptate. E necesar să fii extrem de atent, prezent și să te adaptezi constant.

Cum este Nicu acum?

Marius Brăila: Nicu este un adevărat supererou. La un moment dat, în parc, a început să realizeze că este diferit față de ceilalți copii. Până atunci, nu conștientizase dizabilitatea sa, în principal pentru că nu avea termen de comparație. 

Copiii din parc l-au întrebat curioși: „Ce s-a întâmplat cu mâna ta?”. Nicu a venit acasă supărat și m-a întrebat: „De ce nu am și eu o mânuță ca ceilalți?”. I-am spus: „Tu ai o mânuță extraordinară, o mânuță de supererou!”. De atunci, mânuța lui a devenit o superputere, iar Nicu a început să devină liderul grupurilor din parc. Alți copii veneau la părinți spunând: „Vreau și eu o mânuță de supererou ca băiețelul acela”.

Acum, Nicu își asumă această identitate cu mândrie. Este un copil încrezător, activ și dornic să încerce orice. Noi, ca părinți, îl încurajăm și îi spunem mereu că poate realiza orice își propune. În felul acesta, am creat un mediu în care Nicu să se simtă iubit, acceptat și motivat să-și depășească limitele. Iar acum merge cu bicicleta, se cațără pe panouri de cățărare, ne jucăm cu mingea, ne jucăm baschet, experimentăm și nu ne punem opreliști. 

Nu-și pune nicio barieră…

Marius Brăila: Exact. Și credem că de asta avea nevoie: să fie înconjurat de oameni care să-i spună: „Tu poți! Ești extraordinar! Ești minunat!”.