Mihaela Bilic explică de ce ne putem îngrăşa la infinit şi cum de nu murim de foame (partea I)

M-am întâlnit cu Mihaela Bilic la o terasă acum câteva zile. Aveam multe să o întreb, pentru că a lansat o carte minunată pe care aş recomanda-o tuturor: copiilor, părinţilor şi bunicilor, „ABC de nutriţie” apărută la Curtea Veche Publishing. În plus, arată mereu bine, este un nutriţionist cunoscut, cu rezultate excepţionale în cariera sa.

Mă gândeam să nu mă fac de râs acolo, la întâlnire, deşi o cunosc de mult timp şi nu cred că mi-ar fi spus ceva rău vreodată, şi mi-am comandat ceva simplu, un smoothie, fără să ştiu că o să desfiinţeze această băutură „sănătoasă”. Am întrebat-o despre metodele de slăbit şi despre cum ar trebui să mănânce omul care nu are probleme de sănătate, dar care se îngraşă, nu face prea mult sport, nu ştie cum să trăiască, e mereu stresat. Cum să mai şi slăbeşti? Nu e un stres în plus? E greu să trăieşti sănătos astăzi ispitit de atâtea oferte şi tentaţii…

Ce-ai mâncat azi?

Un lapte bătut.

Atât?!? De ce? Ţii dietă?

Nuuuu… Din păcate „bugetul” meu de calorii nu-mi mai permite decât să „cumpăr” un lapte bătut…

Cum adică bugetul de calorii?

🙂 Fiecare dintre noi are un un buget de calorii, exact aşa cum are un buget în portofel. Şi bugetul, după o anumită vârstă şi în anumite condiţii de trai, devine foarte mic… ceea ce noi nici nu acceptăm, nici nu înţelegem. În traducere înseamnă că organismul nostru nu are nevoie de cantităţi mari de mâncare şi nici de multe calorii pe lângă cele necesare. Dacă ne asumăm de pildă că avem nişte ani în plus şi că suntem sedentari, atunci trebuie să ne asumăm şi faptul că bugetul nostru de calorii scade, scade, scade. Uităm să ne ajustăm nevoile la buget, îţi spun eu.

Nu am mai auzit până acum această comparaţie…

Da, am găsit-o după ce m-am tot gândit cum ar trebui să răspund eu pacienţilor mei la întrebarea „eu ce să mănânc?” sau „câte mese am voie să mănânc pe zi?” Ce numeşte fiecare „o masă” este foarte diferit de la om la om. Am văzut femei care atunci când spun mic dejun, se referă de fapt la o cafea cu lapte. Alţii,

când vorbesc despre mic dejun, vorbesc despre o masă bogată şi ei chiar cred că aşa trebuie să fie. Ceea ce omit ei, sau pur şi simplu nu ştiu, este că asta e valabilă pentru copii, pentru adolescenţi, pentru cei în creştere! Noi nu mai suntem demult copii în creştere. Metabolismul nostru nu mai are nevoie de trei mese şi două gustări. Noi, după pubertate, nu mai creştem! Şi dacă nici nu facem mişcare, atunci bugetul nostru este extrem de mic. Şi atunci, ce ne arată nouă silueta, este că, de cele mai multe ori, „mâncăm pe datorie”. Când apar kilogramele în plus, înseamnă că noi mâncăm mai mult decât îi trebuie organismului şi el, bietul, nu ştie să ne arate asta decât aşa.

De ce mâncăm noi astfel?

Pentru că ne place. Avem în interiorul nostru un avion cu doi piloţi. Şi fiecare are altă părere. Unul, ancestral, zice „noi ce mai mâncăm?” E singura lui preocupare de când s-a inventat omul pe pământ, este cel responsabil cu supravieţuirea. Şi mai e unul care este expus extrem de multor presiuni externe şi care îşi caută în mâncare acel respiro, acea neutralizare a energiei negative, a stresului. Mâncarea este pentru el este un fel de anestezic. Şi atunci, în acest context, când totul e „pe hai să mâncăm, hai ce mai mâncăm” apare problema siluetei. Ea este de mai multe feluri: estetică, atunci cînd, nu-i aşa, nu mai corespundem tiparelor societăţii, şi patologică, când kilogramele puse în mod dramatic în plus, ne afectează sănătatea. Spun dramatic, fiindcă dacă sunt doar câteva kilograme în plus, pentru organism nu este o problemă. Grăsimea egal supravieţuire, zice creierul ancestral, aşa că, dacă nu e prea multă, nu strică. Natura ne-a dat celula adipoasă care nu moare niciodată, spre deosebire de neuroni care se distrug în timp. Ne naştem cu un număr fix de celule adipoase. Ele se multiplică apoi la fiecare îngrăşare. Nu numai că nu mor, ci cresc! Noi suntem plănuiţi să ne putem îngrăşa la nesfârşit. Capacitatea noastră de a ne îngrăşa e nelimitată. Adipocitele nu mor! Când slăbim, ele se golesc, dar nu dispar. Când se golesc, se secretă un hormon care ţipă de foame. Deci noi nu avem nicio şansă să slăbim spontan, natural, sănătos. În acest context, adăugăm şi doi hormoni ai saţietăţii păgubos plasaţi: unul în stomac (care fiind un muşchi, este extensibil şi prin antrenament îl putem face din ce în ce mai mare). Acest hormon al saţietăţii se declanşează când stomacul este plin. Când este plin? Păi este plin când atinge dimensiunea la care l-am antrenat noi să fie plin. Celălalt hormon se secretă la îmbinarea intestinului subţire cu cel gros. De aceea apare prima senzaţie de saturaţie la un sfert de oră după ce începem să înghiţim, nu pentru că creierul nostru ar avea un retard, ci pentru că atâta îi ia primei îmbucături să ajungă la zona de declanşare a celui de-al doilea hormon al saţietăţii. Rămâne la latitudinea noastră cât mâncăm în acel sfert de oră, că putem mânca tot frigiderul! Construcţia noastră naturală este cam păguboasă pentru 2016. Noi suntem construiţi să facem faţă mai degrabă absenţei mâncării, decît abundenţei ei. În consecinţă, nu numai că nu trebuie să mâncăm trei mese pe zi, dar putem să nu mâncăm în fiecare zi! Noi suntem „proiectaţi” ca ursul! Mâncăm când găsim mâncare, pentru a supravieţui! De aceea, avem o alarmă a saţietăţii atât de laxă, pentru că dacă nu era aşa, ne punea Natura hormonul saţietăţii în gât! După prima îmbucătura, gata! Nu, ni l-a pus după 5 m de tub digestiv. Obiectivul organismului, aşa cum a fost el planificat, este să obţină cât de multe calorii, ca din ele să producă grăsime. Producţia de grăsime e considerată de către organismul nostru ceva natural. Şi cum îl convingem să apeleze la rezerve? Nedându-i din exterior.

Şi copiii cum trebuie să mănânce?

Ei sunt în creştere. Au un stomac mic. Se mişcă mult. Necesarul organismului lor este mai mare. De aceea, ei trebuie să mănânce trei mese pe zi şi două gustări între ele. Nu trebuie forţat să mănânce tot din farfurie, pentru că un copil ştie când s-a săturat! Măcar atâta credit să-i dăm.

Cum trebuie să mâncăm în funcţie de organismul nostru şi de ce ne permite silueta?

Uitându-ne în oglindă! Dacă aşteptăm criteriul „sănătate” să-şi spună cuvântul, colesterolul, etc. e de aşteptat, vă spun eu. Silueta este un indiciu mai rapid. Grăsimea nu îmbolnăveşte decât atunci când devine morbidă, cînd ajunge la obezitate. În rest, pentru organism, după cum ziceam, „e de bine să fie un pic împănat”. Când te uiţi în oglindă, decizi singur ce ai de făcut. Poţi să decizi să ai o siluetă armonioasă, să te simţi bine în pielea ta, sau dimpotrivă, poţi alege să nu-ţi pese! Dacă vezi kilograme în plus, nu înseamnă că ai mâncat cipsuri, ciocolată sau cartofi prăjiţi, ci că ai mâncat mai mult decât are nevoie organismul tău pentru a-şi crea silueta cu 5 kg mai uşoară, de exemplu! Nu trebuie să mergi la un nutriţionist care să-ţi facă o dietă personalizată.

Păi şi atunci tu cu ce te ocupi?

Eu mă ocup cu punerea corectă a întrebărilor. Pentru că ceea ce fac mulţi nutriţionişti, e un lucru rău. Îmi asum ce spun. În loc să-l ajute pe omul respectiv să se înţeleagă mai bine şi să se vadă, îi face o listă cu alimente şi un program rigid de mese. Şi rezultatul? Se desparte omul de el însuşi. Se îndepărtează, mai bine zis. Se trezeşte în impas îndată ce se termină lista de la nutriţionist. Nu ia decizii singur, aşteaptă să i se spună din nou ce să facă. Şi asta este greşit.  De ce? Pentru că treaba asta cu mâncarea este doar o chestiune de cantitate! Numai noi putem şti ce facem şi numai noi trebuie să fim oneşti cu noi înşine. Nici n-ar trebui să ajungem la nutriţionist, dacă am fi sinceri cu noi până la capăt. Fiindcă întrebarea pe care eu o pun şi care trebuie pusă de fiecare în parte este nu eu ce să mănânc, ci eu de ce mănânc?

…Pentru că ne e foame?

Ei bine, răspunsul aceste vine doar în 30% din situaţii… De cele mai multe ori, altele sunt motivele. Mesajele din exterior sunt cele care ne fac să evităm senzaţia de foame, ca şi cum ea ar fi nocivă! E ceva de evitat! E ceva ce sperie! Atunci se mănâncă preventiv, ca să nu apară cumva senzaţia de foame!

Păi …nu ameţeşti? Nu scade glicemia? Nu ţi se face rău, dacă ţi-e foame?

Nu. Natura ne-a proiectat atât de performant, încât nu putem muri de foame. Natura a inventat gluconeogeneză. Când nu avem glucoză, murim, aşa că ficatul, când ne e foame, când nu mâncăm, va face glucoză din orice. De aceea organismul îşi face rezerve de grăsime, ca la o adică, ficatul să o poată converti în glucoză când este nevoie de ea! Acesta este şi fenomenul prin care slăbim! Prin gluconeogeneză! Deci, dacă organismul nu primeşte, produce din ce are. Culmea este că şi atunci când termină rezervele de grăsime, ficatul continuă să facă glucoză de data asta din proteinele din fibra musculară. Deci nici atunci nu murim. Vă aduceţi aminte de imaginea cu oamenilor din lagăre? Erau piele şi os, pentru că ficatul topea proteina musculară pentru a susţine viaţa. Nu mureau din asta, altele erau cauzele…

Şi totuşi revenind, la mâncare, nu la lipsa ei, noi mâncăm mult, sau, mă rog, trăim o abundenţă alimentară de vreo 50 de ani încoace!

Exact! Erau vremuri de mare foamete, când raţia unui om pe zi era cât un bănuţ! Am văzut asta la Muzeul Alimentaţiei din Elveţia! În perioada dintre războaie, se ajunsese la o asemenea raţie pe zi pentru om! În România abundenţa alimentară a apărut de câţiva ani încoace! În Europa Occidentală, de ceva mai demult, de aproape 50.

Se foloseşte mult cuvântul „sănătos” de către toată lumea: nu mânca aia că nu e sănătos. Mănâncă, fiindcă e sănătos!

Mie mi-e teamă de speculaţia asta în care se foloseşte cuvântul „sănătos”. Este periculos! Nu există mâncare mai puţin sănătoasă sau mai sănătoasă! Aş folosi „comestibilă”, în loc de sănătoasă, fiindcă altfel ne prindem urechile. Mâncarea nu poate fi decât comestibilă, adică bună de mîncat, şi necomestibilă, adică ne-bună de mâncat!

Adică, ce înseamnă? Că e digerabilă până la ultima moleculă?

Nu e treaba noastră să ne gândim la chimia alimentară…

Păi cipsurile, de exemplu, sunt…

Sunt bune de mâncat punct. Aaaa, cantitatea lor poate fi o problemă, fiindcă îţi pot face rău, îţi pot cădea greu! Sau s-ar putea ca, fiind pline de ulei, să te îngraşe. Dar sunt comestibile!

Deci cantitatea este problema.

Exact. În rest, cum să spui, de exemplu că slănina cu ceapă mâncată de strămoşii noştri este nesănătoasă? Cui a făcut rău vreodată?

Citiţi continuarea interviului:

Mihaela Bilic: „Nu înţeleg de ce nu se spune adevărul: fructele ne îngraşă!” 

Mihaela Bilic: „Kilogramele în plus sunt o boală a sufletului”