„Mi-ar trebui două-trei vieți ca să fac tot ce îmi doresc”. Carolina Udrea, medic și fondatoarea primului festival din România dedicat pacienților oncologici

Carolina Udrea nu se teme să spună lucrurilor pe nume. Medicul care a profesat peste două decenii, dar care recunoaște fără ocolișuri că medicina nu a fost alegerea inimii ei, ci a părinților, a transformat experiențele de viață în proiecte cu sens. De la anii petrecuți în Franța, unde a descoperit ce înseamnă cu adevărat un sistem medical modern, până la întoarcerea în România, unde a continuat să lupte „din interior”, Carolina Udrea a înțeles că schimbarea începe cu fiecare dintre noi.

Astăzi, la 61 de ani, vorbește cu pasiune despre „lupta” cu sistemul, despre cum pacienții trebuie să-și ceară drepturile și despre proiectul ei de suflet — festivalul Poteca Verde, prima ediție dedicată pacienților oncologici și familiilor lor. Și tot ea recunoaște cu o sinceritate dezarmantă: „Mi-ar trebui două-trei vieți ca să fac tot ce îmi doresc.”

Într-un interviu plin de emoție și adevăruri dure, Carolina Udrea își deschide sufletul și povestește despre carieră, familie, frustrări și visuri, dar mai ales despre cum a învățat să transforme durerea în lumină.

Dacă ar fi să descrieți activitatea dumneavoastră, ce vă ocupă cel mai mult timp? Unde vă opriți?

Carolina Udrea: Ce mă ocupă cel mai mult timp? Nu știu… totul. Fac foarte multe lucruri într-o zi, pentru că încă lucrez și nu apuc să fac într-o zi tot ce aș avea de făcut în cadrul muncii de birou. Dar mă opresc la un moment dat și mă ocup de casă, de grădină și citesc. De fapt, așa încep dimineața: mă trezesc pe la cinci și jumătate, îmi iau cafeaua și cam o oră citesc. E momentul cel mai bun, pentru că îmi place să mă uit pe fereastră cum se face ziua, vara în special, că iarna e cam întuneric. Și așa reușesc să citesc. Mai citesc și seara, dar dimineața e momentul meu. După aceea mă apuc de treabă, de tot felul.

Dar ce vă place cel mai mult să faceți? Din toate câte faceți într-o zi, ce faceți cu cea mai mare plăcere?

Fac foarte multe lucruri cu plăcere, pentru că am ajuns la un stadiu în care pot să-mi aleg ce să fac. Și atunci, și la serviciu nu mai fac decât în mică măsură lucruri care nu-mi plac. În general mă scutur de ele. Sigur, mai există și lucruri neplăcute, dar nu se mai păstrează proporția de 60-40, cum era pe vremuri. Sunt mult mai puține acum.

Îmi place să mă întâlnesc cu oameni și să vorbesc cu oameni. Asta îmi place foarte mult. Desigur, nu cu orice persoană, pentru că sunt și oameni care mă intoxică cu prostii. Încerc să mă deparazitez de ei. E și motivul pentru care nu sunt o persoană foarte sociabilă, pentru că nu-mi place să pierd timpul cu oameni cu care nu rezonez. Îmi place să fiu cu oameni, să fac lucruri împreună, să punem la cale proiecte. Și am parte din plin de asta.

Carolina Udrea, medic și fondatoarea primului festival din România dedicat pacienților oncologici

Așa s-a născut Poteca Verde?

Nu, nu. Poteca Verde are o istorie foarte interesantă. Nici nu știu… am povestit destul de mult despre asta în ultima vreme. S-a născut cu timpul, cu anii. Eu sunt medic și am profesat 22 de ani ca medic de familie și în medicina muncii, cam astea două specialități. Am vorbit foarte mult cu tot felul de oameni, inclusiv cu copii. Îmi plăcea mult să lucrez cu ei, să-i consult. Interacțiunea cu oamenii mi-a plăcut dintotdeauna.

Dar nu aveam, sau foarte rar aveam ocazia, să mă ocup de oameni foarte bolnavi, care au cancer. Eu doar constatam, aflam sau investigam că au cancer și îi trimiteam mai departe. După aceea, nu mai eram în interacțiune cu ei. Însă, pentru că am în casă un oncolog care tot timpul venea și povestea și suferea pentru pacienți, am trăit și eu asta indirect. Când am început noi specialitatea, prin ’90, cancerul făcea ravagii și tratamentele nu erau atât de avansate. Venea acasă și povestea tot felul de situații…

Soțul dumneavoastră?

Carolina Udrea: Soțul meu, da. Și mă încărcam de la el, îl vedeam foarte încărcat. La un moment dat i-am spus: „M-am săturat de telefoanele astea după-amiază, de vorbit numai despre asta. Hai să-ți faci un cabinet în care să vorbești cu oamenii și, pe urmă, când ieși de acolo, să nu mai vorbești despre chestia asta.” Și așa a început. Așa am pus bazele Metisprof-ului. Numele a fost ales la repezeală, rapid, nu m-am gândit foarte mult, era liber… și a rămas.

Pentru că legislația nu permite să ai un cabinet de oncologie fără saloane de spitalizare de zi, am început cu două saloane. Și am început să văd și eu pacienți oncologici. Era crunt.

Când se întâmpla asta?

În 2010. Și era foarte greu, pentru că eu intram pe ușa primului nostru spital, îi vedeam pe pacienți și nu puteam să îi privesc. Îmi pleca privirea și mergeam repede până în cabinet, încercând să uit ce am văzut. Mă încărcam foarte tare și sufeream pentru fiecare dintre ei. Le știu și acum numele primilor pacienți.

Apoi am simțit că sunt lașă. Am fost crescută să mă uit în ochii oamenilor, să fac totul bine și cu responsabilitate. Și am zis: „Nu e corect. Trebuie să-i privesc, să le vorbesc.” Așa a început, de fapt, povestea Potecii Verzi.

Am descoperit că sunt oameni normali, de multe ori mult mai normali decât noi. Eu mă trezesc dimineața și zic „vai, am îmbătrânit, mă dor oasele” și apoi mă scutur: „Cum poți să spui așa ceva când atâția pacienți trec prin boală și nu se plâng?”

Stând de vorbă cu ei, m-am atașat și am început să mă încarc pozitiv. Sigur, nu toți sunt la fel, dar marea majoritate au o putere de a răzbate extraordinară. Au o lumină în priviri cum noi nu avem. Știu să se bucure de fiecare clipă, știu să fie calmi, să vorbească frumos, să nu fugă mereu după ceva. Îmi place să fiu parte din reușita lor.

Povesteam recent, la festival, despre un domn de care am fost foarte atașată. Nu mai este printre noi, dar pentru mine este un învingător. A fost extraordinar până în ultimul moment. Ne-a dat un exemplu de demnitate, ne-a arătat cum poți să treci prin viață și să ajungi la un nivel de înțelepciune pe care ți-l dă boala.

Sigur, sunt și oameni care ating acel nivel fără să treacă prin boală. Dar eu simt că experiența asta mă înnobilează. Am senzația că mi-am găsit cu adevărat misiunea. Cu Poteca Verde, mi-am completat, mi-am întregit misiunea.

A câta ediție de festival este?

Carolina Udrea: Prima.

Și s-a desfășurat deja, nu? 

Da, da, a fost în 6-7 septembrie.

Câți oameni au venit?

Am avut 289 de înscriși și au validat cardurile și brățările vreo 270. Aici nu i-am pus la socoteală pe voluntari – am avut cam 15 –, vendorii… În final am fost undeva la 300-350 de oameni în total.

Și care a fost atmosfera la festival? Ce ați făcut pentru ei, ce le-ați adus?

Oh, dar cum să o descriu eu? A fost așa de frumoasă… Parcă era o masă de familie sau un chef de familie. Am cunoscut oameni pe care îi știam doar de pe Facebook, de pe WhatsApp, și acum i-am întâlnit față în față.

Am mâncat, am băut, ne-am distrat, am văzut două filme foarte frumoase, am dansat împreună, am făcut sport, drumeții. Am avut o piesă de teatru extraordinară cu tineri de 18-20 de ani, poezie, harpă, vioară… Totul în aer liber. Am avut parte de două zile incredibile.

La final, când băieții au strâns ultimele lucruri de pe teren, mi-au trimis poze: o ceață nebună. Deci da, atmosfera a fost specială, deosebită.

Toți participanții sunt pacienți oncologici?

Da, pacienți oncologici și familiile lor. Am spus inițial „primul festival dedicat pacienților oncologici și familiilor lor”, dar ne-am dat seama că nu sună bine, parcă îi închide într-un cerc. Așa că am mers pe „Festivalul Poteca Verde”.

Au venit pacienții, familiile, chiar și copiii. Am avut și un cuplu de tineri mutați din Sibiu, care fac Forest School, au grădiniță acolo și se ocupă de copii. Practic, n-a venit nimeni doar „pentru festival”, ci toți erau cumva conectați de tema asta. Și e păcat, pentru că programul a fost extraordinar.

Dar a fost doar prima ediție.

Da, prima ediție. Sper ca pe viitor să vină și oameni atrași de program, nu doar de componenta medicală. Mulți au o teamă: „Ce să caut eu acolo, printre pacienți oncologici?” Chiar și primarul a venit foarte temător, până a văzut ce atmosferă e.

Deci acesta e proiectul dumneavoastră de acum înainte?

Da, e proiectul meu de final.

De final?

De final de carieră. Vreau pe terenul acela să construiesc un retreat.

Am avut șansa să vizitez în Marea Britanie două centre Maggie’s. Maggie era arhitectă și, când a făcut un cancer de sân în anii ’80, și-a dorit să ridice aceste case pentru pacienți. Primul centru l-am văzut la Manchester: un loc unde pacienții pot să mănânce, să citească, să vorbească, să facă grădinărit, orice altceva în afară de tratament.

Am vrut și eu să aduc Maggie’s în România, dar nu s-a putut. Și atunci am zis: fac ceva asemănător, dar sub alt nume. Așa am cumpărat, prin asociație, trei hectare de teren în Munții Orăștiei. Festivalul a venit ca o pregătire – să obișnuim lumea cu locul și cu ideea.

De altfel, așa am început și cu drumețiile, pe Via Transilvanica, demonstrând pacienților că pot să facă și 10 km pe jos, chiar dacă la început sunt sceptici.

Avem deja un proiect schițat pentru viitorul retreat Poteca Verde: să putem organiza conferințe, să avem grădină de zarzavat, sere, găinușe, drumeții, seri de lectură, activități diverse. Vreau să fie un loc unde pacienții să se simtă bine, să prindă energie.

Carolina Udrea: „Mi-ar trebui două-trei vieți ca să fac tot ce îmi doresc”

Sună mai degrabă ca un proiect de început, nu de final. Adică urmează foarte multă muncă pentru dumneavoastră.

Urmează, da. Dar am un mare avantaj: fiica mea este arhitectă. Ea a făcut proiectele de spital, ea lucrează și la acesta. Am încredere în ea, pentru că am vizitat Maggie’s împreună și știe exact cum îmi doresc să fie.

Și nu sunt singură. Am o echipă de voluntari extraordinari, care abia așteaptă să ne apucăm serios de treabă.

Soțul ce zice? 

Nu l-am întrebat. 🙂 

Dar cum a văzut festivalul? A avut ocazia să vadă și o altă față a pacienților oncologici, nu?

Păi da, el știe chestia asta și înțelege într-un fel. El, în continuare, poartă povara acestor pacienți pentru că îi vede profesional. Și știe că ar putea să urmeze ceva, sau că urmează ceva, sau că se complică. Întotdeauna vede partea medicală. Știți cum e doctorul în familie, care își imaginează mereu cele mai urâte scenarii, inclusiv pentru copii și pentru nepoți – „ar putea să facă și asta, și asta”.

El nu reușește să se detașeze de partea profesională. Și mereu îmi spune că am prea multe idei, că nu mai face față la nebuniile din capul meu și mă lasă singură. Dar cu siguranță a fost încântat de ce a văzut la festival. Asta știu sigur: i-a plăcut și i-ar plăcea să participe și el la proiect.

Ce drăguț! M-aș întoarce puțin în spate, câțiva ani, în copilăria dumneavoastră. Născută și crescută în zona Clujului?

Nu, eu sunt brașoveancă. M-am născut la Brașov, în 1964.

Și ați ajuns la Cluj pentru medicină?

Da, am venit în ’82 la medicină. M-am măritat în ’85, eram studentă atunci. La terminarea facultății, în ’88, am făcut stagiatura doi ani la Brașov.

Soțul meu, care este clujean, nu a suportat Brașovul. Clujenii sunt așa… mai speciali, toată lumea știe.

Eu sunt din Sud, dar știm. Și știm și umorul clujenilor, care spun că ei sunt „miezul la dudoașcă”.

Exact. Sunt personaje mai aparte și își imaginează că fără ei lumea n-ar exista. Clujul, într-adevăr, e un oraș fermecător, dar are și el nuanțele lui. În ’90, când am decis să ne întoarcem, Clujul era un oraș cultural, universitar – cum încă se prezintă, dar azi mai mult pe hârtie, aș zice eu.

Și de atunci, practic din ’90, sunt la Cluj.

Dar de ce ați ales profesia de medic? Veniți din familie de medici?

Nu, deloc. Părinții mei sunt amândoi ingineri.

Și atunci?

Păi… credeți că am ales-o eu? Pe vremea aceea nu alegeai. Ți se impunea. Eu nu am vrut să fac medicină. Mi se părea fascinantă filologia.

Am avut în liceu un profesor de limba și literatura română cu care am descoperit literatura și m-am îndrăgostit de mulți scriitori. El mi-a deschis o lume specială și asta îmi doream să fac.

Dar la un moment dat tata a venit cu mine la școală să stea de vorbă cu profesorul și l-a întrebat: „Ce gărgăuni îi băgați în cap? Dumneavoastră vreți ca fiica mea să ajungă profesoară de română, într-un sat?” M-am simțit foarte rușinată. Nu mai țin minte ce a răspuns profesorul, dar știu că acasă tata mi-a spus foarte clar: „Să-ți scoți prostia asta din cap. Trebuie să faci ceva din care să trăiești. Uite, vecina noastră e doctor, vezi ce bine o duce?”

Și așa am ajuns să fac medicină.

Regretați?

Nu regret, nu. Dar nu regret nu pentru că aș fi fost pasionată de medicină…

Sau pentru că ați dus-o bine, cum zicea tatăl dumneavoastră?

Da, și pentru asta. Am dus-o bine, dar și pentru că am fost educată ca tot ce fac să fac bine. Să nu tratez nimic superficial. Și chiar dacă medicina nu a fost dorința mea inițială, am făcut-o serios și cu drag de oameni. Probabil că, într-un fel, părinții au avut dreptate. Doar că îți dai seama de asta abia când treci de o anumită vârstă.

Și când trebuie să aveți și dumneavoastră dreptate în fața copiilor.

Exact.

Vă întreb pentru că, din calculele făcute mai devreme, în anii ’90 v-ați întors la Cluj. Doi medici cu o carieră promițătoare în față… nu v-ați gândit să plecați din țară?

Ba da. Am și plecat, de fapt, doi ani. Eu mai puțin, dar soțul meu, în 1998, a primit un post la Rouen, capitala Normandiei, într-un centru de tumori mamare. A lucrat doi ani acolo.

A fost o perioadă foarte fericită. Chiar dacă România nu era atunci în Uniunea Europeană și diplomele noastre nu erau recunoscute – practic trebuia să o luăm de la zero – aveam deja pași făcuți. Eu eram înscrisă într-un program de specializare în medicina muncii (așa am și reușit să obțin a doua specialitate), el era în program post-specializare oncologică și amândoi lucram efectiv. Aveam permis de muncă, depusesem actele pentru rezidență…

Dar, dintr-un motiv personal, pe care nu îl povestesc acum, am fost nevoiți să ne întoarcem în 2000. Am renunțat la absolut tot. Aveam documentele pentru reîntregirea familiei, eram cu totul acolo și, totuși, am lăsat totul baltă și ne-am întors.

Și aici am luat-o de la început. A fost greu, foarte greu. Mulți sperau să plecăm și să lăsăm posturile pentru alții. Dar așa a fost să fie. Am visat ani întregi la „afară”. Am fi putut ajunge poate în America. Nu știu dacă să zic că „am fi ajuns departe”, pentru că departele e relativ. Dar cu siguranță am fi lucrat în alte condiții.

Ne-am chinuit foarte mult amândoi să livrăm servicii medicale de calitate într-un sistem putred. Și acum e chiar mai rău. Gândiți-vă că asta era în 1998… sunt o grămadă de ani de atunci. Și noi încă ținem legătura cu centrul din Rouen. Atunci erau mult peste nivelul României și, culmea, și acum sunt.

Citește și: Cristina Berteanu, doctorița ce și-a croit halatul din stofa emoțiilor pacienților vindecați: lupta ei pentru pacienții cu cancer

Deci ați fi avut ocazia să faceți medicină la standarde înalte. Dar, într-un fel, asta ați încercat să faceți prin spitalul privat, nu?

Da, exact. La noi în clinică serviciile sunt de top, acreditate inclusiv de Societatea Americană de Oncologie. Din punctul ăsta de vedere sunt liniștită: pacienții noștri oncologici primesc tratament de cel mai înalt nivel.

Dar… omul care vine la noi nu are nevoie doar de tratamentul pentru cancer. El are nevoie și de consulturi pentru tensiune, de cardiologie, de ochelari noi… lucruri mărunte, dar esențiale. Și aici sistemul românesc te dezamăgește.

Vă dau un exemplu banal: o ramă de ochelari. În America, dacă ți se rupe, te duci, îți faci altă ramă, dar constați și că distanța focală nu era corectă și, de fapt, de doi ani tu nu vezi bine. Acolo se corectează. La noi, în România, ajungi să te mulțumești cu un optometrist de colț de stradă.

La fel și cu controalele de rutină. Acolo medicul te vede ca pe un om întreg. Intri pentru un consult ginecologic de rutină și te întreabă: „Ați făcut densitometrie? Cum stați cu tensiunea? Ce tratamente mai luați?” La noi, câți ginecologi fac asta? Aproape niciodată.

Deci, da, oncologia pe care o facem noi este la nivel foarte înalt, dar restul sistemului… restul serviciilor medicale de care are nevoie omul nu sunt la standardele la care ar trebui.

Păi și atunci ce facem? Venind din partea noastră, ca medici, această declarație vă întreb: nu toți ne permitem să mergem în America sau în Viena. Și atunci ce facem cu țara asta? Ce facem cu sistemul ăsta de sănătate?

Trebuie să luptăm cu toții. Eu lupt de 30 de ani. Nu pot să promit că voi apuca vremuri mai bune, dar trebuie să încercăm, fiecare în ce fel poate.

Când spuneți „luptă”, la ce vă referiți concret?

Eu pot să lupt din interiorul sistemului, cu ce pot. Dar pacientul obișnuit trebuie, de asemenea, să își ceară drepturile la orice nivel — de la medicul de familie până la specialist. Am un exemplu foarte trist: părinții mei, oameni lucizi, în vârstă de 86–87 de ani, sunt înscriși la un medic de familie care, de la COVID încoace, îi „ține în curte”. Adică stau la geam, primesc doar rețete, nu sunt consultați. Eu mă lupt cu ei să le explic că trebuie să-și ceară drepturile sau să se mute la un alt medic, dar e greu — sunt oameni în vârstă. Nu putem permite astfel de lucruri.