Prima pagină » Mihaela Leventer, dermatologul cu rată de succes de peste 99 % în tumorile maligne tratate prin tehnica Mohs
Mihaela Leventer, dermatologul cu rată de succes de peste 99 % în tumorile maligne tratate prin tehnica Mohs
Am întâlnit-o în clinica pe care a creat-o, Dr. Leventer Centre, în centrul Capitalei, pentru că trebuia să aflăm de ce o procedură cu rezultate spectaculoase rămâne totuși de nișă și de ce medicina a făcut-o să renunțe la poezie.
„În spatele cortinei de fier am rămas blocați în proceduri interbelice de cauterizare a leziunilor”
De ce ați decis să aduceți această procedură, micro-chirurgia Mohs, în România?
Cea mai mare surpriză a mea a fost că oamenii își închipuie că pielea nu produce cancer. Foarte puțini iau în seamă ceva ce se petrece la vedere, sub ochii lor, dar sunt îngrijorați de cancerul de sân sau de cel colon. În tot cazul, oamenii nu sunt suficient de informați, încât să își recunoască leziunile cu risc care cresc sub ochii lor.
Dorința mea a fost să particip la modificarea acestei percepții în rândul populației, să îi fac să își recunoască leziunile, să îi determin să ajungă la doctor în fază operabilă. Sau tratabilă, pentru că spre deosebire de alte cancere, cel de piele se dezvoltă la vedere și are o șansă foarte mare de vindecare, dacă este descoperit în faze incipiente. Iar, grație acestei proceduri chirurgicale, microchirurgia Mohs, există o șansă reală de vindecare.
Procedura nu am inventat-o eu, ci este una care se practică de 60 de ani în Statele Unite, de peste 40 de ani în Europa de Vest și deloc în România.
În spatele cortinei de fier noi am rămas încremeniți în niște proceduri interbelice, sunt foarte multe mituri încă propagate chiar de lumea medicală și nu suntem deloc la curent cu ce se întâmplă în mod curent în practica medicală mondială.
Academia Americană de Dermatologie a decis să creeze programe în lume unde să aducă procedura. Într-un astfel de program am reușit și eu să intru în urmă cu aproape doi ani, am devenit micro-centru european de training pentru chirurgia Mohs, sub auspiciile Academiei americane de dermato-chirurgie. Ei ne verifică, ne auditează cazuistica, ne sfătuiesc cum să rezolvăm și ne încurajează să antrenăm alți doctori care să ducă mai departe tehnica.
„E ca și cum ai scobi dintr-un măr partea defectă și conserv țesutul sănătos care este foarte prețios”
Ce aduce nou această procedură?
Oferă pacienților șansa vindecării reale, fără recidivă, fără alte tratamente invazive ca radioterapia sau chimioterapia în anumite tipuri de tumori cutanate. Microchirurgia Mohs se ocupă mai ales de carcinoamele cutanate, adică cea mai frecvent întâlnită la om, una din cinci persoane face o astfel de tumoare de-a lungul vieții și, surprinsă în fază de debut, este complet vindecabilă, fără urmări.
Dacă am o leziune suspectă am două posibilități, fac o biopsie minimală care îmi confirmă că este o tumoare de piele, după care fac excizia la o margine de 5 mm în jurul leziunii. Dacă aceeași leziune este pe față, pe urechi, la nivelul degetelor, în zona genitală, în zona pre-tibială, adică în partea anterioară a gleznei unde pielea nu se întinde acolo este foarte important să operez minimal, doar pe direcția pe care se dezvoltă tumora.
Atunci regula spune că scot din milimetru în milimetru și verific în timp real la microscop și în laborator celulele tumorale și în felul acesta merg ghidat de microscop pe direcția pe care se dezvoltă tumora. Astfel am certitudinea că am scos tumora în totalitate, e ca și cum ai scobi dintr-un măr partea defectă și conserv țesutul sănătos care este foarte prețios în zone cum este nasul sau buza, urechea sau pleoapa, zone cu vindecare dificilă, ca scalpul, zona tibială și genitală. Deci vorbim despre un comportament chirurgical diferit în funcție de localizare, de tipul de tumoare pe care îl suspectez.
Nu orice fel de tumoare se pretează la microchirurgia Mohs și nu cu orice localizare. Important este ca pacientul să ajungă la doctor, cu o leziune cât mai tratabilă, și nu cu unele de 4-6 cm, care ajung să amprenteze osul pe care nu mai ai cum să-l verifici.
Problema cu procedurile vechi este că tratează la întâmplare, după date statistice și lasă în urmă rădăcini care duc la o recidivă a tumorii.
Calitatea actului medical cu astfel de pacienți nu este evaluată. Între momentul în care se scoate o tumoare în spital și până când vine rezultatul (în cel mai bun caz, la două săptămâni, dar poate veni și la distanțe mai mari), nu mai există nicio corelație între rezultatul de laborator și actul medical: s-a raportat, s-a încheiat. Și atunci există o rată mare de recidivă, există cazuri cu evoluție mortală pe o tumoare care se vindecă dacă este tratată corect.
„Alunițele se dezvoltă pe piele în prima parte a vieții, până spre maximum 30 de ani. Orice apare ulterior este suspect!
La ce trebuie să fim atenți și când să ne alertăm?
Alunițele se dezvoltă pe piele în prima pare a vieții, copilărie, pubertate, adolescență, până spre maximum 30 de ani. Leziunile noi care seamănă cu alunițele și care apar după această vârstă sunt instant suspecte. Este greu pentru un ochi de nespecialist să se auto-diagnosticheze.
Dermatologul studiază cinci ani pentru a putea discerne între peste 3000 de diagnostice exprimate prin 5 feluri de bube. Nu avem foarte multe fenomene locale pe care le observăm, trebuie doar să știm să le corelăm, să le interpretăm și să ridicăm suspiciune și, atunci când argumentele noastre clinice nu sunt suficiente se trece la analiza pielii, adică biopsie, nu cu gândul neapărat la cancer, ci pentru a discerne între diverse afecțiuni care se pot manifesta la fel.
Deci, la ce trebuie să fiți atenți atunci când vă observați pielea? La bubițele noi care nu se vindecă spontan în decurs de maximum două luni de zile. O coajă persistentă care se desprinde și iar se inflamează poate fi sugestivă pentru un carcinom spino-celular, un cancer de piele cu o gravitate mai mare pentru că are un risc de metastazare. O bubă care seamănă cu un coș și care se sparge, reapare, crește în dimensiune și iar crește și este localizată, de obicei, la nivelul feței poate fi sugestivă pentru o altă formă de afecțiune. La fel, o bubiță care seamănă cu o aluniță, este colorată, este nouă la o persoană adultă, trebuie să ne ducă la doctor. Sunt câteva semne banale care ar trebui să îngrijoreze pacienții.
Pacienții noștri au două manifestări discordante, pe de o parte dacă își taie sau zgârie o aluniță vin de urgență să vadă ce e cu ea și să se opereze de urgență pentru că au tăiat-o. pentru că sunt convinși că această tăietură va produce cancer. Pe de altă parte, în fața unei alunițe netăiate împiedică doctorul să facă biopsia, adică analiza care separă binele de rău pentru că o consideră o tăietură. Or, biopsia este o analiză care salvează viața, nu o facem să ne omorîm pacienții. De altfel, sunt și niște reguli de biopsie foarte bine stabilite care ne permit vizualizarea structurii pielii în interior și să putem stabili diagnosticul nostru.
„De ce mi-ar trimite mie un coleg pacientul, când poate el să cauterizeze, ca în perioada interbelică?
În ce context v-ați apropiat de această tehnică?
Undeva prin 1995, poate chiar mai devreme, am fost într-o vizită în Israel la un vechi prieten specialist în micro-chirurgie Mohs și am văzut cum se desfășoară. Erau doar doi chirurgi de Mohs în Israel în vremea respectivă, iar el era unul dintre ei. Au fost trimiși de statul Israelian în Statele Unite, împreună cu 4 asistente, unde au rămas 2 ani pentru specializare. Iar ei au implementat și dezvoltat tehnica în această țară confruntată cu o incidență foarte mare a cazurilor de cancer de piele. Au o populație cu piele blondă, evreii europeni care au emigrat acolo, într-o țară cu foarte mult soare.
Apoi am luat un curs la Lisabona, la profesorul Picotto și am rămas o perioadă în clinica lui.
Fac parte din generația care nu a avut parte nici de cărți, nici de trainig organizat, nici de interes sau leadership. Dar am beneficiat de un leader care m-a lăsat să mă dezvolt, nu m-a oprit din ce făceam. Așa încât am avut acest interes pe care mi l-am clădit singură: cursurile le-am plătit singură, le-am făcut singură, iar când am constat că știu dar că trebuie să fiu controlată și perfecționată, așa încât am invitat în clinica mea specialiști renumiți și am lucrat sub supraveghere.
Între 2005 și 2007 am făcut studii oarbe, pe resturi de piele rămase din alte intervenții, am învățat să tai, să citesc histologia (cum se prepară), iar în 2007, când m-am simțit aptă de a da drumul acestui proiect, am pornit. La început cu un număr mic de operații, în jur de 40 de intervenții într-un an de zile și deja puteam livra un diagnostic valabil. De atunci am tot crescut. Acum facem cam 300 de operații pe an, 5-6 operații pe zi, două zile pe săptămână. Și să vreau nu aș putea face mai mult, o dată din cauza lipsei de informare a pacienților, apoi din cauza modului în care colegii percep procedura: de ce mi-ar trimite mie un coleg un pacient când poate și el să cauterizeze, că doar așa a văzut el în clinica în care a lucrat? Iar cauterizarea este o tehnică interbelică, dar a rămas valabilă în România, chiar dacă în alte părți nu se mai face.
De ce nu a ajuns mai devreme în România micro-chirurgia Mohs?
Nici în Europa nu este un fenomen de masă. Sunt câteva centre de excelență în Anglia, în Franța, în Germania, în Lisabona, în Madrid, în Italia, la Trieste.
În România histopatologia, specialitatea care citește biopsiile din piele, este în mâna anatomo-patologilor, supra-specializați pe piele, pentru că anatomia patologică a pielii este o altă meserie. Sunt peste 3000 de boli cu aspecte foarte diferite. Iar noi suntem total dependenți de această meserie. La noi, acești doctori specializați pe piele sunt foarte puțini, extrem de puțini, îi numărăm pe degetele de la o mână.
Apoi sunt foarte puțini medici români care își doresc să intre într-un program de lucru în care știi când intri, dar nu știi când ieși, care necesită un efort deosebit, are o responsabilitate, trebuie să înveți mult pentru asta, deci, dacă poți fără acest efort, de ce ai pune ceva în plus? Faptul că pot alege un fellow care să stea un an cu mine, care primește diplomă de la Academia Americană și dreptul de a lucra oriunde în lume, este pentru mine extraordinar, dar am stârnit acest interes mai ales medicilor plecați în străinătate.
Și dumneavoastră de ce ați ales calea mai grea?
Eu cred că medicina este vocațională și că trebuie să fii animat de dorința de a face bine. Sincer, când vezi un pacient bine la sfârșitul unei zile credeți-mă că nu există fericire mai mare sau bucurie mai mare trăită. Oricât de grea ar fi ziua aceea, dacă ai cinci oameni care zic „Slavă Domnului, am scăpat!” eu sunt fericită.
”Mama a vrut să mă fac medic. Eu visam să fiu scriitoare”
Vorbeați despre medicină ca despre vocație? Când a apărut la dumneavoastră dorința de a deveni medic?
Mama a vrut să fiu doctor, chiar dacă eu nu voiam. Îmi plăcea să fiu jurnalist, scriitor sau sociolog. Dar așa a fost atunci, alte vremuri, trebuia să ai o meserie și între a fi economist sau medic, în familie s-a decis că aș fi bună de medic.
Așa că profesia am descoperit-o pas cu pas, după ce am ajuns medic pe picioarele mele și am început să îmi descopăr vocația. Apoi am avut șansa să iau un concurs de specialitate într-un moment în care nu se mai dăduseră astfel de examene o perioadă foarte lungă de timp. Elena Ceaușescu oprise specializările în România și eram în al șaselea de așteptare să intrăm în examenul de specialitate. Cred că eram prin 1983.
Terminasem stagiatura, trei ani, și reușisem să intru ca medic de întreprindere, ceea ce era mare lucru. Nu eram la țară, ci într-un oraș, la Marghita, lângă Oradea.
Aveam două întreprinderi pe mână, o fabrică de confecții și o întreprindere de petrol și gaze, marea zonă de sonde și mai aveam și câteva mici făbricuțe. Eu veneam din zona Sibiului într-un oraș cu o populație majoritar maghiară și era o provocare în sine să mă înțeleg cu pacientul. Dar eram mult mai bine decât mulți colegi ai mei care erau chiar la țară. Acolo am avut norocul de un director bun la petrol și gaze care era tânăr, cum eram și eu, și avea o mulțime de ingineri nou-veniți din Capitală și el mi-a zis: doamnă, vreau un cabinet pus la punct cu totul. Cumpărați ce considerați dvs și noi vă finanțăm. Iar ăla a fost momentul în care mi-a făcut un cabinet foarte bine dotat, chiar și pentru vremea de acum, mi-am făcut o sală de mici intervenții pentru că muncitorii mei de la sonde se răneau frecvent la sonde.
Atunci când am luat concursul de specializare și am plecat de acolo a rămas în urma mea un cabinet mult timp disputat prin concursuri foarte severe, pentru că era un post foarte bun. Am ridicat mult ștacheta.
A fost o perioadă foarte frumoasă din viața mea pentru că pacienții de acolo erau foarte respectuoși, veneau curați la doctor, politicoși și îndatorați că îi vede cineva de la oraș.
Apoi am dat concursul de specializare și am luat dermatologie, pentru că m-am gândit că este o specialitate micuță, care se învață repede, fără prea multe eforturi. Și m-am gândit că nu aș fi fost niciodată în stare să fac ATI. Mi-am dat seama că nu era pentru mine. Apreciam că un ATI-ist trebuie să fie un om extrem de deștept, care să fie mereu la curent cu ce este nou în munca lui și în același timp cu nervii foarte buni pentru că este expus unor situații dramatice, în care trebuia să ia decizii de viață și de moarte. Și simțeam că nu pot să fac.
„Mă mândresc cu clinica și cu doctorii care sunt buni și pentru că au lucrat cu mine”
Cum v-a schimbat profesia?
M-a asprit. Mi-a pierit ce mă anima ca scriitoare și poetă. Nu mai am această sclipire pe care o aveam atunci. Medicina m-a făcut riguroasă și responsabilă. Viața mea se desfășoară între pacienți și nici nu pot să mă gândesc acum că aș face altceva.
Cu ce vă mândriți?
Cu clinica, cu doctorii pe care i-am format pentru că, în pofida faptului că nu au rămas aici, acolo sunt buni și datorită faptului că au lucrat cu mine. Chiar dacă recunosc sau nu, pentru că surpriza este că uneori oamenii nu recunosc, eu mă recunosc în deciziile lor, de la cum își amenajează un cabinet, și ce mobilă cumpără. Le văd și creșterea față de restul pieței, dar văd și limitele.
Cum primiți notorietatea?
Mă zdrobește pentru că toată lumea vrea la Leventer, iar eu nu sunt un specialist bun în toate și nici nu trebuie să fie așa. Fiecare trebuie să se concentreze pe ceva care să-l spre excelență. În jurul meu sunt 10 dermatologi și în fiecare caut să descopăr ce li s-ar potrivi. Cred foarte mult în tinerii care vor să își depășească condiția, care vor un altfel de medicină care nu este dependentă de ciubuc, ci de competență, și practică medicală etică.
Nu sunt posesoarea adevărului absolut, ne strângem și ne consultăm, și eu îi chem pe ei și ei pe mine pentru că patru ochi văd mai bine decât doi, iar când luăm decizii îmi place să plec de la cel mai mic în echipă către senior, să nu inhib gândirea.
Și aș vrea ca în urma mea să rămână o școală care să impună un stil de abordare a pacientului, un mod de implementare a protocoalelor și la final pacient mulțumit. Mă rog în fiecare zi ca pacientul să fie bine.
Mi-aș dori un public mai puțin isterizat și mai politicos cu cel care vrea să îl ajute. Medicul face din răsputeri eforturi și să învețe, să se specializeze, să citească sâmbăta și duminica, nu romane, ci reviste de specialitate, și să învețe echipamente noi. Toate acestea se tot adaugă și nu se opresc.
Am citit duminică un articol foarte emoționant, în Dilema veche, despre un copil care spune că mama lui nu l-a luat niciodată în brațe și nu i-a spus că îl iubește. Mama era oncolog pediatru. Toată ziua era la spital, iar acasă citea. Iar povestea m-a impresionat pentru că am recunoscut viața mea acolo.
Este o meserie care te macină cu totul. Nu ai pus punct după ce ai terminat facultatea. Iar medicii de la noi pleacă și pentru că nu sunt respectați și pentru că nu au perspectiva de creștere profesională. Și nu pleacă cei mai buni cum se spune, ci doar cei care nu își mai găsesc motivația aici. Și e păcat.