Mergeţi să vedeţi „6,9 pe scara Richter”, noul film semnat de Nae Caranfil!

De ce să mergeţi să vedeţi 6,9 pe scara Richter, noul film semnat de Nae Caranfil? Pentru că veţi fi surprinşi. Este un film românesc cu umor de-adevăratelea, este un film românesc care nu te îngroapă în „realismul românesc”, este un film care nu plictiseşte nicio secundă, este un film care iese din şabloane şi care are o distribuţie şi o echipă tehnică de excepţie (Vivi Drăgan-Vasile semnează imaginea). Este un film care începe (sper) un nou capitol. Şi ar fi păcat să nu-l vedeţi!

Vă e frică de cutremure? Nu-i nimic. Filmul 6,9 pe scara Richter semnat de Nae Caranfil nu e despre asta. Sau, ca să fiu mai exactă, bulina roşie de risc seismic este un pretext, o cheie de lectură, un punct de pornire.

Atunci ce face Nae Caranfil cu acest titlu şi acest (aparent) subiect? Sare etapa filmului românesc în care simţi că totul e românesc. Da, vezi clădirile cu bulină roşie. Dar nu insistă pe asta. Da, vezi că e vorba de România şi recunoşti Bucureştiul. Dar nici despre asta nu e. Da, vezi câteva imagini de la cutremurul din ’77. Dar nu, Nae Caranfil nu se oboseşte prea tare nici cu această temă. Şi de ce ar face-o? În 6,9 pe scara Richter nu e vorba nici măcar despre un cutremur cu magnitudinea 6,9.

Şi atunci care e legătura? – o să mă întrebaţi. Din punctul meu de vedere cutremurul este folosit ca un leitmotiv al comediei. Sunt foarte multe cutremure în acest film. Dar nu sunt de fapt ce par a fi. Repetiţia acestor scene cu zgâlţâieli, vuiet de plăci tectonice, praf, lustre în balans şi crăpături în tavan sunt coperte de capitol, sunt treceri, sunt o sursă de comic şi un motiv să înţelegem liniştea deplină pe care se spun replicile: aproape că nu există coloană sonoră în afara momentelor de musical.

Ah, da! 6,9 pe scara Richter schimbă genul de câteva ori în desfăşurarea sa şi devine musical. Şi asta e o zgâlţâială pentru noi, cei obişnuiţi cu filmul românesc din „noul val”. Publicul de la noi (şi mă includ în această categorie) nu are apetenţă pentru filme cântate şi dansate. Ce-i asta? De ce mama naibii s-ar apuca cineva în viaţa reală să cânte deodată, să danseze şi să ţopăie de colo-colo?

E o întrebare validă, nu-i aşa? E o întrebare pe care şi-o adresează şi Tony, personajul principal al filmului, care, actor fiind, nu prea înţelege ce rost mai au musicalurile în ziua de azi. Dar, înainte să vă vorbesc despre actorul Laurenţiu Bănescu, cel care interpretează personajul central al filmului, să încercăm să lămurim ce fel de film este acesta de fapt.

Ar putea foarte bine să fie o „dramoletă”: un el şi o ea, după câţiva ani de căsnicie, lucrurile scârţâie, ea e foarte geloasă, el prea „cuminte” să încerce să o părăsească. Ea e dramatică până la exces şi cam depresivă. El este un copil mare, naiv, chinuit, pus să joace în viaţa reală rolul de bărbat. Plictisitor, nu-i aşa? Nae Caranfil se ia la trântă cu desuetul! Având în vedere tema cuplului, replicile, scenariul, situaţiile puteau să fie de-o platitudine îngrozitoare. Dar Nae Caranfil (căci el a scris scenariul) este ma-gis-tral! N-am mai râs cu atâta poftă de foarte multă vreme. Comicul e firesc, replicile sunt fireşti, situaţiile sunt fireşti. Paradoxal, până şi absurdul din acest film are un firesc al său! Interpretările trio-ului Laurenţiu Bănescu – Maria Obretin – Teodor Corban sunt excepţionale. Şi nu folosesc cuvinte mari!

De ce era nevoie de o combinaţie de comedie cu accente (la fel de comice) de dramă şi cu scene de musical? Asta numai Nae Caranfil poate să răspundă. Însă, din scaunul meu de spectator, 6,9 pe scara Richter este un film în care Nae Caranfil ne deschide portiţa şi ne lasă să-i vedem geniul printr-o „joacă cinematografică” ieşită din canoanele cinematografiei contemporane. E ca şi când a făcut un film „turnat” pe sufletul său. Şi asta se vede. 6,9 pe scara Richter e atât de frumos închegat, atât de lipsit de reziduuri, atât de proaspăt şi revigorant, de parcă ar fi gândit de un copil.

De geniu alegerea celor trei actori de mai sus (Laurenţiu Bănescu – Maria Obretin – Teodor Corban) pentru rolurile principale. Maria Obetin are un rol greu de jucat. Cum joci patetismul fără să cazi în patetic? Dar Maria Obretin reuşeşte să fie o Kitty (o pisicuţă) convingătoare, o femeie „miaunită” care îşi ia dramele foarte în serios. Şi, totuşi, „gravitatea” cu care priveşte ea orice situaţie stârneşte hohote de râs. Teodor Corban joacă rolul unui dandy contemporan, un tată-Don Juan uns cu toate alifiile care nu-şi recunoaşte vârsta. Şi îl crezi în rolul acesta. Îl deteşti şi îl iubeşti în acelaşi timp. Ţi se pare perfid în orice face, dar abia aştepţi să mai spună o replică, să mai facă o boacănă. Hohotele sunt garantate!

Iar actorul Laurenţiu Bănescu (Tony) creşte cu fiecare scenă a filmului. Este un actor pe care nu l-aţi văzut până acum în roluri mari în filme. Îl ştiţi din teatru doar dacă sunteţi obişnuiţi cu teatrele şi spectacolele independente. Şi, chiar dacă nu ştiaţi de el până acum, vă garantez că de-acum veţi tot auzi numele lui. În rolul acesta din 6,9 pe scara Richter, Laurenţiu Bănescu scoate toţi aşii din mânecă. Are fler în a ghici stările personajului său. Şi ştie să ni le arate. Are talentul de a-şi pune la treabă toate atuurile: de la inflexiunea vocii, la mimică şi dans. Are şarm, are umor şi pare să fi înţeles perfect „joaca” lui Nae Caranfil. Laurenţiu Bănescu pare că îl interpretează pe Tony fără nicio spaimă. Sau pare că poartă toate spaimele personajului său ca pe nişte tricouri lejere, de vară, cu mesaje inscripţionate care stârnesc hohote de râs.

Filmul „6,9 pe scara Richter”, în regia lui Nae Caranfil, va rula în cinematografe începând de astăzi, 20 ianuarie 2017.