Medic în scaun cu rotile. Povestea Andreei Nechita, tânăra ce și-a petrecut copilăria prin spitale, ajunsă medic pentru a salva alte vieți

Andreea Nechita se află în scaun cu rotile de la vârsta de 16 ani. Primele simptome ale bolii ei au apărut pe la 3 ani, fiind diagnosticată mai târziu cu amiotrofie spinală de tipul 3.

Ce am fi făcut noi ceilalți în locul ei? Probabil ce fac multe alte persoane cu dizabilități din România: ne-am fi închis în casă. De ce? Pentru că statul nu este grijuliu cu nevoile lor și nu au astfel accesibilitate, pentru că oamenii nu sunt educați să ajute atunci când e nevoie și așa mai departe. În România persoanele cu dizabilități stau închise în casă și nu este pentru prima dată când aflu această informație.

Ce face un copil cu dizabilități în România? Suferă de umilință, hărțuire, bullying, etc, etc.

Ce a făcut Andreea Nechita? A ținut capul sus și a spus că ea va reuși. Când toată lumea o avertiza că e foarte greu să intri la Medicină, sau că e și mai greu să termini această facultate, ea și-a văzut de drum. Acum este medic rezident dermatovenerolog și peste vreo 3 ani, după ceva susține examenul de specialitate, va fi medic specialist.

Cum a reușit? Cu mulță ambiție și pasiune. O adevărată poveste menită să ne inspire.

Ce faci tu acum? Care e titulatura ta?

Andreea Nechita: Acum sunt medic rezident Dermatovenerolog în anul 2, specialitate pe care am ales-o în urma concursului de rezidențiat din anul 2017. Încă de la admitere oscilam între Endocrinologie și Dermatovenerologie, dar in ziua repartiției am ales unul dintre posturile alocate Dermatovenerologiei. Așa a fost să fie. Mi-am propus ca pe toată perioada rezidențiatului să asimilez cât mai mult, să particip la toate congresele dedicate Dermatologiei și nu numai. Nu îmi regret decizia și sper ca după cei 5 ani să fiu pregatită așa cum îmi doresc și bineînțeles, apreciată de către pacienți.

Când ți-a încolțit în minte ideea de a deveni medic? Și cum, în ce context?

Nu am vrut de la început să devin medic. Aveam alte planuri: Psihologie sau Drept. Eram într-o mare confuzie. În anul 2008, după un eveniment mai puțin fericit din viața mea am luat decizia de a da la Medicină. Dacă ar fi să o iau de la capăt, tot Medicină aș alege. Nu mă văd făcând altă profesie.

Când a fost descoperită boala ta? Ai mers vreodată?

Debutul bolii a fost în jurul vârstei de 3 ani, dar diagnosticul cert a fost pus în anul 2007, în China, fiind confirmat ulterior în 2015. Da, am mers, dar doar până la vârsta de 16 ani. Atunci am suferit o intervenție chirurgicală care a asociat mai multe complicații. Probabil atunci s-a declanșat o evoluție mai rapidă a bolii de bază: Amiotrofie spinală tipul 3.

Care e cea mai tristă amintire a ta din copilărie? Dar cea mai vesela și emoționantă?

Andreea Nechita: Nu pot clasifica “cea mai tristă” amintire. Probabil că, așa cum am menționat și mai sus, acel moment în care am rămas în scaunul cu rotile a fost unul trist. După acel episod a urmat o lungă perioadă de recuperare la diferite clinici din țară, din Ucraina și Turcia, deci, adolescența mea nu a fost tocmai ușoară și nici încununată de prea multă fericire.

Citește și: Un destin de învingătoare: Magda Coman, model și mamă în scaun cu rotile

Ce profesie au părinții tăi?

Sunt convinsa de faptul ca mulți dintre cei care îmi cunosc parțial povestea bănuiesc că am în familie medici și acest lucru m-a încurajat să aleg și eu această profesie. Dar nu, părinții mei lucrează în alte domenii, total diferite, mama fiind contabil, iar tata se ocupă de adminstrarea unor afaceri.

Iți amintești prima prietenă/primul prieten din copilărie?

Bineînțeles că da. Am cunoscut-o încă de când eram la grădiniță. Avem aceeași vârstă și acum lucrăm în același domeniu. Cred ca toți avem acel “prim prieten”, doar că, în cazul meu, nu a fost doar unul. Sunt prietenii din copilărie, cu care ma intalnesc și în prezent, în limita timpului disponibil, avand în vedere că fiecare e pe drumul său.

Cum te priveau copiii/colegii de școală?

Andreea Nechita: Nu am avut niciodată probleme de integrare în colectivitate. Eram sociabilă și depășeam ușor orice curiozitate sau privire insistentă. Dacă întrebau ce am pățit le explicam și treceam peste, chiar dacă unii dintre copii erau mai obraznici. Au fost perioade când unii mai mari se amuzau împingându-mă sau provocându-mă, moment în care am devenit selectivă și am refuzat orice interacțiune cu anumite grupuri. Dar asta nu o pot numi auto-izolare, ci proprie decizie total justificată.

Te-ai simțit vreodată umilită/marginalizată de către colegi, sau chiar profesori?

De către colegi nu am fost umilită și nici marginalizată. Din contră. Am fost respectată inclusiv de către domnii profesori, cu excepția unuia. Mereu când primesc această întrebare îmi amintesc de primul meu contact cu viața de student UMF-ist. În primul an, unul dintre domnii profesori a avut grija să nu îl uit niciodată. Am fost pusa într-o situație discriminatorie cu toate ca îi explicasem faptul că nu îmi voi alege niciodată o specialitate chirurgicală, sau care ar implica o activitate fizică intensă. Scopul meu nu este să pun viața celorlalți în pericol, ci să ajut cât de mult pot, chiar și din postura unui mic medic rezident pasionat de ceea ce face. Medicina nu este un concurs sportiv, ci unul de cunoaștere, rațiune, implicare și dăruire.

Cine a fost persoana care ți-a fost alături tot timpul?

Părinții mei, atât din punct de vedere fizic, moral, cât și financiar. Nu e ușor să începi de la zero într-un oraș nou. Orice reușită implică și sacrifiu.

Cât de greu ți-a fost să intri și să termini Facultatea de Medicină?

Nu a fost chiar atât de greu, așa cum mă avertizaseră ceilalți la început. Imediat după ce am luat decizia de a susține admiterea la Medicină am început să învăț suplimentar. Eram la un liceu de profil uman și trebuia să ajung la nivelul colegilor mei de la profil real care învățau deja materiile necesare admiterii. Îmi amintesc că am avut mari emoții în ziua admiterii. Erau foarte mulți candidați. Să zicem că a fost greu din punct de vedere al deplasării. Începând din anul 3, stagiile se desfășurau în spitale diferite. Trebuia să ajung dintr-o parte în cealaltă a orașului în timp limită, dar m-am descurcat. În rest, am învățat la fel ca ceilalți, poate chiar mai mult. Sunt unii care susțin că am promovat examenele din cauza situației mele particulare, dar lucrurile stau diferit. Nu putem schimba mentalitatea nimănui.

Iți amintești prima zi în spital? Cum te-au privit colegii și pacienții?

Îmi amintesc chiar și prima zi de facultate. Eram dezorientată. Nu cunoșteam pe nimeni. Mă uitam curioasă la colegii de grupă, dar cred că mai curioși erau ei. Unii dintre ei mi-au zis după câțiva ani că m-au confundat cu sora unuia dintre colegi, sau au crezut că eram pur și simplu în vizită. Asta până în momentul în care m-au văzut în amfiteatru. Știu că mulți dintre ei s-au așteptat să renunț în primii ani.

Cum e să fii persoană cu dizabilități în România?

Andreea Nechita: Nu e ușor să fii persoană cu dizabilități într-o țară de needucați. Consider că nu se acordă un minim de respect pentru această categorie și aici mă refer strict la partea de accesibilitate. Foarte puține orașe din țară sunt adaptate așa cum ar trebui. Eu personal nu prea văd alte persoane în scaun rulant, deși, statistic vorbind, suntem foarte mulți. În afară de neglijența autorităților asupra acestui lucru mai sunt și alte aspecte care marginalizează: mila, compasiunea, neacceptarea de către societate, confuzia cu oamenii străzii etc. Nu toată lumea gândește așa, dar de ce să nu recunoaștem, sunt unii superficiali care afișează doar o atitudine de acceptare, însă în realitate situația se prezintă cu totul altfel. Din păcate, nu știm ce ne rezervă ziua următoare, nu știm dacă “rolurile” se pot schimba. Poate la un moment dat vor fi ei, sau propriul copil în acea situație. Din acest motiv cred că nu e bine să judecăm sau să discriminăm. Totul se poate schimba!

Care e cel mai mare vis al tău?

Andreea Nechita: Să pot să merg din nou și să fiu independentă. Nu voi intra in mai multe detalii.

Există soluție?

Am început un tratament nou, fac terapii intense zilnic. Sper să-ți pot da o veste bună în curând.

Ce te face fericită?

Liniștea interioară și puterea de a-i ajuta și pe alții, dar și alte lucruri mărunte cum ar fi lectura, timp petrecut lângă persoane potrivite și deschise, vacanța.