Michael Bernescu, un nomad în business care a scris povești pe două tărâmuri. Omul din spatele succesului cuantifică fiecare minut din viața lui

Clasa intelectuală era un rău necesar, dar și un inamic. Am auzit de un Mihai Bernescu îndrăgostit de lectură. Ce avea atât de magic o carte?

Nu sunt îndrăgostit de lectură, nu de lectura în sine. Nu este un pastime, nu este un hobby. Este o necesitate. Este hrana minții. Sunt îndrăgostit de idei. Cunosc oameni pentru care o carte este o fugă de realitate, o amânare a înfățișării cu viața. Sunt mulți intelectuali amorfi, care se autofelicită pentru că au capacitatea de a înțelege niște concepte abstracte, sau de a le înțelege mai bine decât alții, sau așa cred ei. Este o aroganță și un narcisism al intelectualilor. Mai ales al intelectualilor români ieșiți de sub suspiciunea cenzurii și de sub dictatura proletariatului. Eu caut idei. Mă fascinează cum sunt descrise, cum sunt puse la un loc cuvintele care le explică, mă fascinează să refac drumul care a dus la idee. Cum se aplică ideile. Cum fac pui. Nu cred în intelectualii „fără mușchi”, speculanții de idei din birouri climatizate. Ideile trebuie probate, confruntate, făcute să ricoșeze de zidul de nepăsare și de cruzimea realității. Marii filozofi ai Greciei Antice și marii oameni de stat care au făurit Roma, cel mai mare imperiu civilizator al lumii occidentle, au fost bărbați care aveau cea mai bună educație a vremii lor, dar și experiența militară și administrativă. La noi, școala ardeleană și pașoptiștii. În SUA, părinții fondatori. Este un tandem, un proces de complementarizare, între idei și practică, o dualitate yin-yang.

Michael Bernescu: „În 1989 am avut revelația că sistemul în care mă născusem și în care fusesem educat nu era inefabil, că l-am fi putut da jos mai repede, dacă am fi fost sinceri cu noi înșine”

Revoluția din 1989 a fost simțită diferit de cei care au trăit-o. În interiorul dumneavoastră a izbucnit atunci un război. Cu ce arme ați luptat în acest război interior?

Revoluția română din decembrie 1989 a fost un mare moment de glorie pentru poporul român. Mă doare profund și este un element care mă alienează de România, ridiculizarea, reinterpretarea, denigrarea și diminuarea acelui eveniment. Mișcarea de karate funcționa în clandestinitate. Fusese interzisă în 1978, când un general Dragnea, președintele comitetului național pentru educație fizică și sport, o declarase activitate antisocială și interzisese tuturor instituțiilor de învățământ sau bazelor sportive să închirieze spații pentru o astfel de activitate. Suspectați, prigoniți și periodic „intervievați” de organele de ordine, supraviețuiserăm. În nopțile revoluției ne-am constituit în patrule de ordine. Auzind ce se întâmplă în alte orașe, am ezitat să plecăm imediat la București, dar am făcut-o pe 22 – 23 decembrie. Am văzut urmele măcelului. Pereții clădirilor, vitrinele magazinelor ciuruite de mitraliere de calibru mare. Pereții de la universitate și de la Intercontinental cu lozincile anticomuniste, acoperite de vopsea verde de către securitate, apoi rescrise de demonstranți după cum valurile de demonstranți și forțe de ordine se respingeau. 

Am văzut troițele și crucile ridicate spontan în stradă pe locurile unde cei mai buni dintre noi muriseră călcați de șenile sau omorâți în bătaie de milițieni și securiști sau împușcați de lunetiști. Am avut revelația că sistemul în care mă născusem, în care fusesem educat, pe care îl percepeam că fiind omnipotent și omniprezent, sistemul care ne cenzura, ne condiționa opțiunile și gândirea, ne îndoctrina și ne sancționa pentru cele mai aberante suspiciuni, nu era inefabil, că l-am fi putut da jos mai repede, dacă am fi fost sinceri cu noi înșine, dacă nu ne-am fi împins limita acceptării inacceptabilului dincolo de cea a bunului simț. Mi-am promis atunci să trăiesc fără compromis, în lucrurile mari sau mici. Este o hotărâre gravă și aproape inumană. Viața este un compromis. Anticorpii și patogenii negociază chiar acum în trupul meu, nivelul de hidratare, nivelul glucozei din sânge, oxigenarea creierului sunt în echilibru și compromisurile astea simultane îmi dau o stare de sănătate și echilibru care mă fac să scriu confortabil.

Michael Bernescu: „Am devenit jurnalist full time renunțând la serviciul într-un institut de cercetare. În prima fază am avut un impact, după care am fost considerat „prea radical” pentru o publicație care devenea un business”