Melancolia de toamnă sau de unde vine acea tristețe dulce

Se spune că toamna suntem cu toții un pic mai melancolici decât în restul anului și asta în primul rând pentru că toată acea transformare a naturii ne amintește de propriile noastre transformări. Toamna este timpul acela special în care visăm mai mult, reflectăm, contemplăm și ne lăsăm cuprinși de o tristețe dulce îmbietoare.

Evident că pentru unii, toamna nu este altceva decât anotimpul plictisului, al zilelor reci și galbene care au încheiat nemilos șirul distracțiilor de vară și care deschid, la fel de nemilos, drumul iernii cu inimă rece.

Însă pentru toți aceia care se pot opri o secundă din mersul lor grăbit pentru a savura mirosul vântului sau pentru a admira dansul frunzelor în aer, toamna este mai mult decât un simplu anotimp, este un cumul de energii și de stări, de culori și de arome care te face să te simți mai viu ca niciodată dar și mai conștient de rostul tău în univers.

Privește doar ce se întâmplă cu frunzele, cât de curios este tot acel fenomen al transformării lor, începând cu verdele irizant pe care-l poartă cu încăpățânare încă din primăvară și până la uimitoarea gamă de culori în care s-au îmbrăcat acum! În toate acele nuanțe de arămiu, galben, ciocolatiu, roșiatic, auriu, frunzele strălucesc mai mult decât oricând deși este stadiul care anunță degradarea lor. Acest lucru ne face să ne gândim altfel la propria noastră îmbătrânire, care ar putea fi, de ce nu, ca cea a frunzelor, plină de culoare, strălucitoare.

Uită-te apoi la ceață, pe care o simți mai întâi olfactiv, ca pe o tărie ce-ți întoarce simțurile pe dos! Nu-i așa că te sperie și te inspiră în același timp creându-ți o senzație acută de singurătate dar și de libertate? Iar ce ne definește pe noi cel mai bine, ca ființe individuale, decât libertatea și singurătatea?! Privește soarele tulbure, pământul în texturi picturale, albastrul din ce în ce mai pierdut al cerului! Sunt semne ale unei transformări lente pe care toamna are marele dar de a nu o face simțită ca pe o descompunere, ci ca pe o punte spre o lume plină de noi senzații.

De-acolo vine melancolia noastră, acea dulce tristețe ce nu trebuie confundată cu deprimarea, depresia, tristețea morbidă, sau apatia: din ultima zvâcnire de frumusețe caldă și plină de culoare a naturii. Sub impresia profundă pe care o simțim în fața acestui spectacol unic, noi ne auzim mai bine sufletele, simțim mai puternic binele din noi, vedem mai clar lumea din jurul nostru. Melancolia de toamnă înseamnă să trăim momente unice în care ni se dezvăluie ceea ce nu putem vedea și simți în restul timpului. Este o ușă magică spre o altă parte din noi și din lume, o ușă la care zăbovim atât cât să intuim ce se petrece dincolo. Să ne bucurăm deci de timpul petrecut în pragul acestei uși și să nu ne temem! Melancolia este o parte veritabilă din noi înșine!