Michael Bernescu, un nomad în business care a scris povești pe două tărâmuri. Omul din spatele succesului cuantifică fiecare minut din viața lui

Tata a terminat medicina la Cluj în 1946 și a luat circumscripție la Cetate, în județul Dolj, pe malul Dunării. A scăpat de epurări, deportări și arestări pentru că avea profesia de care era nevoie după război. Pe bunicul l-au arestat comuniștii în 1948 și l-au chemat pe tata să-l ia mort.

Ce aș fi fost dacă tata nu mi-ar fi băgat în cap că suntem o națiune specială, că treceam printr-o epocă neagră a istoriei noastre, că într-o zi comunismul va dispărea și vom avea un viitor în care va fi nevoie de noi?

Și comunismul a căzut și am inceput să scriu. Mi-am pus sufletul pe pagină și am dat din convingerile noastre nealterate de propagandă sau de afilieri politice. Armata era apolitică și pentru că era o armată națională, încercată, avea o atitudine de detașare și de oarecare superioritate față de clasa politică. Românismul nostru era pur, militarii nu erau influențați de situația materială. Erau educați să nu se atașeze de bunuri materiale, să se mute acolo unde le cerea țara, să lupte pentru avuția generală, să-și apere concetățenii cu prețul propriei vieți. Să nu se atașeze de locuri, de bunuri materiale, sau proprietăți. Era ceva mesianic în a fi militar român. Era o castă, armata română pre-comunistă. Un militar, Colonelul Alexandru Ioan Cuza, fusese ales domnitor în cele două țări române, Independența fusese câștigată pe frontul de luptă. Turcii nu-i luau prizonieri pe românii capturați, ci îi executau ca pe supuși răzvrătiți. Marea Unire se făcuse prin lupta și sacrificiul armatei române. Era un etos național. Străbunicul trăise războiul și cu toate acestea își înscrisese fiii în școli militare, nu pentru un viitor ușor, ci pentru că era lucrul corect, pentru că era o epocă în care trebuia să participi, in care puteai să fii parte din ceva măreț. Bunicul Eugen nu știa decât să fie militar. 

Când comuniștii au confiscat toate armele, și-a ascuns sabia de ofițer. A fost raportat și arestat. Ar fi putut face o insurecție la 66 de ani, cu o sabie? Nu, dar nu putea renunța la simbolul profesiei, carierei, existenței. Și a plătit cu viața. Supraviețuise războaielor și epidemiilor că să fie omorât de ai lui. Și ingratitudinea nu s-a oprit acolo. În confuzia revoluției din 1989, un politruc din fosta administrație comunistă ne-a demontat cavoul din cimitirul Turnu Severin și și-a făcut el altul, risipind osemintele bunicilor și străbunicilor. Proprietățile confiscate nu au mai putut fi identificate. Ca să nu spun despre bibliotecile pierdute. Fenomenul celor care nu au fost nici colaboraționiști, nici victime ale totalitarismului, nici extremiști, nici demagogi, cei care și-au făcut datoria de români pentru că erau români, care nu au fugit la greu deși aveau și calificarile, și motivele și oportunitatea. Într-o superficialitate vinovată, au fost exacerbate doar extremele, iar cei care și-au purtat demnitatea fără ostentație, îndepărtați din școli, săriți de la promovări, repartiții de apartamente, amânați la titluri și li s-au pus în față obstacole insurmontabile pentru a-și urma carierele și vocațiile, au fost uitați încă o dată.

Michael Bernescu: „Bunica a fost primul medic femeie din județul Gorj”

Proveniți dintr-o familie cu multe halate albe. Îmi amintesc de această piesă vestimentară vindecătoare, aș putea spune și o asociez bunicului dumneavoastră. Nu v-ați îndepărtat de halat, însă ați ales o altă meserie. De ce ați făcut-o?

Da, provenim dintr-o familie de medici și luptători. Bunica Ecaterina, născută Caraman, provenea dintr-un sat de răzeși din Județul Covurlui, astăzi Galați, între Bârlad și Galați. Fratele ei mai mare urmase liceul internat, astăzi Costache Negruzzi, din Iași și apoi literele la Iași, un doctorat la Cracovia, cea mai veche universitate din Europa de est, devenind un mare slavonist și etnograf, Profesorul Petru Caraman. Bunica a absolvit liceul de fete Oltea Doamna din Iași, astăzi Mihai Eminescu. A urmat Medicina, a fost internă la Clinica Sfântul Spiridon din Iași și a obținut toate bursele posibile pentru acea epocă: bursă de merit, bursă Regina Maria etc. deschizând calea și ajutându-și surorile mai mici care au devenit profesoare și contabile. În facultate l-a întâlnit pe bunicul, Mihail Sărăcăceanu, student la medicină militară. Bunicul provenea dintr-o familie de macedo-români, care doar cu o generație mai devreme migrase din Vlahul Klisura, un mic sat de munte din Macedonia grecească la Târgu Jiu, județul Gorj. Era un sat mic din care doar primul născut moștenea pământul familiei, frații și surorile trebuind să plece. Era cocoțat în munți unde turcii nu-i puteau ajunge, iar grecii au întârziat să îi asimileze. Unii deveniseră cărvanari, negustori cu carevanele. În timpul cruciadelor dispăreau ani de zile după care reapăreau. Le-au pus porecla „sarcaceanu”, sarazinu, pentru că trăiseră între musulmani ani de zile. În România au devenit Sărăcăceanu. Educația era principala oportunitate de „upscale mobility”. Pentru că nu avea mijloace materiale, bunicul a urmat liceul militar din Craiova și apoi medicină militară.

După absolvire, bunicii s-au stabilit la Târgu Jiu. Bunica a fost primul medic femeie din județul Gorj și își găsea cu greu pacienți până la o epidemie de tifos pe care a stăpânit-o cu maximă eficiență fiind decorată de rege. Și-a deschis un cabinet de ginecologie pe care i l-au închis autoritățile vremii în anul 1963. A adus pe lume o mulțime de suflete în Județul Gorj și înmormântarea ei a fost o procesiune impresionantă, spontană, cu oameni veniți din satele din jur ca să se roage pentru odihna sufletului ei. Bunica a fost o femeie de fier, stâlpul familiei. Când bunicul era pe front în cel de-al doilea război mondial și-a crescut copiii, pe mama Elisabeta și fratele ei geamăn Constantin, și și-a întreținut în refugiu familiile fratelui și surorilor. Experiența asta a reunit și întărit legăturile de familie și generația mea, a treia de la ridicarea de la țară se menține în continuare foarte unită, veri primari și veri de-al doilea ne iubim și ne respectăm și găsim inspirație și motivare în experiențele și succesul celorlalți.

Mama și unchiul meu au urmat medicina, mama devenind cadru didactic la catedra de microbiologie a UMF Iași, iar unchiul meu practicând cardiologia la Târgu Jiu. Soția lui, Lucia „Mioara”, care a avut o mare influență asupra mea, a fost oftalmolog. Tata a fost dermatolog la Iași.

Am crescut printre medici și după ce am renunțat la profesiile de musafir, vânător și șofer de camion, care mi se păreau atractive când eram întrebat „Mihăiță ce ai vrea să te faci când vei fi mare?”, am optat pentru medicină. Cu șase doctori la masă, când se întâlneau toți la Târgu Jiu, discutând cazuri, diagnostice, proceduri și noutăți medicale am crescut ipohondru și obsedat de igienă, convins de precaritatea vieții și de echilibrul fragil pe care îl reprezintă sănătatea. Pe la 16 ani am devenit fatalist, degeaba mă feream, până la urmă ceva avea să mi se întâmple. Apoi am început să cred că avem puterea de a preveni, de a ne spori imunitatea și această putere de a-mi controla destinul medical mi-a dat o doză de optimism cu care am privit de atunci viața și m-a orientat către sport și către disciplinele marțiale.

Și totuși, după ani de pregătire pentru medicină, la sfârșitul vacanței de vară dintre clasa a XI-a și a XII-a m-am răzgândit. Mi se părea că sunt prea superficial, prea imatur, nu destul de profund ca să adaug ceva la palmaresul profesional al familiei. Toți erau respectați în profesia și specialitățile lor. Mama, tata și tanti Mioara își dăduseră doctoratele, dar bunicul era suprem. Luptase cu regimentul lui din Gorj pe frontul de Est și pe frontul de Vest până în munții Tatra. Îi recrutase, îi amputase, murise ceva din el cu fiecare pierdere. După război intrase în medicina civilă, ca internist la spitalul nou din Târgu Jiu. Bunicu’ își trăia profesia mai mult decât oricare dintre medicii din familie. Studia și învăța cu o pasiune neobosită. Era medic 24 de ore din 24, zi și noapte, 7 zile pe săptămână. Îl consuma fiecare caz care nu răspundea tratamentului, fiecare pierdere. Nu mă simțeam la înălțime. Mi-era teamă că nu aveam să mă ridic la înălțimea standardelor. Mi-era frică de suferință, că suferința mă va copleși și că-mi voi practica profesia formal. Am urmat inginerie chimică organică. Dar ca pe o făgăduială neonorată, suferința avea să mă urmeze, iar aventurile vieții aveau să fie altele decât cele din cărțile pe care le citeam în camera de la mansardă din casa bunicilor din Târgu Jiu sau pe care le visam cu vecinii de bloc din cartierul Tudor Vladimirescu din Iași. 

Michael Bernescu: „Uneori, trebuie să te dai înapoi, să-ți faci vânt, ca să ajungi mai departe”