Mărturia unei psihiatre curajoase: cum ne îngrijim mintea într-o lume în continuă schimbare? Și de ce încearcă Florina Vîrnă să schimbe percepțiile despre sănătate mintală și educație emoțională în România
Când ai hotărât ca vrei Medicina?
În clasa a XI-a am decis să merg spre Medicină. Nu știam eu atunci ce înseamnă această meserie, pentru care harul este temelia. Simt că sunt acolo unde îmi este locul și dacă aș alege din nou, tot Medicina m-ar chema.
De ce psihiatrie?
Pe parcursul facultății de medicină nu am avut psihiatria ca opțiune decât abia în anul VI, când am parcurs modulul de psihiatrie. M-a fascinat povestea din spatele pacienților, și abia atunci am început să privesc omul din fața mea ca pe un întreg. Așa am luat decizia de a mă dedica sănătății mintale a oamenilor, dar dintr-o perspectivă holistică, minte, trup și suflet. În acel moment am pus semințele pentru ce avea să devină după 6 ani proiectul Holistic Mental Health.
În facultate ai fost și cea care salva vieți printr-o singură donație de sânge. Vorbește-mi despre campanie. Te-am avut și în emisiune atunci.
Cu acel proiect mi-am descoperit misiunea mea ca medic, în afara celei de a trata pacienții și a le fi alături. Mi-am promis că voluntariatul va fi parte din viața mea de medic, iar anul acesta am pus bazele propriei mele asociații.
SOS MAMA se va numi și vom pune mamele din România pe primul loc. Misiunea mea de medic este aceea de a aduce psihoeducația și prevenția în comunitate.
„ADN-ul social” mi l-am activat cu acea campanie prin care am adunat oameni pentru a dona sânge. Mereu este nevoie de astfel de campanii, de aceea noi ne-am adresat atunci studenților pentru a le deschide apetitul de a face bine în jurul lor. Pentru că schimbarea lumii de mâine se face cu tinerii de azi.
Atâtea mituri vreau sa mi le confirmi sau infirmi. Primul: Are timp un student la Medicina de voluntariat?
Are! Doar că nu există educația pentru voluntariat la noi în țară. Dacă am activa acel „ADN social” din școala primară măcar, la facultate deja am avea noi propriile proiecte sociale. Asta îmi doresc să îi las moștenire fetiței mele. Să se implice de mică în a face bine.
Florina Vîrnă: „Am pus pauză la tot pentru aproape un an și am cerut ajutor. Nu mă refer la medicamente, ci la timp în care eu să dorm, să mă reconectez la nevoile mele”
Ai ajuns să ai parafa de medic, dar nu a fost suficient. Ai creat un grup de lectură. Cum a luat naștere el?
Încă un an și câteva luni și voi avea parafa de specialist psihiatru. Deocamdată sunt medic rezident și investesc în formarea mea, îmi doresc ca pe cartea mea de vizită să scrie holistic psichiatrist.
Acum mai bine de 3 ani am creat un club de carte pentru femei. Beletristică am citit lună de lună, și cred că este un instrument terapeutic perfect, pentru că poveștile vindecă. Ce mai vindecă este și puterea lui împreună, prin conectare și spațiul creat de a ne vulnerabiliza și a ne arăta așa cum suntem.
Clubul de carte mi-a fost picior de sprijin în primii 2 ani ca mamă. Simțeam că aparțin, că sunt văzută și acceptată. Pandemia actuală o reprezintă lipsa de apartenență, suntem din ce în ce mai deconectați de ceilalți, de natură, de noi înșine. Să faci parte dintr-o comunitate este unul dintre cele mai bune medicamente pentru suflet. Avem nevoie de trib, așa că misiunea noastră este să reînnodăm legăturile pierdute.
Putem și glumi, îmi dai voie, da? Cizmarul nu are cizme, croitoreasa nu are rochie, psihiatrul ce nu are?
Personal, timpul îmi lipsește.
Voi povesti ceva. Multe mame trec prin experiența epuizării fără să conștientizeze asta. Pentru că devine o normalitate să te simți obosită mereu, să nu te mai găsești pe tine ca femeie în viața ta, aici și societatea având un rol important pentru că se promovează ideea de mamă perfectă. Semnalul de alarmă în cazul meu a fost atunci când corpul meu a cedat, când mi-a zis „Nu”. Eram așa epuizată încât nu mai aveam energie să mă conectez la copilul meu, nu mai reușeam să simt bucurie fiind împreună, deși tot ce îmi doream era să dorm. Nu puteam să adorm, eram intr-o stare de neliniște anxioasă permanentă, nu mai eram interesată de aspectul meu fizic, mă irita și o privire și plângeam des, iar apogeul a venit cu gândurile negre că viața nu merită trăită. Aproximativ două săptămâni am trăit aceste stări, pe care le credeam eu tranzitorii, până când corpul meu a început să tremure, să nu mă pot ridica din pat, aveam dureri peste tot în corp, echilibrul hormonal s-a destabilizat, nu mai aveam poftă de mâncare, eram în colaps, fizic și psihic. În acest timp eu mă descurcam singură cu fetița, filmam și emisiuni, făceam și formare în psihoterapie. Am pus pauză la tot pentru aproape un an și am cerut ajutor. Nu mă refer la medicamente, ci la timp în care eu să dorm, să mă reconectez la nevoile mele, și am apelat la o prietenă psihoterapeut care să mă susțină emoțional în perioada aceea, care pentru mine a fost cea mai dificilă din viața de mamă. Lecția renunțării mi-a fost predată, și am învățat-o greu pentru că în vocabularul meu nu exista „NU”. Anul acesta mă pot lăuda cu 2 de „Nu!” pe care i-am transformat în „da” pentru visele mele, pentru timpul cu fetița mea, „Da!” pentru sănătatea mea mintală.
Anul în care am spus „Nu!” a fost anul regăsirii mele, an în care mi-am dat voie și mi-am creat spațiul pentru ceea ce reușesc să fac acum cu viața mea. Anul în care am spus „nu” a fost anul în care am descoperit bucuria de a fi mamă, și împlinirea de a fi acolo prezentă cu al meu copil. Să fiu aici și acum este încă o lecție prețioasă din experiența de mamă!
Pe aceeași temă
Citește mai multe
