Melania Medeleanu: „Sustenabilitatea pentru mine este să mă uit la nevoile mele fără a compromite nevoile altora”

Melania Medeleanu este fondatoarea Asociației Zi de Bine și co-fondatoarea MagiCAMP, o voce influentă când vine vorba despre bune practici și eficiență în caritate. Melania Medeleanu este însă mai mult decât o prezență activă în fundraising, ci și un jurnalist care, după plecarea de la pupitrul știrilor, și-a făcut o misiune din a ne împrieteni cu discursul în spațiul public, de a ne oferi tehnicile prin care stăpânirea emoțiilor care ne blochează să devină strategie de zi cu zi.

Ascultă discuția în podcastul LIFE.ro de pe Spotify:

Fundraiser, om de comunicare, îmblânzitor de fluturi, facilitator în public speaking. Mama lui Radu, femeie, câștigătoare de premii. O grămadă de roluri foarte importante, grele, în care pare că tu navighezi cu foarte mare ușurință și te întreb: cum faci asta? Ce te mână în luptă?

Melania Medeleanu: Aș vrea să contest cel puțin două dintre cuvintele pe care le-ai folosit: „navighezi cu ușurință”. Nu, nu, nu navighez deloc cu ușurință. Ba chiar îmi vine să spun că mi-e foarte greu în fiecare dintre aceste roluri. Poate că au fost vremuri când era mai ușor, dar și eu eram mai tânără, aveam mai multă energie, dar acum trecerea asta dintr-un rol în altul… Că de sine stătător fiecare rol nu neapărat că e ușor, dar e gestionabil. 3 în 1? Asta rupe tot. Și nu, nu e deloc ușor, dar sigur că e foarte plăcut în fiecare dintre aceste roluri, dar vreau să se înțeleagă foarte clar că nu-i atât de ușor cum poate că am făcut să pară și vreau să-mi asum vina dacă am făcut să pară că e ușor.

E frumos când vine copilul la tine și spune: ”Mami, te iubesc”. Dar știi cum e când vine și îți spune ”Adulții ar trebui să fie un pic mai înțelegători cu copiii, mama”?. Și e ușor și frumos când, la capătul unui curs de public speaking, oamenii vin la tine și-ți spun ”mi-era atât de frică să vorbesc și acum aștept aproape cu nerăbdare următoarea prezentare”. Și e frumos, frumos, frumos când mergi la inaugurarea unuia dintre proiectele de la Asociația Zi de Bine sau când reușești să strângi finanțele de care ai nevoie pentru câte un proiect. Da, ușor nu prea este.

Al doilea cuvânt pe care vreau să-l challenge-uiesc este cuvântul ”luptă”. Nu mă raportez la toate astea ca la o luptă, pentru că dacă aș face asta, m-aș simți într-un permanent război de 15 ani încoace. Sigur că sunt parțial și lupte, dar nu sunt toate luptă. Adică, din nou mă întorc la rolul de mamă. Da, uneori lupt cu copilul ăsta. Am niște fire albe mai nou în păr, dar nu e o luptă în fiecare zi. Și da, unele proiecte sociale sunt într-adevăr o luptă. Trebuie să te lupți cu cineva care-ți pune piedici. Dar eu nu mă uit la proiecte ca fiind lupte. Nu la toate, cel puțin. Ci mai degrabă mă uit că există o nevoie pe care pot sau nu pot să o rezolv sau pot să contribui la rezolvarea ei într-un fel sau altul. Și am un plan, m-apuc de implementat planul cu pricina. Iese? Mă bucur de el. Da, uneori sunt piedici. Vine o autoritate a statului și-ți pune piedică. Și atunci dă-i și luptă, scoți armele. Dar nu întotdeauna ai nevoie de arme ca să iasă lucruri. Adică ce mă mână în implicare, dacă vrei, și nu în luptă, e faptul că am satisfacții foarte mari în fiecare dintre laturile astea pe care tu le-ai menționat. Mă bucur foarte tare când unul dintre cursanții de la dicție sau de la public speaking vorbește mai clar, vorbește mai bine. Mă bucur când iese câte un proiect. Uite, trec pe lângă pumptrack. În drumul meu spre casă e cartierul Brâncuși și e unul dintre parcurile de acolo, unde am făcut un pumptrack! Asta e o pistă pentru bicicliști, pentru cei care dau cu trotinetele și de câte ori trec pe acolo și mă abat pe la parc, e plin de copii. E atâta bucurie și atâta satisfacție să fii parte din bucuria asta! Te ajută la implicare! Aici vorbim despre bucurie. Uneori e o nevoie care e dureroasă, dar să știi că ai ajutat un copil să fie mai bine sau ai creat un centru de terapie și acum e plin centrul ăla, pentru că nevoia e mare și uite, în sfârșit, are cine să ofere acolo suport. Ai o satisfacție foarte mare. Deci asta mă ajută. Satisfacția de la capătul drumului. Și uneori da, și lupta. Când îți iese. Nu întotdeauna îți iese cum ai vrea.

Melania Medeleanu: „Eu cred că pentru toată lumea e importantă comunitatea, chiar dacă o numim poate altfel, poate-i spunem gașca noastră, poate-i spunem bula noastră”

Cum îți gândești tu ca strategie sau ca plăsmuire a proiectelor și proceselor din cadrul asociației, astfel încât să rezolvi probleme de lungă durată sau probleme care așteaptă soluții pe termen lung?

Melania Medeleanu: Atunci când alegem proiectele de la Zi de Bine, ne uităm inclusiv la acest lucru. Așa s-a născut organizația. La început aveam câte un proiect pe lună, în fiecare lună și alegeam de cele mai multe ori ca partener un ONG, poate un ONG care tocmai se înființase, un ONG la început de drum sau poate unul care era deja de câțiva ani de zile, funcționa, dar n-avea să spunem resurse pentru a implementa un anumit proiect. Și fie mergeam noi cu o idee, aveam o idee și ne întrebam cine din piață, cine ar putea să vrea să ducă mai departe un astfel de proiect și ne îndreptam spre ONG-ul respectiv. Uite, noi venim cu proiectul, cu ideea, noi aducem partea de finanțare, comunicăm împreună despre proiect, dar voi să construiți acest proiect împreună cu noi și, când se termină luna și se termină proiectul, datoria voastră e să-l duceți mai departe. În felul ăsta noi plecam din locul cu pricina, ne îndreptam spre un alt proiect, dar uitându-ne în urmă, cineva era acolo și ducea lucrurile mai departe.

Acesta, de pildă, e cazul proiectului cu micro-dușul, când am cumpărat o dubă, am scos tot din ea, toate scaunele, am pus cabine de duș, chiuvete, toaletă și ne-am gândit că vrem să le vorbim copiilor din satele din Moldova despre igienă, despre educație sanitară. Ne-am uitat la „actorii” foarte implicați în acest domeniu și am găsit Fundația Bethany din Iași. Lor le-am propus: „iată mașina, vreți să mergem să ne plimbăm împreună prin satele din Moldova?” Ei au găsit comunitățile în care erau activi, au vorbit cu oamenii și am desfășurat acest proiect, la capătul căruia le-am donat mașina, iar ei continuă munca. În fiecare an, mașina se plimbă prin satele din Moldova.

Pe de altă parte, poate că e un ONG la început de drum, care are deja o idee, dar nu știe de unde s-o pornească sau nu are finanțarea pentru asta. E cazul Asociației PlayHood. Când am făcut studiourile Ferentari, Ionuț Oprea – mi-aduc aminte – și Mădălina vorbea cu atâta entuziasm despre copiii din Ferentari care au o trupă de teatru, dar nu au unde să repete. Țineau repetițiile la câte un colț de stradă sau în casa cuiva, nu neapărat în cele mai bune condiții, așa că au identificat un spațiu, noi ne-am asigurat că îl amenajăm cât mai potrivit pentru activitățile pe care voiau să le desfășoare, am făcut o sală de repetiții, am făcut un studio de podcast și le-am plătit și chiria pe un anumit interval, până avea să se pună pe picioare. Iar acum, când mă sună Ionuț și îmi spune „e coadă la intrare, nu mai încap, sunt atât de mulți copii că nu mai încap. Trebuie să găsim un spațiu mai mare” e o satisfacție fantastică.

Sunt instituțiile statului cu care lucrăm și, de asemenea, avem aceeași pretenție ca ei să continue proiectele. Aici îmi vine în minte Viforel Dorobanțu, de la Curcani, unde am făcut un laborator de chimie și e minunat cum s-a schimbat energia acelui loc. Sigur că era deja o energie foarte faină în școala cu pricina, dar după ce s-a făcut laboratorul ăsta, tot mai mulți profesori au început să vină acolo și să se joace cu substanțe. Trebuie să le arate copiilor. Asta era condiția: noi facem un laborator, dar nu puneți lacătul pe ușă. Lucrurile merg mai departe. Așadar, ne asigurăm, atunci când alegem proiectele, că ele au impact și că se desfășoară sau că are cine să le ducă mai departe.

Voi ați creat acest Centru Comunitar Zi de Bine, care a fost din start o idee care părea că se potrivește foarte bine pe un eveniment care ne-a tulburat viețile în urmă cu doi ani de zile. Și mă refer la invazia Ucrainei, Dar cumva, el continuă și acolo aveți activități, se întâmplă lucruri faine pe care le vedem din când în când comunicate în agenda publică. De ce l-ați făcut, cum continuă el și care e misiunea, ca să zic așa?

Melania Medeleanu: Eu cred că pentru toată lumea e importantă comunitatea, chiar dacă o numim poate altfel, poate-i spunem gașca noastră, poate-i spunem bula noastră. Dar adevărul e că, în esență, comunitatea este un element fundamental al vieții umane. E spațiul acela de siguranță în care oamenii învață împreună, cresc împreună, se dezvoltă, au grijă unii de alții și ceea ce transformă de fapt un grup, din grup, pur și simplu în comunitate, sunt aceste două lucruri: siguranță și încredere. Încrederea că acolo unde mergi o să găsești o vorbă bună dacă ai nevoie, că cineva te va prinde atunci când cazi, că cineva se va bucura alături de tine când ai o reușită. Și asta este ceea ce ne-am dorit să creăm și îmi place să cred că ne-a ieșit la Centrul Comunitar Zi de Bine. Avem grupuri de suport pentru pacienți cu Alzheimer și aparținători. Am avut grupuri de suport pentru femei care se confruntă cu cancerul de sân, grupuri de suport pentru cei care au pierdut pe cineva drag, dar dincolo de grupurile de support – uite, facem lecții sâmbăta cu copiii. Sunt aproape cincizeci de copii cu care lucrăm acum și vin din medii defavorizate. Măcar pentru o zi pe săptămână, dacă reușim să-i scoatem din mediul ăla și să le dăm siguranță, încredere, drag, dedicare și ei să simtă că se pot împrieteni, că au unde să găsească o vorbă bună, aia e ce trebuie. Și da, chiar cred că fiecare dintre noi are nevoie de o comunitate, căci ne ajută să trăim frumos. Dacă fiecare om ar face parte dintr-o comunitate, dacă ar simți că aparține unei comunități, cred că ne-am simți mai în siguranță.

Cum ajung asociațiile în programul Asociației Zi de bine? Cum le alegeți? Cum vă uitați la aceste procese și ce le dați înapoi în ideea de know how? Ce îi învățați astfel încât dintr-o asociație mică, la început de drum, cu mult entuziasm și multă generozitate, să se transforme într-o asociație sau într-o organizație nonguvernamentală care să aibă un impact și mai mare în comunitățile lor?

Melania Medeleanu: Nu aș folosi cuvântul învățare, fiindcă mi se pare foarte pretențios. Adică nu neapărat îi învățăm noi cum să facă lucruri, ci mai degrabă suntem împreună în procesul ăsta și învățăm împreună, împărtășim din ceea ce am învățat până acum. Fiecare își ia ce-i trebuie să ia, dacă-i trebuie. Și aici, din nou mă întorc la continuitate și, eventual, la potențialul de replicare.

Uitându-mă în urmă la cele aproape 60 de proiecte pe care le-am făcut până acum, aproape toate au acest potențial de replicare. Hai să luăm un singur exemplu: camerele de audiere pentru minori. E unul dintre proiectele – nu vreau să spun frumoase, că nu e frumos, nu-i nimic frumos în asta, dar e unul dintre proiectele valoroase și foarte, foarte utile, cu impact pe termen lung. Se adresează copiilor victime ale infracțiunilor sexuale. De foarte multe ori, e foarte greu de dovedit această infracțiune sexuală. De multe ori, este cuvântul copilului împotriva cuvântului adultului. Era greu să dovedești vinovăția. Or, ce au făcut aceste camere de audiere pentru minori, care nu sunt nimic altceva decât o încăpere împărțită în două de un geam unidirecțional, într-o parte e mobilat pentru copii și are camere de luat vederi, iar în cealaltă parte sunt toți actorii care au de aflat adevărul: că vorbim despre un polițist, despre un psiholog, despre un avocat, un procuror, un judecător. Ei bine, până acum procesul se întâmpla așa: toți acești oameni îl interogau pe copil. Copilul era retraumatizat cu fiecare audiere. În momentul acesta, datorită camerelor de audiere pentru minori, copilul e intervievat de o persoană care are studii, care este specializată în astfel de audieri și care are o cască în ureche. Toți cei care au de aflat adevărul îi pun în cască întrebările acestui om care le reformulează pentru copil, iar această depoziție este înregistrată de camerele de luat vederi, așa că, dacă cineva vrea să mai audă o dată, dă play și aia e. Avem deja primele condamnări obținute, primii oameni trimiși în închisoare după astfel de audieri și asta e minunat. Deci odată e potențialul de replicare, că noi am pornit cu 3 și am făcut până la sfârșitul unui an 8 camere de audiere.

Dar cu cine am făcut proiectul? Împreună cu Asociația VIS, o organizație care la momentul la care am început proiectul, nu exista. Mihaela Chiper – și aici mă întorc la proces: da, alegem proiectul, dar alegem și resursa umană ”Cu cine facem ceea ce facem?” – Mihaela era fosta mea colegă, reporter pe justiție, și vorbea cu mult entuziasm și cu multă patimă despre copiii-victime ale infracțiunilor sexuale. Și, când am stat la masă și la povești, am căutat soluții. I-am spus: „Miha, eu nu am competența să fac asta, nu mă pricep la așa ceva, dar tu te pricepi foarte bine. Fă o asociație!” Așa s-a înființat Asociația pentru Victimele Infracțiunilor Sexuale (VIS), care a căpătat atâta încredere și a dus mai departe această misiune.

Mihaela a înțeles foarte bine că nu e suficient să ai o încăpere, trebuie să ai oameni pregătiți, care se pricep la audieri, a investit la rândul ei în resursa umană și acum există o asociație, pe picioarele ei, care știe ce are de făcut și produce schimbare în justiția din România. Ne-am uitat la proiect, potențialul său de replicare – și acum sunt la nivelul țării, peste, dacă nu mă înșel, 30 de camere de audiere pentru minori – la resursa umană, oamenii cu care lucrăm și la cât potențial au ei de a duce lucrurile mai departe și ne mai uităm la ceva. Ne uităm la partenerii strategici. Cine ne ajută să ducem proiectele mai departe? Pentru că dacă începi un astfel de proiect și după aia nu mai ai bani să îl continui, dar ai putea să faci mai mult rău, stârnești speranță și după aia speranța aia se dezumflă. Ori noi avem șansa unor parteneri strategici. E vorba despre LIDL, e vorba despre E-ON, despre UniCredit și anul trecut s-a alăturat și Leroy Merlin și e foarte important să ai astfel de parteneriate pe termen lung, care îți asigură continuitatea proiectelor.

Melania Medeleanu: „Aș spune că e important să găsești punctul în care caritatea se îmbină cu sustenabilitatea”

Cum crezi că se regăsește conceptul de caritate în cel de sustenabilitate? Se potrivesc cele două? Sunt din două lumi diferite și încearcă vremelnic să se apropie unul de celălalt, dar clar nu se vor potrivi niciodată?

Melania Medeleanu: Aș spune că e important să găsești punctul în care caritatea se îmbină cu sustenabilitatea. Nu întotdeauna îl găsești, dar uite cred că e important și probabil că auziți des treaba asta, să oferi nu peștele, ci undița. Pe de o parte, dacă ai un grup de vârstnici, de pildă, și n-au ce pune pe masă, ajutorul punctual este esențial. Nu poți să le întorci oamenilor spatele și să-i lași să moară de foame. E un ajutor punctual, care nu e însă sustenabil. Dar dacă faci un pas mai departe și le dai șansa vârstnicilor să fie activi, de pildă, asta are șanse să devină sustenabil. Uite, dau exemplul doamnelor de la Centrul Comunitar – că vorbeam mai devreme despre el. Avem niște doamne super simpatice care vin și croșetează, acum au început cursuri de limba engleză, dansează. Ei bine, simplul fapt că ies din casă, că împărtășesc o pasiune comună, că sunt active, practic le prelungește viața și starea de bine și poate sănătatea. Da, și calitatea vieții. Asta e deja mai sustenabil. Mai mult decât atât, aceste doamne care împletesc și croșetează fantastic și făceau tot felul de păpușele foarte drăguțe. ”Dar ce facem cu ele, maică?”, m-au întrebat la un moment dat. Păi, dacă tot sunt atât de frumoase, ce-ar fi să le dați copiilor, să le dăruiți copiilor? Ni le-au dat nouă să, le dăruim noi. Nu noi, nu noi le-am făcut, voi le-ați făcut. Și am mers pe secțiile de pediatrie și le-au dăruit copiilor din spitale. Și atunci ce le-ai dat de fapt? Le-ai dat și sens, le-ai dat…

Știți senzația de nu fac, degeaba fac. Cu sens, cu foarte mult sens. Să vedeți ce încântați au fost, cu câtă energie bună s-au întors de acolo. Și apoi mai e ceva: dacă sunt atât de pricepute, împletesc șosete, să zicem. Cum ar fi să le vindem și banii să se întoarcă în comunitate? Și aici deja vorbim despre antreprenoriat social. Altă bucățică pe care construiești sustenabilitate. Și apoi, hai să ne mai uităm la ceva. Cum ar fi să ai un parteneriat public privat și non-profit?

Adică să gândești strategii pe termen lung în care un ONG cu finanțare privată, în colaborare cu autoritățile statului construiesc o strategie pe termen lung care să contribuie la creșterea calității vieții vârstnicilor, de pildă. Deci, ce mi se pare important? Caritate nu versus sustenabilitate, ci caritate și sustenabilitate este să nu te uiți doar la nevoia imediată, ci să te uiți cum poți construi ceva care să dureze.

Ce înseamnă pentru tine sustenabilitate?

Melania Medeleanu: E un concept atât de vast încât de fiecare dată când am fost întrebată despre sustenabilitate, am tot căutat răspunsuri. Și, dacă ar fi să comprim, aș spune că sustenabilitatea pentru mine este să mă uit la nevoile mele fără a compromite nevoile altora. Dacă vrei, e un echilibru, responsabilitate și respect. Cum să fac ce-mi place și ce mi-e drag și ce am nevoie fără să scad altora șansele de a face ce le e drag, ce le place, ce au nevoie?

E ca și cum trec pe lângă o cofetărie și văd o amandină. Mi-e poftă, dar mă uit că e cam scumpă. Mănânc eu și copilul acasă nu gustă. Deci nu e o treabă. În plus, s-ar putea să mă și îngrașe. Atunci, în loc să dau banii pe amandină, mă gândesc: „stai un pic, că eu am ingredientele acasă. Am niște zahăr, niște cacao, niște unt, găsesc. Păi ce ar fi să mă duc acasă, să-l iau pe Radu în bucătărie și în felul ăsta petrecem împreună o seară foarte frumoasă, mâncăm ceva bun și pentru că împărțim amandina aia, nici nu mai îngrașă așa de tare. Asta e sustenabilitatea pentru mine.

Urmărește discuția și în podcastul LIFE.ro de pe Youtube: