Mihaela Feodorof, career architect: „Sistemul românesc este precum un bolnav incurabil ţinut în viaţă de aparate. Asta pentru că nimeni nu şi-a asumat o intervenţie radicală. Mereu s-au „pansat” bubele fără să se cureţe rana”

Mihaela Feodorof este un nume cunoscut în lumea de leadership şi educaţională. Ea este cea care a adus în România (şi deocamdată este singura) teste de evaluare vocaţională pentru adolescenţi (începând cu 14 ani), teste pentru maximizarea potenţialului (de la 8 ani) şi teste de evaluare cognitivă (copii între 2,5 şi 7 ani) care sunt calibrare pe populaţia din România şi recunoscute la nivel internaţional. Nici studenţii nu au fost uitaţi, aşa că prin Yourway Life & Career Counseling (compania pe care a înfiinţat-o cu 9 ani în urmă) aceştia beneficiază de servicii de consiliere în domeniul pe care şi l-au ales pentru a performa. Aceste teste şi evaluările propriu-zise sunt făcute de psihologi specializaţi.

Pe baza acestor teste, s-a făcut un studiu (singurul de până acum în România) despre ce îşi doresc tinerii de la angajator, ce abilităţi au şi care sunt condiţiile de lucru dorite pentru ca ei să performeze la maxim.

Feo (pentru că aşa i se spune) lucrează foarte mult cu ONG-urile studenţeşti şi cele care au ca obiect de activitate educaţia/o alternativă la sistemul educaţional de stat. Dezvoltă programe şi împreună cu aceste ONG-uri încearcă sa se lupte cu „monştrii” sistemului instituţionalizat.

Are multe exemple de cazuri fericite, reuşite, cu copii care sunt aici şi evoluează foarte bine. Ea însăşi este mamă a trei băieţi, toţi mari: cel mic a terminat acum liceul, cel mijlociu şi cel mare sunt la facultate. Deci, pare că ştie despre ce vorbeşte.

Feo a scris şi o carte, „O să mori de foame”, în care a inclus toate materialele scrise de ea şi care au apărut în presă şi despre al cărei titlu spune că are mare legătură cu sentimental ce ne încearcă atunci când suntem la început de drum, oricare drum, şi suntem priviţi cu neîncredere de către cei din jurul nostru.

Despre carte, despre testele vocaţionale, despre importanţa unei alegeri bune pentru viitorul copilului, despre rolul părinţilor la începutul drumului copiilor, dar şi despre sistemul de educaţie din România, am dezbătut pe larg cu Mihaela Feodorof în interviul de mai jos.

La ce facultate sunt copiii dumneavoastră, respectiv la ce liceu?

Când am lansat linia de business Yourway am avut în minte nevoia beneficiarului, adică a copilului, de a lua decizii în cunoştinţă de cauza, cât şi a părintelui care îl susţine împăcat fiind cu alegerea acestuia. Mi-am spus că voi oferi astfel nişte servicii pe care şi eu le-aş achiziţiona pentru copiii mei. Aşa că, desigur, am lăsat deschisă această opţiune celor trei fii ai mei. Deciziile noastre s-au bazat pe obiectivitatea rezultatelor la testare, iar poveştile sunt relativ asemănătoare din punct de vedere al traseului liceal ales. Toţi trei sunt absolvenţi de real, primii doi matematică informatică, cel mic a făcut schimbarea către ştiinţele naturii în ultimul an de liceu. Primul studiază IT for Business, mijlociul Business Internaţional, iar cel mic a ales un drum în domeniul medical.

De unde aţi ştiu că au ales bine?

În primul rând alegerile lor au fost cântărite din  perspectiva intereselor şi a domeniilor profesionale în care se vor regăsi. Capcana în astfel de situaţii este ca opţiunea să se bazeze pe capacitatea copilului şi a rezultatelor obţinute în parcursul educaţional. „Ce pot” vs „ce îmi place”. Capacitate vs vocaţie. Atunci când acestea sunt convergente, alegerea vine de la sine, dar există şi posibilitatea să identificăm un IQ matematic superior şi să nu alegem domeniul în concordanţă. Asta nu înseamnă că tânărul nu-şi foloseşte capacitatea de a raţiona matematic în orice context de învăţare, dar domeniul poate să fie de altă natură. Sunt multe variabile care intervin în analiza fiecărui caz. Ce ma hrăneşte însă este satisfacţia pe care o are copilul, familia lui, atunci când sunt conştientizate soluţiile şi alegerile sunt făcute cu inima deschisă.

Pe ei i-aţi testat cu ajutorul acelor teste de evaluare vocaţională?

Desigur, nu aş fi lansat în piaţă nişte servicii al căror client să nu fiu chiar eu mai ales din perspectiva de părinte. M-am întrebat, şi încă îmi pun întrebarea de fiecare dată când lucrez la rafinarea şi dezvoltarea serviciilor Yourway, ce aş vrea eu pentru copiii mei să mai aflu sau cum aş putea să-i susţin mai profesionist în dezvoltarea lor. Cred că acest soi de nelinişte legat de calitatea demersurilor mele profesionale mă face să privesc cu încredere deplină în ochii clienţilor noştri.

De ce este important ca cei mici să treacă printr-un astfel de test?

Pentru a înlătura subiectivitatea, bine intenţionată, a adulţilor din viaţa lor. Nu există părinte, bunic, profesor, oameni care îşi pun amprenta în viaţa copilului, să nu aibă o  părere despre ce şi cum ar putea face acesta. Unde excelează sau unde mai are de lucru. În esenţă, rezultatele copilului sunt „afectate” de relaţia pe care acesta o are cu respectivul adult. Ce stimul primeşte de la acesta? Neuro ştiinţa ne susţine, avem norocul să trăim această revoluţie a tehnologiei şi să vedem cum creierul uman (inclusiv al adultului) este atât de adaptabil încât îşi creează noi sinapse (îşi reconfigurează circuitele) ca reacţie la tipul potrivit de stimuli.

Suntem diferiţi, slavă Domnului. Fiecare activăm în zona propriului confort. Interlocutorul nostru se adaptează, pentru că suntem fiinţe sociale şi căutăm să ne aşezăm în relaţii interumane. Mai ales când acestea sunt de natură afectivă (părinţi, învăţător, bunic), copilul caută inconştient să fie pe placul acestuia şi răspunsurile sunt dezirabile, îndepărtându-se de forma sa autentică. Ştim, s-a dovedit că achiziţia emoţională este carburantul perfect pentru achiziţia cognitivă, motrică, verbală, tradusă în forma de inteligenţă. Bebeluşii iubiţi (ţinuţi în braţe cu afecţiune) se dezvoltă mental accelerat în comparaţie cu cei neglijaţi emoţional sau abandonaţi.

Şi ca să scurtez explicaţia, ce să vezi, potenţialul fiecărui individ este depozitat în formula autenticităţii sale!

Cum s-a ajuns la acest singur studiu efectuat în România şi care au fost concluziile lui?

Pentru că avem „material de lucru”, adică facem anual sute de evaluări, avem bunul obicei de a le analiza periodic. Nu este primul nostru studiu, dar este cel mai complex pentru că acoperă o perioadă de trei ani şi jumătate şi evidenţiază două aspecte: Cum sunt aceşti tineri, care le sunt caracteristicile de personalitate, şi ce preferinţe au, care sunt domeniile profesionale în care se vor regăsi. Pe scurt, concluziile sunt pe cât de relevante, pe atât de controversate.

Dacă este să ne uităm la ce are nevoie societatea românească, regăsim în topul clasamentului opţiunilor domeniile ocupaţionale în ordinea acesta: pe primul loc medicina, urmată de ştiinţe – inginerie,  arte vizuale,  computere şi IT, ştiinţe sociale.

Ceea ce complică lucrurile este personalitatea lor, stimulii la care răspund în mod natural tinerii evaluaţi, profilul fiind mai degrabă în opoziţie cu domeniile alese.

Sunt tineri flexibili (în opoziţie cu cei organizaţi, care sunt mai eficienţi în domeniul medicinei, ingineriei şi tehnologiei) în proporţie de 75% – 25%, emoţionali (opusul fiind raţionali) 83% – 17%,  extraverţi 73% faţă de introverţi 27%. Singura caracteristică de personalitate care susţine alegerile vocaţionale este stilul practic în proporţie de 52%, faţă de imaginativ în proporţie de 48%.

Ce părere aveţi despre sistemul de învăţământ din România? Îi ajută pe copii să se dezvolte într-o direcţie sănătoasă?

Sistemele sunt perfectibile. Nu mă feresc de răspuns, părerea mea sinceră este că sistemul românesc este precum un bolnav incurabil ţinut în viaţă de aparate. Asta pentru că nimeni nu şi-a asumat o intervenţie radicală. Mereu s-au „pansat” bubele fără să se cureţe rana. Până si Ken Robinson recunoaşte că nu există sistem de educaţie perfect. Convingerea mea este însă că în orice sistem, omul face diferenţa. Iar copilul, beneficiarul de facto al procesului, reuşeşte să facă achiziţie şi să dezvolte competenţa (adică ştie când şi cum să folosească în contexte de viaţă informaţia integrată) în funcţie de relaţia pe care o are cu cel care predă conţinutul. Adică educatorul, învăţătorul, profesorul care este în sistem. Cât timp relaţia adultului responsabil în procesul de învăţare cu elevul nu este funcţională, progresul copilului este afectat. Adică nu fructifică potenţialul copilului, ci lucrează în sistem de ”supravieţuire”/ „avarie”/”mediocritate”. E mult de vorbit, dar mai ales sunt multe de făcut în acest sens. Cred cu tărie că avem obligaţia de a filtra cu maximă exigenţă pe cei care acced o cariera în educaţie şi la catedră. Sunt om de HR. Aş aplica, şi am făcut acest lucru în proiecte private, un assesment profesionist candidaţilor la cariera de dascal. Probă la angajare şi periodică pe parcursul profesional. Să ajungă în faţa copiilor doar persoanele care au această vocaţie şi un minim de caracteristici de personalitate, cum ar fi altruismul, dorinţa permanentă de dezvoltare,  echilibrul şi smerenia, acest atribut al autenticităţii. Am întâlnit astfel de oameni în sistem, ştiu şi mă bucur că există, cred şi investesc cu ceea ce pot în relaţia cu ei sperând la „contaminarea” a cât mai mulţi colegi de breaslă cu aceste „simptome”.

Din păcate astăzi avem în preajma copiilor care vin să înveţe prea multe persoane care au făcut din această profesie o miză personală, care se cred zei pe pământ prin puterea pe care o au în pixul cu care dau măsura reuşitei în catalog, care distrug încrederea copiilor în ei înşişi. Acest tip de comportamente au dus la cronicizarea bolii de care suferă sistemul de educaţie românesc.

În ceea ce priveşte impactul sistemului educaţional asupra dezvoltării copiilor, este nefast din mai multe considerente. În primul rând diluează stima de sine a elevului care nu se raportează la progresul obţinut ci la calificativul obţinut dintr-o evaluare punctuală. Un alt aspect important ţine de metodă. Memorarea are rol important în dezvoltarea cognitivă, dar lipsa unor procese de achiziţie şi transpunerea conţinutului în competenţă duce la acest comportament  des menţionat, „analfabetism funcţional”. Copiii primesc note pe noţiuni învăţate mecanic pe care nu le aplică în viaţa de zi cu zi, aşadar funcţionarea lor ca indivizi educaţi este întârziată.

Care ar trebui să fie rolul părinţilor în deciderea viitorului copilului?

Rolul părintelui este de suport necondiţionat, de ghidaj şi validare a copilului pe tot drumul său. Deseori, din dragoste pentru copil, părintele ajunge să preia viaţa acestuia, să o trăiască în locul lui, să-l protejeze excesiv, căzând în capcana limitării potenţialului acestuia. E greu, orice demers emoţional este dificil de calibrat. Suntem fiinţe simţitoare şi când sentimentele ne copleşesc, soluţiile îşi pierd din calitate. Nu există reţete pentru reuşită, cred însă că fiecare părinte care este prezent în viaţa copilului înconjurându-l cu afecţiune şi suport, poate fi de un infinit folos în dezvoltarea sa emoţională.

Cât de important este un start bun în viaţă (în materie educaţională) pentru un copil?

Un start reuşit înseamnă înainte de forma educaţională o relaţie bazată pe încredere în care copilul are libertatea de a se juca (a se vedea forma exerciţiului natural de achiziţie). Educaţia nu începe la grădi/şcoală, în sistem. Educaţia are rădăcinile într-o viaţă de familie sănătoasă în care părinţii se joacă cu copiii, le citesc poveşti, le împărtăşesc sentimentele şi experienţele lor de viaţă. În prima etapă de dezvoltare 1-3 ani (sau cele 1000 de zile) capacitatea de integrare a fiinţei umane este de trei ori mai mare faţă de a unui adult. Dacă micuţul nu este expus la experienţe şi este abandonat, nu neapărat într-o maternitate, el îşi pierde din capacitatea de achiziţie pentru că nu-i este antrenată.

Ce şansă are România în ceea ce priveşte educaţia? Liceele şi universităţile din străinătate par să fie singura soluţie?

Despre şansa României la un sistem de educaţie eficient am spus mai sus. Una dintre soluţiile obligatorii este să-şi selecteze oamenii capabili să obţină progresul copiilor. Aici nu mă refer la cunoştinţele în domeniul pe care îl predă, ci de suma calităţilor sale umane care facilitează procesul de achiziţie cognitivă, adică înmagazinarea cunoştinţelor pe care elevul îşi construieşte devenirea ca individ al societăţii.

Cât despre şcolile de afară, cum am mai menţionat citându-l pe Sir Ken Robinson, nu există sistem de educaţie perfect.

Expunerea copilului la experienţele potrivite de învăţare creează premisele obţinerii unor rezultate performante.  Din această perspectivă studiile în străinătate au devenit o soluţie viabilă. Pentru că oferă un context de experienţe inedite, care îl scot pe copil din spaţiul cunoscut (de confort) şi le pot activa potenţialul. Sau nu. Depinde cum percepe tânărul această experienţă, dacă este pregătit şi dornic să facă faţă unei astfel de provocări. În caz contrar, creierul nostru percepe ca o ameninţare ieşirea din contextul uzual şi blochează, sau modifică, comportamentele propice obţinerii rezultatelor.

Ştiţi cum se spune, omul potrivit la momentul şi în locul potrivit asigură reuşita. Reformulând, stimulii potriviţi trimişi copilului în contextul potrivit de învăţare asigură progresul şi performanţa pe termen lung.

„O să mori de foame”. Nu cunosc cartea dar pare să fie un citat al generaţiei părinţilor noştri care încercau să ne aducă pe drumul drept cu această ameninţare… Despre ce e vorba altfel, în carte?

„O să mori de foame” este un proiect mai degrabă născut din nevoia mea de a împărtăşi experienţe şi trăiri. Este o culegere a scrierilor mele din perioada 2009-2014, când am ales calea antreprenoriatului, a unui editor curios şi curajos care a lansat în piaţă volumul. Titlul este strâns legat de sentimentul pe care îl trăim atunci când nimeni nu este încrezător în potenţialul nostru, de îndoielile care te pot pune pe butuci, sau dimpotrivă ambiţiona să reuşeşti în pofida neîncrederii cu care ai fost investit la începutul drumului tău în viaţă. Cred că este afirmaţia elocventă a relaţiei pe care o avem cu cei din viaţa noastră, care se răsfrânge asupra relaţiei cu noi înşine. O superioritate distructivă a celui „care a fost înaintea ta pe acolo şi ştie el mai bine”.

Mai scriu şi acum de fiecare dată când „prea plinul simţirilor” are nevoie de foaia albă (fie ea de hârtie sau pe ecranul laptopului) pe care să se aştearnă. Sunt mereu într-o convenţie interesantă cu domnia sa „cuvântul”, aşa că voi scrie atât timp cât voi simţi. Important este să ne dăm voie să simţim. Să fim! Şi să ne acceptam autenticitatea conştientizându-ne potenţialul de reuşită în tot ce ne propunem. Nu avem pe nimeni mai de folos în viaţa asta mai presus de noi înşine.