Căutare

Share this article

Cristian Onețiu s-a născut în Reșița într-o familie din pătura de mijloc a clasei muncitoare. Prima dată când și-a dat seama că destinul lui trebuie scris altfel, a fost la 11 ani când a vrut să scoată o fată la film și nu a avut bani de bilet.

Din ziua aceea Cristian Onețiu s-a apucat să caute oportunități pentru a deveni independent financiar și a început să facă bișniță cu haine la mâna a doua. A încercat toate domeniile, și-a strâns bani de facultate făcând vânzări din ușă în ușă, a fost și angajat într-o corporație și după patru ani de muncă a realizat că antreprenoriatul este drumul său.

Cristian Onețiu a dat de patru ori faliment, ultima dată rămânând cu o datorie de peste 3 miliarde de lei. Atunci a realizat că nu îi va ajunge o viață ca să-și plătească datoria la stat și că drumul lui nu poate fi decât înainte: s-a împrumutat de bani de la fratele lui și a pornit Life Care, o companie cu o cifră de afaceri uriașă azi.

O poveste absolut fabuloasă de viață, de carieră și mai ales de succes clădit pe ruinele eșecului.

Cum arată o zi din viața lui Cristian Onețiu? Câte ore are ziua ta?

Mai demult avea 12 ore de lucru, acum are maxim 8. Secretul este că în fiecare zonă în care mă bag, e cineva care se ocupă efectiv. Nu mă mai bag în nimic în care nu am pe cineva care să facă opt ore treaba asta. În orice proiect în care mă bag nu sunt eu jucătorul principal.

Dar cum te caracterizezi?

Căutător de talente. Când îți dai seama că nu tu le faci pe toate, chiar dacă vrei și că poți să oferi ocazia unor oameni care vor să facă ceva și nu au cum, te și liniștești și îi și responsabilizezi pe ceilalți.

Pare că faci multe și că ziua ta e mai mare decât a noastră…

Pare că fac multe pentru că sunt proiecte separate gestionate de către cineva. Business-ul nostru cel mai mare are peste 10 milioane de euro cifră de afaceri și mă văd o dată pe lună cu ei, câteva ore. Life Care nici măcar nu este în București, toată echipa executivă este în Timișoara, iar eu mă duc acolo ca în vizită.

Acum vreo 7 ani am avut o problemă de sănătate în familie și m-am dus la birou și le-am spus oamenilor: „guys, eu de azi nu mai pot să muncesc”. Nu a fost timp de planuri, de nimic. Și după vreo 3 luni de zile mi-am dat seama că eu nu mai fac nimic și că lucrurile merg și fără mine.

Și de atunci ești un om liniștit, împăcat și fericit?

Mai mult decât atât. Mă mai apucă și pe mine tot felul de lucruri de om din generația crescută cu cheia la gât.

Ai copii?

Da, am o fetiță de 10 ani.

Și când o întreabă învățătoarea „ce e tatăl tău?”, ea ce spune?

Nu a întrebat-o la școală, dar m-a întrebat ea. Avea 5-6 ani. Eu am început să-i spun cuvinte frumoase despre ce important sunt eu. Iar ea a zis: „Nu înțeleg. Ia-mă cu tine o zi să văd”. O săptămână și ceva, la toate întâlnirile puneam pe un scaun liber o poză cu ea. Și când ai un ochi care te privește așa, îți dai seama de toate porcăriile pe care le faci, de toate mândriile, de toate momentele de judecată, de nervozitate, de devalorizare a altuia, de supravalorizare personală. A fost un exemplu foarte tare pe care mi l-a dat ea, pentru că ea ne învață foarte multe lucruri.

Ești un om bogat?

Unii ar spune că da. Sunt cel mai sărac dintre cei bogați pentru că în top 500 sunt pe locul 400 și ceva. Depinde de unde te uiți.

Dar bogăția stă în bani?

Din perspectiva unui top de genul acesta, stă în bani. Dar și ceilalți tot așa măsoară. Pentru mine, bogăția adevărată e familia, de asta și dau tot mai mult timp. Vorbesc atât de soția și fiica mea, cât și de familia extinsă. Nu-ți dai seama de valoarea părinților, chiar dacă ai atât de multe să le reproșezi, până ce nu ești părinte.

Iar dacă vorbim de bogăție în celălalt sens, cred că independența financiară ajută omul să se simtă bogat. Noi am fugit de sărăcie, de-asta ne-am făcut antreprenori. Nu am avut noi nu știu ce viziuni și am fost inspirați de trei generații de antreprenori. Atât de tare am fugit de sărăcie, dar nu am reușit să scăpăm de virusul mentalității sărace care se activează oricând, chiar și atunci când ești antreprenor și te gândești dacă o să falimentezi și o să ajungi iar sărac.

Soția ta e implicată cu tine în business?

Da, a fost de la început. Și acum, deschidem același lucru și în SUA și e implicată ca acționar de această dată. Și ea e antreprenor și are două centre integrative de well being și este coach certificat.

Și cu toate astea aveți timp și de fiica voastră?

Da, întotdeauna la 6.30 suntem acasă. Nu ne programăm ședințe, cursuri, nimic după program sau în weekend.

Cum era familia în care te-ai născut? Unde ai copilărit?

Într-un oraș cu foarte mare potențial și oportunități: Reșița. Practic se închidea orașul și nimeni nu știa.

Citește și:

Alin Burcea, omul din spatele fotoliului de CEO al Paralela 45: „O zi perfectă este aceea în care nu e frig, merge treaba la birou, cântarul arată puține kilograme, iar seara stau cu doamna mea la un film”

Ce erau părinții tăi?

Mama era învățătoare și era tot timpul cu gura pe mine: „Învață! Învață! Nu mă face de râs!”. Iar tata lucra în armată și el era cu dictatura. Familia clasică din pătura de mijloc. Middle calss-ul României post decembriste.

Cristian Onețiu împreună cu mama sa

Pre decembriste…

Eu aveam 11 ani la revoluție și am amintiri mai mult după revoluție și legat de ei îmi amintesc lupta lor de a se acomoda la noua economie. Cred că nu s-au adaptat niciodată. Când aniversam 50 de milioane de euro cifră de afaceri cumulată și aveam un mare party și primeam premii de la Camera de Comerț, mama m-a tras de-o parte în mijlocul petrecerii și mi-a zis: „Pare că merge firma asta, dar tu carte de muncă ai?”. 😂 Ca să înțelegi cât de neadaptați erau.

Le-am pregătit, fără să știe, o casă lângă frate-meu, în Timișoara. O casă construită de jos până la ultimul detaliu. I-am luat de la Reșița și i-am dus să le facem această surpriză. Până nu au văzut actele că sunt pe numele lor, nu au vrut să creadă și nici să înțeleagă: „Dar de unde aveți voi banii aceștia? Ce ați făcut pentru ei? Care e legătura cu firma și cu banii? E legal?”. Cred că mulți au trecut prin perioada asta, unii s-au adaptat, au reușit să înțeleagă economia capitalistă, alții nu. Tata a ieșit la pensie la un an după Revoluție și a văzut democrația la pensie. Mama a ieșit și ea repede la pensie și nu a mai înțeles cum s-au transformat sistemul, copiii sau părinții. Asta e familia din care am venit.

Frate-meu a fost un mare influencer în viața mea. Când aveam eu 11 ani, iar el 18, îl vedeam că a început să facă bișniță.

Adică erați bișnițari de mici?

Da. 😂Eu când l-am văzut pe el că face chestii, m-am apucat și eu. Primul șoc l-am trăit când am vrut să scot o fată la film și costa 6 lei biletul. I-am cerut lui tata 12 lei și el nu mi-a dat. Atunci mi-am dat seama că eu nu sunt independent, nu sunt autonom.

Dar aveai 11 ani…

Nu conta. Eu întotdeauna am avut o problemă cu libertatea și cu autoritatea. Am căutat să fiu liber. Și văzând că frate-meu își face proprii bani și se descurcă, am vrut să fiu ca el.

Cu ce făcea bișniță?

De toate, tricouri, pantofi, mașini, televizoare din Germania. Nu conta ce, conta să iasă bani. Se ducea în Germania, lua o mașină din aia amărâtă cu 100 de mărci, o umplea și cu vreo două televizoare, dormea pe marginea  drumului că nu avea bani de cazare și venea și le vindea în țară. Apoi ce pizza, ce ieșiri în oraș, viață, raiul pe pământ. Așa că am început și eu, dar pe zona de jocuri electronice, Nintendo, Sega, tot felul de lucruri mai cool.

Apoi, mă duceam dimineața la ora 6 în târgul de vechituri unde veneau romii cu tot felul de haine la kilogram. Eu mă duceam, le cumpăram pe alea care erau cool, alegeam pentru o anumită categorie de oameni mai spălați care veneau târziu și care nu aveau chef să-și bage mâinile să scotocească. Eu le cumpăram pe alea la kilogram, mă duceam acasă le călcam și la 10 mă întorceam în târg cu hainele împăturite frumos pe care le vindeam cu de 10 ori prețul.

Câți ani aveai?

12-13 ani.

Și mama ta ce spunea?

Era jenată până la Dumnezeu: „Iară te-a văzut nu știu care în piață vânzând. Tu ne faci de râs. Oprește-te din porcăriile astea”.😂

Asta a fost prima ta încercare de antreprenoriat?

De atunci încolo numai asta am făcut, tot felul de business-uri.

Nu ai fost niciodată angajat?

Ba da, am fost 4 ani în corporație și am crezut că înnebunesc. Înainte de a pleca la facultate, discuția a fost simplă: „Noi avem atâția bani, nu-ți ajung să mergi la Timișoara (Toți colegii mei mergeau la Timișoara). Așa că rămâi la Reșița că avem și aici inginerie, faci și tu o meserie ca toți oamenii”. Eu m-am apropiat de industria asta de direct sales și am luat tot felul de oale, detergenți și mă duceam să le vând. La mine în oraș, în Moldova Nouă pentru că acolo oamenii aveau o grămadă de bani pentru că traversau Dunărea cu benzină. Le vindeam niște sisteme de vacuumat de la Zepter, alte produse de la altă firmă, alegeam cele mai cool produse și mă duceam și le vindeam acolo. A fost o oportunitate extraordinară pentru mine atunci, pentru că nu trebuia să investesc. Sistemul era de așa natură încât oamenii plăteau și în rate. Cu banii aceia am plecat la Timișoara și cred că de asta am și rămas recunoscător acestei industrii. A fost o șansă pentru mine că plec de acolo.

Cristian Onețiu în adolescență

În cât timp ai adunat banii aceia?

În opt luni. Toți mergeau la ștrand, eu eram îmbrăcat în costum, transpirat tot și trăgeam după mine două genți a câte 20 de kilograme, când eu aveam 45 de kile tot. Mă duceam la prezentări acasă la oameni, deschideam gențile, le arătam… D-asta sunt și victimă sigură când vin cu tot felul de filtre, aspiratoare. Nu am cum să nu cumpăr pentru că mă văd pe mine atunci. Am cumpărat tot. Cred că nu există ceva în zona de vânzări directe care să nu mă fi vizitat.

Ce facultate ai terminat?

Psihologie.

Și cum ai ales?

Voiam să mă cunosc. Am crezut că o să mă cunosc, după doi ani jumătate m-am oprit pentru că totul era numai despre bufnițe, șoareci, experimente în laborator și niște concepte teoretice ale unor oameni morți de mult. Și am renunțat pentru că m-am angajat la corporație, o firmă ce era atunci liderul industriei de tutun.

Te-ai angajat că te plictiseai la școală sau că voiai mai mulți bani?

Se terminaseră banii. Am mai lucrat tot felul de promoții, am făcut sampling-uri, am făcut tot felul, dar nu puteam să mă întrețin.

Dar fratele tău ce făcea în timpul acesta?

El s-a angajat mai repede la corporație. El când a venit în Timișoara s-a angajat în vânzări, avea mașină străină, pfoa… Când a venit acasă cu un Cielo branduit, s-a oprit circulația la noi în oraș.

După un an de zile m-am angajat și eu. Am primit un 4×4.

Ai și primit mașină?

Stai să vezi. M-am dus la 19 ani la interviu. Am luat interviul din Timișoara și m-au chemat la București. M-am suit în tren și față în față cu mine, era contracandidatul meu. Ne-am împrietenit și am zis că cine pierde primește de la celălalt un cartuș de țigări. El a pierdut, eu am plătit. După interviu, în România anului 1996, vine un străin care spune: „Ne place de tine, ești mic, ești amărât, dar ai potențial. Semnează aici și ia cheile de la mașină”. Eu aveam permis de un an și condusesem Dacia lui tata doar în Reșița. Era un Opel Frontera, un fel de X5 al zilelor noastre. Am făcut două zile de la București până la Reșița. 😂

M-am dus la ai mei prima dată, nu m-am dus la Timișoara. Am parcat mașina în față, iar reacția lui tata a fost următoarea: s-a dus repede la șifonier și s-a uitat sub prosoapele alea care miros a naftalină să vadă dacă i-am furat actele de la casă. Nu a putut să înțeleagă asta: „Cum adică ți-au dat mașină? Și cu ce ai garantat?”.  Când i-am arătat mamei plicul cu 1000 de dolari, primul salariu, ea fiind învățătoare gradul I și primind 150 de dolari pe lună, s-a uitat la el și mi-a zis: „Acum în momentul ăsta să-mi spui ce faci tu? Ce lucrezi tu de fapt?”. Era salariul ei pe aproape un an, asta apropo de noua economie care răsplătea diferit.

Adică tu, de la început ai avut 1000 de dolari salariu și un Opel Frontera? Adică ce făceai? 😂

Mă ocupam de partea de marketing și event. Activări, lansări, sampling, campanii, tot felul de lucruri.

Cristian Onețiu

Ce ai făcut cu primul salariu?

M-am dus cu toți prietenii la Lacul de lângă Reșița, am stat un weekend acolo și am fost regii pontonului. Mai aveam și mașina aia în care urcau fetele singure, doar trebuia să deschid puțin geamul. A fost distractiv. Dar în spatele distracției era foarte multă regulă, proces, rapoarte, rigoare, pentru noi exagerat. Lucram până noaptea târziu, dimineața aveam ședințe. Primisem un fax și un pager. După câțiva ani de zile așa, am obosit.

Te-ai lăsat și de facultate atunci?

Da, nu aveam cum altfel, dar nici nu-mi mai plăcea. Am terminat-o după zece ani că m-a bătut mama la cap: „Mamă, mor și tu ești fără școală”. Cu șantaje din astea mergea totul: „Mor și tu nu ești însurat”. Apoi, după ce m-am însurat: „Mor și nu am și eu nepoți”. Permanent mă împingea așa.

După ce ai ieșit din corporație?

Mie îmi plăcea să cânt și îmi place în continuare să cânt. Dacă beau două beri, îmi place și mai mult. Și singura variantă dacă îți place să cânți, să bei bere cu prietenii și să te distrezi, este să-ți deschizi un bar de karaoke. Așa că l-am făcut și a mers trăsnet. Aveam 10 mii de lei încasări zilnic. Enorm. Era plin și înăuntru și afară. E ca și cum ai face acum încasări zilnice de 4000 de euro.

Și ai avut bani de investit?

Am avut vreo 2000 de dolari rămași din corporație și restul am împrumutat de la prieteni. 10 sau 15 mii de dolari a fost toată amenajarea. 3 luni de zile am avut boxele închiriate de la mătușa mea care era cântăreață de muzică populară și s-a nimerit în post, astfel încât nu avea nevoie de ele pentru că nu erau nunți. Aveau efecte, frumos, era vis. După vreo 2 luni le-am prăjit pentru că noi am dat muzica super tare. A trebuit să le rebobinez ca să pot să le dau înapoi, însă după un an de zile i-am cumpărat altele.

Cristian Onețiu la unul dintre evenimentele Life Care

Cât a ținut barul acesta?

Trei ani a mers foarte bine, suficient încât să finanțez următorul club care era în centru, era mare, gen Office. Ăla m-a băgat în groapă pentru că am investit mult prea mult, vara nu aveam terasă, am mai avut și un asociat care în loc să plătească furnizorii cheltuia banii cu o tipă pe care voia să o impresioneze… Cu clubul acela am pierdut tot. Și am mai falimentat de trei ori după aceea. Am perseverat. 😂

Cu ce?

Apoi ne-am dus în Craiova să facem cea mai mare firmă de instalare contoare de apă. Craiova era în urmă cu asta și în șase luni de zile era cea mai mare firmă. Ca să primești autorizație trebuia să fii localnic, așa că am pornit treaba pe firma tatălui unuia dintre noi care era din Craiova. După șase luni a venit ăla și a zis: „Băieți ați făcut o treabă grozavă, dar firma e a mea. Plecați acasă!”. De pe-o zi pe alta am plecat. Numai că el a închis în trei luni după ce am plecat noi. Dormeam câte șapte într-o cameră cât am stat acolo. Ne-am dus acolo fără să știm nimic și am investit doar în niște apometre, niște scule și niște meșteri, iar treaba mergea de la sine. Nu trebuia să faci campanii pe Facebook: mergeai într-un bloc, lipeai afiș și când te suna cineva, îl puneai să-i aducă pe toți din bloc ca să fie mai ieftin.

Cristian Onețiu
Cristian Onețiu

Și după falimentul acesta?

După aceea am mai făcut un business în zona de activități promoționale. Voiam să asigur hostess, promoteri la evenimente pentru corporații. Într-un an de zile am ratat-o și pe asta pentru că nu făcusem bine calculul de preț și după șase luni mi-am dat seama că tot pierdeam îndatorându-mă la alți prieteni. Eu nu-mi dădeam seama că pierd, ci că doar îmi lipsesc bani, însă după vreo șase luni au început să-mi mai ceară prietenii înapoi din bani. Când am început să dau bani înapoi, am rămas chiar fără nimic pentru că firmele plăteau greu, iar eu trebuia să plătesc oamenii imediat ce se termina campania la muștar sau la ciocolată, sau mai știu eu ce. Și dacă nu erau campanii, nu erau bani. Am prins o vară din asta în care nu am avut nici o campanie, am mâncat numai iaurt și am zis: „Nu e bine, aici nu e business!”.

Și ultimul faliment?

M-am întors la dragostea mea inițială: direct sales. Așa că am vrut să fac o companie de direct sales, dar fără dogmatismul american și am vrut să o fac cu produse ieftine românești. M-am mutat în București, fratele meu era mare manager în corporație, pe vânzări în pharma și m-am dus la el să-i cer bani că am venit la București să fac business. Mi-a dat vreo 3000 de dolari. Apoi m-am dus iar: „Băi, e scumpă viața la București, nu merge, mai dă-mi!”. Cred că am luat așa vreo 20 de mii de dolari de la el. Atât de ieftine au fost produsele astea încât nu se închideau capacele, se vărsau pe drum, azi șamponul era roz, mâine era albastru. Am găsit aici o fabrică și stăteam noaptea lângă muncitori să-mi facă produsele. Până adormeam era bine, când mă trezeam era altă culoare șamponul. Industria de direct sales se bazează foarte mult pe încredere, cucerești un client pe viață dacă ai produsul bun și relația potrivită cu el, iar eu dacă veneam cu alt șampon, se strica tot. Plecam prin țară să conving oamenii să devină agenți de vânzări pentru mine, cu mașina încărcată de produse. Băteam palma, le dădeam coletele să le vândă. Jumătate dintre produse erau curse, altele nu se închideau, vai și amar. A fost cea mai dură și consumatoare treabă. Am ajuns cu datorii de 3 miliarde de lei la stat, la furnizori. A fost faliment din ăla grav.

Cristian Onețiu și fratele său după cinci ani de Life Care

Cât ți-a luat să-ți revii?

Nu am avut cum să nu-mi revin pentru că mi-am făcut socoteala: dacă era să mă angajez înapoi pe 1000 de dolari, trebuia să lucrez vreo 70 de ani și să nu mănânc decât pâine și iaurt toată ziua. Îmi arsesem toate podurile din spate și nu mai puteam să merg decât în față.

Așa că m-am dus la frate-meu și i-am spus: „Știi ăia 20 de mii pe care mi i-ai dat? Nu mai pot să ți-i dau că sunt în faliment. Dar îți dau 50% din business-ul viitor, însă mai am nevoie de 30 de mii de dolari. Asta o să te îmbogățească 😂

Nu știu cum l-am convins în vreo 3 luni de zile și mi-a dat 10 mii, apoi mi-a mai dat 10 mii. Erau banii lui strânși cu care voia să-și cumpere apartament. A început să meargă business-ul și după doi ani l-am convins să plece din corporație și să se ocupe de ăia 50%. Am convins-o și pe soția mea să-și dea demisia de unde lucra ca să vină să lucreze pentru familie gratis. În anul următor am ajuns la 1 milion de euro cifră de afaceri a companiei Life Care. Apoi, am deschis shop online, am transparetizat procesul și accesul la produsele noastre. Secretul a fost că am adus produse nemțești la care am putut garanta calitatea.

Nu produse bio?

Nu, inițial cu produse nemțești. Apoi, încet încet ne-am dat seama că produsele astea au niște avertizări pe ele că nu au aia, că nu au aia. Am auzit apoi că mor oameni tineri, am aflat că nu e bine cu chimicale. „Cum nu-i bine cu chimicale? Noi am crescut cu magazin pe care scria „Chimicale”, cum nu e bine? Am și acum în fața ochilor magazinul. Ce nu era bine de acolo?”. Așa am aflat de produsele bio și ne-am dus la un târg din Germania unde credeam noi că o să găsim 10 din ăștia care vorbesc despre bio. Am ajuns acolo și erau 8 hale de dimensiunea Romexpo, cu produse bio. Așa că încet, încet, am trecut de la produse de calitate germană care erau doar bune și miroseau frumos, la produse cu ingrediente certificate bio, la produse certificate bio total, am trecut apoi la produsele noastre.

Cristian Onețiu și fratele său, alături de echipa Life Care

Doare eșecul sau te motivează?

Doare și nu te motivează în primă fază pentru că îți arată că ești slab și tu nu vrei asta, îți arată că ești nepregătit și nu vrei să știi asta, îți arată că n-ai anticipat și nu vrei să crezi asta. Doare în mândria ta, dar ești mai mult înfometat decât mândru. Când mândria e mai slabă decât foamea, trebuie să treci peste, pentru că trebuie să mănânci. Acum doare altfel. Am pornit cum un an și ceva un business care nu mi-a ieșit. Nu mai doare financiar, dar doare mândria că nu ți-a ieșit: „Cum mă? Eu îi învăț pe alții cum să facă business-uri și mie nu-mi iese?”. Nu ai niciodată garanția succesului.

Hai să recapitulăm câte business-uri ai?

Eu cu frate-meu suntem acționari Life Care, în business-ul din State sunt eu cu soția mea.

Ce înseamnă business-ul din State?

Deschidem același lucru în America, cu aceleași produse, cu același model de distribuție, etc.

Fratele tău de ce nu mai e și acolo?

El nu a mai vrut să investească pentru că în America vorbim de sume mari, fiind o piață foarte mare. El investește mai mult în active și am făcut asta împreună: avem clădiri de birouri, depozite, apartamente.

Mai departe…

Biologistic, un spin off al Life Care și finanțat la început de Life Care. Când am aflat noi de produsele bio, am deschis un magazin de produse bio în Timișoara. Roșiile la Auchan erau 4 lei, la noi 40 de lei. Arunca lumea cu roșiile după noi și ne spunea că suntem nebuni. Și eram nebuni la vremea aia. Am ratat lamentabil cu magazinul, în schimb, pentru că aveam copii mici amândoi, au hrănit ăștia mici numai cu produse bio.

Cristian Onețiu
Cristian Onețiu

În urma relațiilor făcute în timpul acesta, am realizat că putem face distribuție, dacă nu știm să face retail. Așa că am făcut business-ul acesta de distribuție în marile magazine. Iar acum este cel mai mare distribuitor de produse bio. Jumătate din raftul bio pe care îl vezi în toate supermarketurile este importat de noi sau sunt produsele noastre proprii.

Mai am Centrele fericirii, unde sunt și eu minoritar alături de soția mea și mai am un business în zona de educație care ajută antreprenorii care au depășit o cifră de afaceri de minim 1 milion de lei, să învețe să-și structureze afacerea.


Citetește și: După două falimente de milioane de euro în familie și patru start-up-uri, Bogdan Dăscălescu a descoperit magia antreprenoriatului: un atelier creativ de lemn design în Războieniul lui Ștefan cel Mare


Când ai cunoscut-o pe soția ta?

Exact când eram cel mai falit. Am prostit-o că sunt mare om de succes 😂Ne știm de la 16 ani, dar nu am avut nici o treabă.

Ea e tot din Reșița?

Nu, e din Deva. Am fost eu acolo cu echipa de baschet, fraudulos cumva pentru că eu nu mai aveam vârsta să particip la competiție. Ne-am mai văzut apoi în Timișoara, am mai conversat, dar nimic. Ea venea dintr-o familie matriarhală, eu dintr-una patriarhală, așa că nici vorbă să ne înțelegem. Noi am venit din doi poli opuși și am reușit să ajungem la egalitate, la parteneriat. Am venit din două lumi diferite. Acum când ne enervăm unul pe altul, facem mișto: „S-a întâlnit Nelu (taică-meu) cu Doina (maică-sa). Nu se înțeleg deloc!”

Așa… Și când erai cel mai falit?

Am zis că sunt mare și tare și a venit și ea la București să-și caute de lucru. M-a întrebat dacă știu pe cineva care angajează, eu am zis că o fac asistentă la mine. S-a uitat la mine de sus și și-a văzut de treabă, s-a angajat la Janine când era în mare vogă. Apoi am mai ieșit la o masă, am mai povestit și într-o seară s-a conectat treaba. După jumătate de an am dat faliment, cu insolvență și executor. Eu plângeam prin parcuri, iar ea a rămas alături de mine. Când cineva e lângă tine în perioade grele, se clarifică lucrurile, te gândești că trebuie avut grijă pe mai departe, că trebuie să te străduiești pentru omul acela. Apoi mi-a fost greu cu ea, că v-am spus, veneam din familii diferite și ne dădeam numai cap în cap 😂

Cristian Onețiu
Cristian Onețiu în 2006

Care sunt plăcerile tale vinovate?

Călătoriile faine prin tot felul de locuri.

De ce sunt vinovate?

Pentru că se cheltuie mult pe acolo și ai remușcări că sunt oameni săraci și pe tine te apucă să pleci. Îmi place să experimentez locurile și asta costă.

Întotdeauna au fost mașinile, ca orice băiat sărac, a doua plăcere vinovată.

Ce mașină ai acum?

Acum am un Aston Martin. Când am făcut 1 milion de euro cifră de afaceri, după ce am văzut că au rămas bani în cont, am făcut toate plățile și la final de an, ne uitam la ei și eu și frate-meu. Erau mulți bani pentru noi, o sută și ceva de mii de euro. I-am împărțit și eu, din jumătatea mea mi-am luat un Porsche Carrera. Frate-meu și-a băgat banii în casă.😂

Apoi ar mai fi timpul meu. Nu știu dacă e o plăcere vinovată, dar e vinovată atunci când știu că aș putea să fac multe lucruri și eu mă ascund. Să stau să citesc, să stau la o narghilea și să nu mă sune nimeni, să stau eu cu mine. Nu am cu băutul, nu am cu fumatul, nu am cu zahărul… Am avut cu brânza, dar mi-a spus nutriționista că am intoleranță la lactoză și mi-am otrăvit corpul 20 de ani, așa că m-am lăsat.

Ai carte de muncă acum? 😂

Da 😂

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO