Mihaela Voivozeanu, de la „Ana și Copiii”, despre cea mai mare campanie de strângere de fonduri pentru copiii din medii defavorizate

Mihaela Voivozeanu este președintele Asociației Ana și Copiii, de profesie asistent social și mama a vreo șapte sute și ceva de copii pe care îi susține asociația. În urmă cu câteva zile, Mihaela Voivozeanu, împreună cu Cristina Hurdubaia, Oana Bulmaga și toți colegii lor de la asociație, a lansat cea mai amplă campanie de strângere de fonduri pentru cel mai mare centru dedicat copiilor ce provin din medii sociale defavorizate.
A cunoscut-o pe Ana, care a dat numele asociației, în urmă cu 18 ani, când avea 21 de ani și era consilier social pentru o fundație ce se îngrijea de oamenii străzii și se pregătea să devină asistent social. „Ana avea aproape 2 ani și nu mergea. Îmi amintesc bine să stătea pe o masă, cu niște pături în jurul ei. Și nu cădea, fiindcă ea nu se mișca. Nici nu se rostogolea la vârsta aceea. Ținea în mână un colț de pâine care era hrana ei pentru toată ziua.”

Acum Ana locuiește cu ea, cu soțul ei și cu băiețelul lor. Ana ajută la centru și se ocupă de grupele mici de copii. Iar acum pune umărul la cea mai mare campanie de strângere de fonduri pentru copiii care au avut același start ca și ea.

Poți ajuta și tu, cu un SMS la 8864, cu textul BUCURIE!

Cine este Ana din Ana și copiii?

Ana este o fetiță (acum a ajuns la vârsta studenției) pe care am cunoscut-o în 2001, când aveam vreo 20 de ani și începusem să lucrez pe post de consilier social pentru oamenii care trăiau pe stradă, adică alături de familii ce locuiau în clădiri abandonate, în canale, prin parcuri ori în foste fabrici, dezafectate.

Pentru ea și alți copii ca ea am început Asociația, în 2007, alături de două prietene, care au crezut, la fel ca și mine, în șansa acestor copii minunați: Elena Grecu și Mihaela Ion. Nu știam cu îi vor chema pe toți ceilalți copii ce se vor alătura Anei, ca beneficiari ai acestui proiect, așa că am numit-o Ana și Copiii (copiii, scris cu majusculă, așa cum se scriu toate numele).

Adică în cea mai grea zonă a asistenței sociale.

Da. Așa am început.

Tu ai vrut așa, ori s-a nimerit?

Într-un fel, aș zice că s-a nimerit. Eram studentă și începusem ca voluntar într-o asociație care avea disponibil acest post. Nu știam exact la ce să mă aștept, fiindcă în facultate nu te avertizează nimeni în ce te bagi, nu știi exact ce se întâmplă în stradă.

Ce-ai văzut și ce te-a cutremurat din asta? Mulți spun că oamenii străzii sunt acolo pentru că nu muncesc, pentru că nu-și dau silința. Cum stau lucrurile, de fapt?

În stradă m-a cutremurat cel mai tare neputința. Ei nu știu să facă altfel, pentru că nu au văzut altfel. Noi avem modelele muncii în familie. Le învățăm. Ei nu au aceste modele.

Ce am văzut în anii aceia pe stradă am mai văzut doar în India. Doar acolo am mai întâlnit același tip de dezorientare, neputință, pericole la care este greu să te gândești. Imaginează-ți că mulți dintre acei copii nu aveau acte de identitate, dacă îi lua cineva astăzi, tu nu puteai demonstra că i-ai avut sau că au existat. Traficul de ființe umane, cerșetoria, exploatarea lor prin muncă, toate astea sunt lucruri la care ei erau expuși zi de zi. Iar viața pe stradă nu este una ușoară, așa încât mulți dintre ei nu ajung la 40 de ani. Nouă ne e greu să ieșim din casă când au dat trei stropi de ploaie, darămite ei care dorm pe stradă în cele mai cumplite geruri.

Cum rup ei acest cerc vicios?

Sunt foarte puțini cei care ies pentru că este foarte, foarte greu. Avem și noi, printre familiile pe care le sprijinim, câțiva care au reușit și care au copii, la rândul lor. Eu nevoie de sprijin, pentru că dacă nu au avut sprijinul familiei când erau mici, nu-l au nici acum. Ei sunt tineri, la 30-35de ani și au copii, i-au făcut acolo, pe stradă, dar au ieșit, iar acum stau cu chirie, s-au angajat, dar tot au nevoie de suport, fiindcă nu au educație (mulți au terminat doar câteva clase sau nu au fost deloc la școală), fapt ce le anulează aproape orice șansă de a găsi un job bine plătit .

Ana, despre care m-ai întrebat, era tot un copil care stătea cu mama ei și cu încă doi frați într-o clădire abandonată, undeva în Ferentari. Mama avea 20 de ani, trei copii și venea dintr-o familie cu 11 copii. Eu lucram atunci pentru o organizație care îi ajuta cu mâncare în fiecare zi. Așa am cunoscut-o.

Ana era cea mai mică dintre frați. Mama ei încerca să găsească ceva de muncă, fie că dădea cu mătura pe la magazinele din jur sau spăla, reușea să aducă niște bani în casă, ca să aibă cât de cât să le dea să mănânce. Dar copiii rămâneau singuri. Ana avea 1 an și 7 luni iar ceilalți aveau 3 și 5 ani.

Ana însă la vârsta aceea, era un copil care nu mergea. Îmi amintesc bine că stătea pe o masă, cu niște pături în jurul ei. Și nu cădea, fiindcă ea nu se mișca. Nici nu se rostogolea la vârsta aceea. Ținea în mână un colț de pâine, care era hrana ei pentru toată ziua. Iar noi le duceam de mâncare și ne mai jucam cu ea, și cu frații ei mai mari. Nu aveau acte, imaginează-ți, fiindcă locuiau pe stradă și nu avea cine să îi ia în spațiu. Nimeni nu-ți face buletin fără un act de locuință.

Cum te-a atins pe tine ce ai văzut?

Am încercat, împreună cu organizația cu care lucram, să facem un centru de plasament. Și am reușit. Dar nu a durat foarte mult timp, fiindcă ne-am integrat în UE și s-a presupus că problemele s-au rezolvat, iar fondurile pentru susținerea centrului s-au micșorat drastic. Așa că centrul a fost închis, iar copiii au ajuns din nou în stradă.

Atunci am decis că este momentul să încep ceva pe cont propriu și să o iau de la zero, să fac lucrurile așa cum simt și cred eu pentru acești copii și familiile lor.

Așa că am început să căutăm soluții, așa încât am deschis un centru de zi, în care puteam găzdui copiii pentru câteva ore, puteam să îi hrănim și să facem cu ei temele, dar în același timp să lucrăm și cu familiile lor, să îi ajutăm să iasă din situația disperată în care se aflau. Abordarea aceasta era singura care putea produce o schimbare reală în viețile acestor copii.

Am început să convingem oameni să se implice, au venit din ce în ce mai mulți voluntari către noi. Aveam 20 de copii de hrănit și educat, dar ne mișcam bine. În 2008 am avut prima tabără, cu 32 de copii (fiindcă numărul lor creștea foarte repede de la an la an), și de atunci în fiecare an am crescut până unde suntem acum. Mulți oameni buni au fost lângă noi și le mulțumim!

Ce face Ana acum?

Ana este de ajutor aici, la centru și se ocupă de grupa copiilor mici. Vrea să dea la facultate și își dorește să devină jurnalist. A ezitat o vreme între asistent social, psiholog și jurnalist, dar a decis să încerce jurnalism fiindcă de multe ori a încercat frustrarea că facem zilnic multe, multe lucruri drăguțe pentru copii și nu află lumea de ele.

Unde locuiește ea?

Ea, de mulți ani, locuiește la mine. Mai mult eu am crescut-o pe Ana. Sigur, nu am putut să îi iau pe toți frații, deși mi-aș fi dorit, dar aveam și eu 20 și ceva de ani. Între timp m-am căsătorit, avem un băiețel, Zian, dar Ana este în continuare copila noastră.

De ce te-ai făcut asistent social?

Multă lume mă întreabă asta și nu cred că am un răspuns.

Aș zice că și eu sunt un om care înțelege ce înseamnă să trăiești cu puțin. Când eram copil, după moartea tatălui, a fost mai greu pentru mine și pentru sora mea, dar și pentru mama. Mama avea 29 de ani, când a rămas văduvă și era învățătoare. Stăteam cu chirie și fiecare ban era foarte bine organizat de mama, așa încât să nu ne lipsească nimic din nevoile de bază.

A fost foarte greu și pentru mama să o scoată la capăt cu noi și fără prea mult ajutor, dar s-a recăsătorit cu un om bun, care a fost ca un tată pentru noi și ne-a crescut ca pe copiii lui. Chiar dacă veniturile lor erau mici, ne-au sprijinit pe amândouă să mergem la liceu apoi la facultate. Copiii pe care îi ajutăm noi zi de zi nu au acest sprijin.

Ce voiai sa fii când erai mică?

Asistentă medicală.

Și de ce ai renunțat?

S-a întâmplat ca în clasa a VIII-a, când urma să intru la liceul pentru asistente medicale, să se desființeze școala. Era complicat pentru mine să aleg, copil de la țară, la ce liceu să merg. În cele din urmă am ales Liceul „Gheorghe Lazăr” și m-am mutat cu chirie în București. Nu a fost simplu, aveam 14 ani și trebuia să mă descurc într-un oraș mare. Apoi a venit și sora mea și a fost mai bine. Noi trebuia să ne gătim, să ne cumpărăm pâine, să ne chibzuim cu banii.

Ce te-a învățat experiența asta?

Că dacă îți dorești ceva cu adevărat reușești. Nu este loc de văicăreală. Asta încerc să le spun și copiilor din centru, cu mintea de acum și cu realitatea în care sunt eu acum: sunt mulți alți oameni care au mult mai puțin decât mine. Noi stăm cu chirie, dar e ok. Nu ne trebuie case, nu ne fac mai fericiți.

Cât privește copilul meu, nu mă zbat să îi las case și averi. Dar îl voi învăța să se descurce singur. Vreau să-l ajut să crească om frumos. Dacă vrea la o școală privată, va trebui să învețe bine să câștige o bursă. Altfel nu văd cum putem face.

Copiii de la centru au posibilitatea să facă mai bine decât au putut și au făcut părinții lor. Dar au nevoie de sprijin și îndrumare să învețe să ia cele mai bune decizii. Îi învățăm zi de zi să profite de oportunitățile care apar și să-și vadă interesul, visul lor! Să lupte să-l împlinească!

Acesta este și motto-ul nostru: „Ajutăm visele să crească mari!”

Hai să vorbim despre campanie! Ce vrei să faci și cum putem ajuta!

Am cumpărat un teren, în zona Theodor Pallady, ne-am chinuit vreo doi ani cu autorizații și alte acte necesare, care acum au ieșit și trebuie să ne apucăm de treabă. Vrem să construim cel mai mare centru de zi, dedicat copiilor și familiilor aflate în dificultate.

Ne propunem să ajutăm acolo până la 200 și vom avea și 10 locuri de cazare pentru copiii din provincie, cu rezultate foarte bune la școală și care nu au șansa să urmeze un liceu cu profilul pe care și-l doresc în localitățile de unde vin.

Dincolo de activitățile de zi cu zi, alături de copii, centrul va fi și un spațiu de colectare de resurse pentru celelalte două centre Ana și Copiii, pe care le avem la Urlați și Fundulea, ca și pentru toate comunitățile sărace unde intervenim.

Practic vom construi acolo o clădire la fel de mare ca o școală, cu 1733 de m pătrați construiți, terenuri de sport, săli de activități, bibliotecă, foișor și loc de joacă, ateliere de creație, spații de depozitare, igienizare și sortare.

Cum faceți posibil asta?

În acești doi ani, pe lângă faptul că am obținut autorizațiile necesare, am încercat să strângem și parte din bănuții necesari. Mai avem nevoie de aproape un milion de euro, pe care vrem să îi strângem din donații prin sms, sponsorizări de la companii care vor dori să redirecționeze până la 20% din impozitul pe venit către proiectul nostru, colectarea de formulare 2%, donații și sponsorizări în materiale de construcții sau alte servicii de care este nevoie.

Ne dorim să fie gata parțial de 1 iunie, când plănuim un mare picnic în curtea centrului, alături de toți oamenii buni care se alătură campaniei noastre. Iar din decembrie 2020 ne dorim ca centrul să fie complet funcțional.

Deci, SMS la 8864 cu textul BUCURIE și poți susține viitorul unui copil care are nevoie de educație.