În partea a treia a interviului cu nutriţionistul Mihaela Bilic, am aflat că între dezechilibrul psihic şi consumul intens de mâncare este o foarte puternică legătură.
Mihaela, există o legătură între emoţii şi cantitatea de mâncare, nu? Cum se explică ea?
Noi suntem nişte „animăluţe” stresate. Mintea noastră e una şi trupul, altceva. Mintea nu are senzaţii, nu are emoţii, nu simte durerea şi atunci e inepuizabilă pe gânduri şi idei. În acest context, apropo de stresul şi epuizarea noastră psihică date de presiunea societăţii şi de dorinţa de mai bine, nu realizăm că nu prea avem la dispoziţie analize prin care medicii să determine cu exactitate dezechilibrul minţii, aşa cum ştiu să-l depisteze şi trateze pe cel al corpului. Când omului îi creşte colesterolul, vedem în analize. Dar cum şi cât îi scade omului din creier serotonina sau alte substanţe responsabile cu echilibrul minţii, nu avem cum să depistăm. Şi atunci, cum noi suntem dezechilibraţi biochimic la nivelul capului şi ne este jenă să recunoaştem că e o chestiune grea de dus, nu apelăm la medicamnte, nu tratăm asta cu seriozitate, pentru că vom fi priviţi, nu-i aşa, ca pe nişte oameni fără voinţă!
Cum adică suntem dezechilibraţi la nivelul capului?
Adică în capul nostru există nişte substanţe responsabile cu starea de bine, cu liniştea etc. şi al căror echilibru nu se dobândeşte prin voinţă. Dezechilibrul lor nu este o simplă… „slăbiciune”… Numai că nouă nu ni se recunoaşte dreptul de a fi dezechilibraţi, stresaţi, obosiţi, deprimaţi, trişti sau frustraţi. Şi nu numim aceste emoţii cu vorbe, nu vorbim adică despre ele… Preferăm să le anesteziem cu ceva. De pildă, cu mâncare.
Adică un om gras este un om dezechilibrat?
Francezii chiar au vorbă: „kilogramele în plus sunt o boală a sufletului” – adică trădează un dezechilibru emoţional. Acesta dezechilibru ne duce spre mâncarea care, în mod spontan, ne asigură homeostazia din creier. Este, dacă vreţi, anestezicul nostru, antidepresivul la care ne este permis să apelăm, dar la care nu ne este ruşine să apelăm! Societatea nu încurajează slăbiciunea psihică. Dacă omul nu mai are hormon tiroidian, i se dă. Nu îl acuză nimeni că nu îl are. Dacă diabeticul nu are insulină, nu-l acuză nimeni. I se dă insulină şi gata. Dar celui care nu are serotonină? I se cere voinţă, i se cere putere… Când, de fapt, i se poate administra un medicament care poate rezolva problema. Dar nu, acela care ia pastile, este privit ca un om fără voinţă, plin de slăbiciuni, un ciudat! Şi atunci, omul ce face? Se îndreaptă spre mâncare.
Am înţeles. Dar când se mânâncă? De fapt, vreau să întreb altceva. Putem mânca seara, de exemplu?
Sigur! A mânca seara este cel mai spontan gest cu putinţă. Pe lângă faptul că mânânci de foame, asta dacă nu prea ai mâncat în timpul zilei, masa de seară are şi rolul de a-ţi echilibra energiile negative şi dezechilibrul acumulate peste zi. Creierul este calmat. „Mâncare egal stare de bine”.
Operaţiile de reducere a stomacului funcţionează?
Da, pentru că ce fac ele?: te obligă să mănânci mai puţin! Dar atenţie! Dacă nu se rezolvă şi problemele capului, atunci se ajunge la vorba francezilor: „désespoir creatif”. Adică omului i se ia anestezicul, mâncarea, şi atunci el ajunge la alcoolism! De ce? Efectul anxiolitic al alcoolului asupra creierului este mai mare decât cel al mâncării.
Concluzia ta este că, de fapt, noi trebuie să trăim rezonabil, moderat, ponderat, să mâncăm puţin, să nu ne aruncăm în excese…
Exact! Şi să facem pace noi cu noi! De aici vin toate problemele! De la faptul că nu ne acceptăm sau că nu ştim cum să ne rezolvăm trăirile! E normal să mâncăm seara, e normal să bem un pahar de vin, dar e normal să ne ştim dorinţele, să ni le controlăm. Adică să ne cunoaştem noi pe noi, nu să ni se pară că ne cunoaştem!
Cine are cel mai mare rol de echilbru psihic? Alcoolul? Mâncarea? Ce anume?
Peste amândouă este somnul. Era o tortură odată, pe vremeea închisorilor comuniste, preferată de către torţionari: privarea de somn. Este cumplită! Somnul este „hrana” neuronului. Şi mai e ceva. Tot la francezi ajung, pentru că ei au studiat profund toate aceste lucruri: „cine doarme, posteşte”, zic ei. Şi, între somn şi mâncare, eu zic să alegeţi somnul. Pentru că atunci când ne trezim, ne-a trecut şi foamea!
Citiţi primele părţi ale interviului:
Mihaela Bilic explică de ce ne putem îngrăşa la infinit şi cum de nu murim de foame (partea I)
Mihaela Bilic: „Nu înţeleg de ce nu se spune adevărul: fructele ne îngraşă!” (partea a II-a)
