Căutare

Share this article

Mihaela Gînju are 51 de ani și de aproape 14 ani este femeie de business. Dar nu orice business. După o carieră exemplară în vânzări și după ce aproape a ațipit la o conferință de business, a realizat că oamenilor le lipsește ceva, le lipsește meditația asupra propriei vieți. Un lider bun este acel om care poate fi un exemplu atât în viața personală, cât și în cea profesională, un om care se recunoaște pe sine și care, în raport cu alții, se poate exprima. Iar asta nu vine nativ, vine prin meditație și prin joaca cu arta. Cu aceste idei, Mihaela Gînju s-a apucat să facă o schiță, fără să aibă nici cea mai mică idee că va coace un business din asta. Cu această schiță, după doi ani de zile, a pornit Erudio, o sumă de programe, întâlniri și workshop-uri cu ajutorul cărora oamenii de business intră în contact cu oameni importanți din artă, pentru a deveni adevărați lideri. Cursurile sunt ținute de nume precum Adrian Titieni, Horia Roman Patapievici sau Radu Paraschivescu. Prin teatru, prin scriere, prin filosofie, oamenii de business reușesc să se conecteze la propriile suflete și să-și depășească barierele în relație cu ei și cu alții.

Mihaela Gînju a gândit acest proiect bazându-se pe experiența sa artistică de toată viață. Încă din copilărie, de la nici 4 ani a intrat în Televiziunea Română, în departamentul pentru copii. Având ureche muzicală, Mihaela Gînju a intrat apoi la școala de muzică și, deși părea o alegere firească Conservatorul sau ATF-ul (pentru că jucase în filmul Liceenii în liceu), a ales ASE-ul pentru că avea cea mai tare brigadă artistică.

La 23 de ani, Mihaela Gînju a înființat grupul folkiștilor de la 2 Mai și, de atunci, an de an, se adună cu cei ca ea și cântă pe plajă, în admirația turiștilor.

Mihaela are și o poveste de dragoste frumoasă alături de Silviu Gînju, inginer cu voce de bariton pe care l-a cunoscut în corul bisericii. Din această poveste a apărut Ștefan, singurul artist „cu acte” din familie.

Din ce înțeleg eu, tu încerci să-i faci pe „oamenii mari” să învețe să-și caute în suflete ca să fie și mai mari. Tu cum ai defini?

Mihaela Gînju: E greu de definit, dar o să ne străduim. Se spune despre un lider că e un om pe care îl admiri, pe care vrei să-l urmezi. Pe omul acesta îl vezi ca pe un model și îl vezi ca pe un model de viață, nu doar de business. E un om care știe să asculte, știe să te îndrume, știe să observe, iar asta poate doar pentru că s-a oprit să mediteze la viața lui. E un om care s-a găsit. Noi toți ne-am putea găsi, însă, se pare că în ultimii ani, ritmul în care alergăm nu ne mai dă răgazul să medităm, să ne întrebăm ce e cu viața noastră. Așa că noi am impus acest răgaz. Timp de 11 săptămâni, că e prin teatru, că e prin scriere, că e prin filosofie, prin joc, întrebarea rămâne aceeași: „Cine ești tu?”.

Adică îi ajuți pe oamenii mari să se găsească?

Să se recunoască. Spun joc pentru că toate exercițiile sunt prin joc, nu sunt prelegeri. Dar după joc, discuțiile sunt profunde pentru că profesorii sunt oameni care meditează la viață: scriitorul, actorul…

Când ți-a venit ideea asta?

Când eram în business. La un moment dat am fost numită director de vânzări și urma să coordonez o echipă de oameni, eu fiind considerată la momentul respectiv un vânzător bun. Cei pe care urma să-i conduc erau la rândul lor vânzători buni. Mi-a fost greu să le transfer anumite lucruri fiindcă eu afirmam că așa se fac, iar ei nu le luau. M-am apucat să citesc psihologie, între timp business-ul a crescut și am angajat alți oameni care erau mai tineri și mai puțini siguri pe sine. Atunci am văzut că nu puteau să vândă de nici un fel pentru că nu erau siguri pe ei. Eu știind artă, mi-a venit ideea ca în fiecare joi la 4.30 să ne întâlnim și să facem ceva: făceam improvizație, am scris o piesă de teatru, aveam de citit o carte și apoi discutam despre ea, vorbeam despre fericire, făceam orice relaționat cu arta. Și am făcut asta timp de 4 ani și jumătate.

Pentru prima dată aveau ocazia să vorbească despre ei și să-și expună în mod real punctele de vedere.

Comunitatea Erudio la deschiderea Erismei de toamna 2018

După cursurile acestea a început să meargă mai bine compania?

Da. Ridicam un om la nivel de senior între 9 și 12 luni. Mergeam cu el la întâlniri, îl urmăream la vânzare, l-am învățat să scrie eseu pentru fiecare vânzare ca să se lămurească de faptul că merită vânzarea…

Ce vindeați?

Internet.

Și de aici?

De aici mi-am dat seama că oamenii cresc și le face bine. Însă am fost la o conferință unde oameni de vârsta mea nu au putut să susțină prezentarea, oamenii se plictiseau în sală. Erau oameni pe care nu-i întrebase nimeni cine sunt, nu se regăsiseră și astfel nu făceau față unei săli pline. Veneau singuri, nu veneau cu cei care să le spună din sufletul lor: „Ești bun, ai realizat ceva, ai făcut ceva, fii pe pace deoarece oamenii te vor asculta”.

Și cum ai pus în practică asta?

Mihaela Gînju: Am scris o schiță pentru că eu știam arte. Toate principiile le-am luat din arta spectacolului pentru că asta știam eu. Așa că mi-am zis: omul trebuie să treacă prin tehnici teatrale ca să scape de inhibiția corpului și a vocii; trebuie să treacă prin scris ca să scape de inhibiția „nu am ce spune”, trebuie să treacă prin psihologie pentru că e despre emoții, despre joc și experiență nemijlocită. Timp de doi ani de zile am scris această schiță, în bucătărie.

Era un joc, nu știam că iese un business. Apoi m-am dus la Liviu Papadima, profesor universitar despre care știam că ținuse și niște cursuri de oratorie și mi-a validat schița. Apoi m-am dus la Adrian Stanciu, primul meu angajator care deja lucra cu liderii și face programe de coaching și cultură organizațională, un om în care eu am încredere. Când a văzut schița a zis: „Exact asta încerc eu să le spun și nu știu cum”.

Apoi am făcut schița de business plan și am intrat în fibrilații pentru că urma să mi se schimbe viața.


Citește și: Povestea lui Cristian Onețiu: De la puștiul bișnițar din Reșița, la patru încercări falimentare și până la creatorul Life Care, un business cu cifră de afaceri de aproape 100 de milioane


Ai renunțat la job?

Da. Am anunțat, am plecat, am lansat în noiembrie în fața a 200 de oameni de business. Le-am spus că asta trebuie să facem în business: teatru, scriere, filosofie, toți m-au aplaudat și apoi am stat cu inima strânsă să vad dacă se înscrie cineva. S-a înscris toată lumea.

Și faci asta de?

De 14 ani. Acum chem a 28-a serie pentru că avem două serii pe an.

Dar în momentul în care ți-ai lăsat job-ul nu te-ai gândit că ai un copil de crescut? Nu te-ai gândit că poate nu funcționează?

Mi-a fost frică de antreprenoriat, dar aici e o altă poveste. Bunicul meu a fost antreprenor toată viața, a avut o prăvălie și ne-a ținut pe toți. Eu l-am avut ca model. Noi nu ne-am pus niciodată în familie întrebarea: „Cine ne plătește?”. Bunicul meu ne-a învățat că banii se câștigă. Dacă părinții mei voiau să facă o investiție, să cumpere mobilă, îi împrumuta și aveau un timp în care trebuiau să aducă banii înapoi. În ziua scadenței, bunicul punea masă mare și îi aștepta, nici nu se dădea un telefon înainte pentru că vorba era vorbă. Am fost crescută cu ideea că banii se câștigă, se drămuiesc și nu te plătește nimeni. Și când lucram pentru alții, nu am avut niciodată mentalitatea de angajat, de multe ori le spuneam eu angajatorilor cum se fac lucrurile mai bine. Asta și pentru că primul serviciu l-am avut la Adi Stanciu care ne învăța să judecăm cu mintea noastră: „Veniți la serviciu dacă aveți treabă, nu umpleți spațiul pe aici ca să vă plictisiți. Eu plătesc creativitatea, nu statul la birou”. Prin urmare, când a fost să-mi iau viața în mâini, nu mi s-a părut așa catastrofal. Eu am știu că mă întrețin singură toată viața, nu aștept să mă plătească nimeni; eu nu știu nici măcar ideea de pensie.

Mihaela alături de bunicul ei

Ce faci în timpul liber?

Citesc.

Atunci te întreb cât timp liber ai?

Am timp liber și acum. Ce facem noi acum nu necesită un program fix: noi ne întâlnim cu oameni în mare parte a timpului și astfel, pot să încep ziua citind.

Ies cu prietenii, îmi place să cânt, e o cârciumioară la care se cântă live în fiecare joi. E un band format din trei instrumentiști mediat de Gianina Corondan, band cu care cânt și eu. Vin foarte mulți membri ai grupului Song, dar și foarte mulți oameni care au chef de cântat.

Când erai mică ce voiai să te faci?

Artistă.

Părinții tăi ce erau?

Mama lucra într-un laborator chimic, iar tata era economist.

Deci nici o treabă cu arta prin natura meseriei?

Mihaela Gînju: Prin natura meseriei nu, dar din familia maternă toată lumea cânta, iar tata cânta la muzicuță deși era afon. La noi petrecerile erau ținute de membrii familiei mele: bunicul cânta la chitară și bătea step, la fel și bunica, unchiul meu dansa rumba și cha-cha-cha în curte, era spectaculos.

Pe mine m-au dat școala de muzică deoarece mama a iubit foarte tare artele și în generația ei nu se punea problema de arte, trebuia să faci o meserie serioasă. Iar când m-a avut pe mine, m-a dus unde a văzut cu ochii. Eu am avut ureche muzicală și drag de cântat și așa m-am potrivit.

Clasa I vioară la Școala de muzică, alături de profesorul de vioară

Și de la școala muzicală ai ajuns la Song?

Întâi am intrat la Televiziunea Română, nu aveam nici 4 ani. În 1972 când s-a deschis departamentul pentru copii, m-a dus mama și pentru că i-am impresionat nu s-au uitat prea bine în certificatul de naștere și m-au luat chiar dacă limita de vârstă era de 4 ani. Din momentul acela am fost parte a emisiunilor pentru copii până la 15 ani. Prin rotație, intram în tot felul de roluri în emisiunile pentru copii. Mai apoi, pentru că aveam o voce stabilă, de multe ori copiii făceau play-back pe vocea mea și atunci aveam doar de înregistrat. Nu erau sintetizatoare pe vremea aceea și înregistram cu orchestra. Iar ca să fac asta, trebuia să știu să mă concentrez și să fiu disciplinată. Asta a fost prima lecție pe care am învățat-o din artă: concentrarea și disciplina. Dacă aveai voce intrai, dar mai apoi trebuia să ții de cele două, nu să te bazezi pe talent.

La șase ani m-a dus mama la balet pentru că exista o școală de dans celebră în București: toată lumea a trecut pe la doamna Simian. Necazul a fost că eu nu am mobilitate. Mama m-a ținut șase ani acolo, deși doamna Simian îi spunea: „e drăguță, e simpatică, o iubesc, dar nu e de balet, îmi strică tot!”. La spectacole erau 11 fetițe ca niște lebede și veneam și eu a 12-a, rățușca cea urâtă care ieșea în evidență. Mama însă avea ideea că baletul îți dă o anumită postură, ceea ce e adevărat. Îți dă conștiința faptului că ai o axă, iar asta acționează psihic, chiar dacă mama nu știa să spună asta.

Apoi m-a dus la școala de muzică pentru că aveam o vecină care își dusese copilul la școala de muzică. Lucru bun deoarece aveam ureche muzicală. M-a dus la vioară.

Prima filmare la TVR, 3 decembrie 1972, în ziua în care Mihaela împlinea 4 ani

La Liceul de muzică?

Nu. Sunt școli de muzică peste tot în București, mergeam la școala de muzică în paralel cu școala teoretică. Aveam 11 ore de școală pe zi, dar mă jucam într-una.

Adică nu ai simțit chinul?

Îmi aduc aminte că-i spuneam mamei că ceilalți copii se joacă în fața blocului și că eu trebuie să studiez la vioară…

Și de acolo ai intrat în Song?

Mihaela Gînju: Eu nu am intrat în Song, doar am cântat când s-au reunit ei. De la școala de muzică am intrat în Brigada de muzică din liceu, motiv pentru care am fost aleasă să fac figurație în Liceenii.

Ai jucat în Liceenii?

În sensul în care am fost în clasă, nu am avut replică. Știu că după ce am terminat filmările, din clasa mea eu eram singura care dădea la ASE, restul clasei dădea la actorie pentru că i-a fascinat toată povestea mea. Eu trăisem deja povestea asta încă de la 4 ani și nu mai eram atât de fascinată și, în plus știam că ceilalți copii de actori cum era Ștefan Bănică Jr mâncau actoria pe pâine. Una e să crești în mediul artistic al părinților și alta e să vii cum veneam eu.

Așa că m-am dus la ASE fiindcă avea cea mai tare brigadă artistică din perioada noastră.

Nu că-ți plăcea economie?

Ce e aia economie? Tata făcuse ASE-ul, dar în vremea aceea nu știam eu ce e economia.

Și apoi ai făcut ATF?

Nu, la 42 de ani am intrat la Regie.

Dar nu ai ajuns la Song?

Mihaela Gînju: La ASE am intrat din primul an în Brigada artistică deoarece pentru asta m-am dus. Am început repetițiile și deja în 1987 aveam spectacol fază pe țară. În clasa a XII-a am câștigat premiul I pe țară la folk. Eu nu aveam de ce să câștig concursul acela pentru că am cântat un cântec de dragoste, când trebuia să cânți măcar despre pace. După ce am cântat toți, juriul nu a reușit să dea răspunsul decât a doua zi. Se pare că m-au vrut pe mine, o vedeam pe Tamara Buciuceanu cum se certa după perdea cu comisia și ăia spuneau probabil că nu am cântat nimic despre pace. Cert este că a doua zi m-au anunțat câștigătoare.

În fiecare după-amiază aveam 3-4 ore de repetiții și apoi urmau turneele prin țară. La un concurs m-am întâlnit cu Ștefan Luchian Mihalea și m-a chemat la Song, însă eu m-am gândit că dacă mă mai duc și la Song, pierd anul I de facultate. Muncisem mult să intru din prima la ASE și mi-ar fi fost rușine față de tata.

Așa că nu m-am dus la Song, dar în 2014 când s-au reunit m-am dus să cânt cu ei. Îi știam pe foarte mulți dintre ei pentru că în studenție eram Song-ul cu Brigăzile și cu Divertis-ul.

Concert grupul Song 2014

Și soțul tău a fost în Song?

Da. El e inginer. A terminat TCM, a fost în Song și după ce a terminat facultatea a dat examen și a intrat în Corul radio.

Când v-ați cunoscut?

În 1993 în Corul unei biserici. Eu cântam la Luterană, el cânta și acolo și la Sf. Silvestru și la Biserica Catolică. Acolo ne-am văzut pentru că noi ne știam dinainte, avem poze de la aceleași petreceri, dar nu ne-am observat.

Cum a început povestea de dragoste?

Mihaela Gînju: Cred că înainte să-l văd la Luterană, unul dintre prietenii mei, student la Medicină mi l-a prezentat. Aveam mulți prieteni care studiaseră muzica acasă, dar care erau studenți la alte facultăți și ca să nu meargă la defilările de 23 august, se înscriau la cor. Așa, cu gașca de mediciniști am vrut să ne facem un grup al nostru, un octet și ne lipsea un bariton. Prietenul acesta ne-a spus că a cunoscut un băiat care are o voce extraordinară de bariton și care, în plus, este erudit și joacă bridge (acestea erau criteriile noastre: să fii citit – erudit era deja un vis, să joci bridge, să știi să citești note și să ai umor). Într-o după amiază, împreună cu ceilalți îl așteptam pe băiatul acesta pe holurile de la Conservator. Lumina bătea din dreapta și a trecut prin raza de lumină și a zâmbit. Când i-am văzut zâmbetul am zis: „Dumnezeule, eu nu am văzut om mai bun, eu cu ăsta mă mărit că nu am mai văzut așa ceva”. Iar apoi când a dat drumul la gură și a început să scoată poante și să devină etalon pe umor, nu mai încăpea altă discuție.

Mihaela și soțul ei la balul Erudio

Copilul vostru e inginer, economist sau artist?

Copilul nostru e artist, pe el l-am lăsat în pace și s-a manifestat în artă de la început. A fost obligat la început, dar apoi a ales singur. Părinții cred că atunci când e vorba de artă, copilul trebuie întrebat, trebuie lăsat să încerce. Ei bine, eu cred că trebuie să o facă, pentru că nu-ți pui problema să încerce să învețe limba engleză, matematică sau să citească. Li se pare firesc să învețe și asociază asta cu un anumit nivel de educație, dar nu asociază și cu faptul că lumea poveștilor este însăși viața noastră. Noi suntem suma poveștilor trăite. În loc să îmbogățești povestea vieții fiecăruia dându-i experiență auditivă, experiență vizuală, olfactivă, le arunci pe astea la gunoi că ți se pare că trebuie să-l întrebi înainte. Părintele trebuie să-i mărească spațiul în care gustă viața.

Așadar pe fiul tău l-ai obligat?

Da. Văzând că are ureche muzicală și ritm, la 5 ani s-a apucat de pian. Sigur că nu voia, însă eu i-am spus că de cinci ori trebuie să vină Moș Crăciun până ne oprim, așa că nu plânge din primul an. L-am oprit după ce a intrat în clasa a cincea, însă, într-a șasea s-a întors muzica peste el. L-a auzit pe un coleg venit de la Viena cântând la pian o melodie de jazz care lui îi plăcea foarte mult. Aveam să aflu apoi că primul lucru pe care l-a făcut copilul în ziua aceea după ce a venit de la școală, a fost să cânte acea piesă. Pe seară a sunat-o pe profesoara lui de pian să o roage să vină de două ori pe săptămână.

Între timp a pus mâna pe chitară, într-a opta i-am dat calculator, internet și chitară electrică. El a vrut să învețe chitară electrică, dar pentru că era clasa a opta și nu era timp de meditații la instrument, i-am zis să învețe de pe Youtube să cânte. Și așa s-a relaxat.

Dintr-a patra a început să deseneze și ne-au atras atenția un sculptor și profesoara lui că desenul este cea mai mare bucurie a copilului, e universul lui. Așa că l-am dat la Liceul Tonitza. Și a urmat Istoria artei.

Mihaela alături de Ștefan, fiul ei

Ce-mi spui de grupul de folkiști de la 2 Mai?

În 1990, la 23 de ani, a fost prima dată când am cântat folk pe plajă. Azi, la 51 de ani sunt tot gurista șefă. În continuare, an de an, ne strângem pe plajă și cântăm. M-am dus la 2 Mai cu mediciniștii, prietenii de la cor, și am început să cântăm pe plajă, după partituri.

Mihaela la 2 Mai, anul 2002

Când se întâmplă asta?

În iulie, august, când reușim să ne strângem toți la 2 Mai.

Ce te ține în echilibru?

Dragostea, că am șansa să simt dragoste.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO