Mihai Chirilov: „Există concepul ăsta de „plăcere vinovată”. Ştii că nu este cel mai bun film, ştii că nu este cel mai valabil, dar îţi place.”

Mihai Chirilov este critic de film şi directorul artistic al Festivalului Internaţional de Film Transoilvania (TIFF) încă de la prima ediţie, acum 16 ani. E un tip relaxat, cunoscător fin al nuanţelor cinematografice, cu o cultură a ecranului greu de egalat în România. În prima tinereţe chiar a crezut că poate regiza filme, a dat la secţia Regie, dar a picat. A înţeles că a face film este ceva ce nu i se potriveşte, în schimb a vedea film este chemarea lui. TIFF a ajuns anul acesta la o nouă ediţie şi surpriza acesteia este alegerea comediilor romantice în categoria jurizată de Federaţia Internaţională a Criticilor. Râde când vorbeşte despre umor. Şi a înţeles că nu există plăceri vinovate. Vinovate devin numai atunci când nu sunt acceptate. Aşa că un film mediu, sau un popcorn ronţăit la un film de artă, nu mai sunt pentru el plăceri vinovate. Din acest motiv (şi nu numai), am decis că Mihai Chirilov este un tip foaaarte simpatic.

La ce nivel de notoritetate a ajuns festivalul?

Vorbim despre două feluri de notorietate. Pe de o parte notorietatea în rândul publicului – este un  festival care a crescut şi care de-a lungul celor 16 ani de existenţă a avut trepte de notorietate. A început timid în 2002, a avut un salt în 2007 în momentul în care Festivalul s-a întâmplat în duplex la Cluj şi la Sibiu, ceea ce a însemnat un tur de forţă epuizant. Următoarea treaptă de notorietate a fost depăşită când am avut acces în Piaţa Unirii din Cluj. Acest spaţiu este unul care poate conţine 3.000 de spectatori. Acolo a fost locul în care am decis să difuzăm filme care erau atât „de festival”, dar şi „audience friendly”, cu lipici la public. Combinaţia aceasta este cea mai grea, dar şi stimulantă, pentru că trebuie să găsim acel film hibrid care să împace şi capra şi varza: şi de artă, dar şi de divertisment popular. Nu mă refer la Spiderman sau filme de multiplex, nu vorbim de acel fel de concesie. Iar ultima treaptă a fost anul trecut când a venit Sophia Loren, cea mai high profile vedetă care a ajuns la TIFF.

Pe de altă parte, festivalul a ajuns la un nivel de notorietate în rândul breslei naţionale şi, foarte important, internaţionale. Şi asta pentru că s-a dovedit a nu fi o încropeală, care azi e mâine nu mai e, dar şi pentru că festivalul s-a născut fix în momentul în care filmul românesc a renăscut, iar noul val a pus cinematografia românească în lumină internaţională. Premiile pe care Mungiu, Puiu şi ceilalţi regizori tineri le-au luat au acompaniat creşterea festivalului.

Mergi la rândul tău la foarte multe festivaluri. Ce faci acolo? Cu ce te întorci?

Da, merg la rândul meu în foarte multe festivaluri. La atâtea câte pot în timpul unui an de zile, pentru că a merge într-un festival e cea mai bună cale de a descoperi noi tinere talente, noi filme. Aşa a şi funcţionat chestia asta, într-un du-te vino, în dublu sens. Aşa au venit şi la TIFF directori de festivaluri din mai multe părţi pentru a descoperi la rândul lor noi filme. Ca să închei însă cu notoritatea, ea este just dobândită. Clujul este un oraş este într-o ebuliţie pe mai multe domenii, interesul pentru producţia cinematografică a devenit din ce în ce mai mare, se înscriu în festival chiar filme create, produse de studenţi din Cluj… Festivalul, chiar pe la ediţia a şaptea, a fost comparat de către criticii internaţionali, impresionaţi de atmosferă, de filme, de oraş, de toată platforma asta de întâlnire între profesioniştii din lumea filmului, cu festivalul de la Karlovy Vary. Iar un critic american a şi scris că TIFF ameninţă supremaţia Karlovy Vary în spaţiul festivalier din Centrul şi Sud-estul Europei.

Care este reţeta succesului, ca să mă exprim aşa, a festivalului? Cine este responsabil?

Tudor Giurgiu are o gândire strategică extraordinară, a lucrat în instituţii în poziţii de conducere, instituţii pe care le-a structurat de la zero sau le-a restructurat, dar are şi o gândire creativă, pentru că e, totodată, regizor. Sigur că şi filmele pe care le promovăm, diversitatea programului care merge de la filme pentru cei de 6 ani până la filme pentru categorii defavorizate sau menite să atragă publicul de cinema de acum 30 de ani pe care vrem să-l readucem în săli. Încercăm să acoperim cât mai multe categorii de public.

Câte titluri sunt anul acesta?

De regulă ne situăm în jurul cifrei de 200 de lungmetraje şi 20-30 de scurtmetraje.

Le-ai văzut pe toate?

Le-am văzut aproape pe toate. Şi dacă cineva se miră că nu le-am văzut pe toate, deşi sunt directorul artistic al festivalului, îi pot spune că lucrez de foarte mult timp cu oameni de cinema şi curatori specializaţi care au libertate de decizie în programe paralele. Nu-mi place să deţin controlul absolut. Cel mai mare pericol pentru o antrepriză este ca managerul să devină control freak.

De ce?

Pentru că ajungi să trăieşti într-un turn de fildeş, pentru că nu mai ajungi să comunici cu echipa şi nici măcar să mai ai o echipă! Când festivalul era mic, erau 200 de file înscrise. Pe acelea le puteam vedea singur, le puteam „conţine”. Acum se poate ajunge şi la aproape 1000 de filme înscrise, pe care, oricât de pasionat ai fi, nu ai cum să le vezi singur.

Dar câte filme poţi vedea pe zi?

Chiar şi 10 filme pe zi.

Şi cum îţi notezi?

Nu o fac, am încredere în memoria mea şi, dacă un film îmi rămâne în minte, atunci merită să intre în festival.

Ce e cu comediile romantice de anul acesta?

Este o „capcană” de programare care intră în linia asta foarte întâlnită acum: audience development. Sună tehnic, dar asta înseamnă: a găsi acele modalităţi care nu trădează spiritul tău critic, dar prin care poţi atrage noi categorii de public. Categoria romantică este un gen care este foarte prizat în multiplexuri şi este extraordinar de văduvit într-un festiival de film. Festivalurile, în general, nu privilegiază comedia.

De ce? Intelectualul nu râde?

Ba da, râde, dar există prejudecata asta că arta grea este şi arta gravă. Arta adevărată este şi arta serioasă, că în momentul în care ne jucăm, scade pedigree-ul  artistic. Cu cât eşti mai ludic, cu atât eşti mai superficial şi comedia romantică e un gen care poate părea superficial. După cum telenovela poate părea un gen superficial, dar care are regula ei şi care este extraordinar de greu de făcut aşa cum trebuie. Revenind la comediile romantice, toată lumea este de acord, nu-i aşa? că e mai greu să faci pe cineva să râdă decât să plângă. Şi dacă intrăm pe teritoriul umorului, acolo există: umorul sec, umorul negru, umorul fin, umorul englezesc, umorul vulgar, umorul burlesc… deci sunt foarte multe trepte… E ca la bancuri! Când cineva spune un banc, nu râd toţi! Uneori râde doar cel care l-a spus şi numai el! Dar în orice caz, când merg la festivaluri, mă întâlnesc cu alţi directori artistici care se plâng că trebuie să facem ceva pentru ca selecţiile noastre să fie mai puţin deprimante, mai puţin cenuşii, mai puţin serioase.

Tu ai foarte mult umor!

Mulţumesc, da, cred… Ironia supremă de anul asta este că această categorie de „comedie romantică alternativă” va fi jurizată de Federaţia Internaţională a criticilor de film. (râde)

Cine alege comedie romantică într-un festival, e un tip relaxat…

Cred că am fost de la început aşa. E foarte greu să începi un festival în România, ţara cu cea mai mică rată de mers la cinema din lume, cu cele mai puţine săli de cinema din lume, fără să fii relaxat… În contextul anului 2002, când am început TIFF-ul, să iniţiezi un festival de film cu film de artă suna a demenţă! Şi soluţia a fost să venim cu o programare electro-şoc! Nu cu filme călduţe. Şi formula a funcţionat! De asta, 16 ani mai târziu îmi pot permite să vin cu comedie romantică, pentru că TIFF-ul şi-a creat o imagine de eveniment rebel în care se  pot vedea fime controversate, inconfortabile, filme la care e cool să mergi şi pe care e şi mai cool să le critici… Acum filmul provocator a ajuns să fie norma la Tiff, iar comedia romantică, o subversiune, tocmai pentru că este în răspărul normalităţii impuse până acum. Îmi plac extremele, dar îmi place să le combat cu alte tipuri de extreme…

E stupidă întrebarea: tu ai şi filme preferate? Filme la care te întorci?

Pariul pentru orice persoană care alege filme este să aibă un soi de bipolaritate…Să vadă un film ca şi cum ar fi un job, dar şi ca un spectator. Încerc să mă uit la filme nu ca un antropolog, ci încerc să mă şi bucur de ele, ca un spectator obişnuit. În momentul în care voi înceta să mă bucur de filmele alea, mă las de meserie! Pentru că înseamnă că am pierdut inocenţa spectatorului. Există concepul ăsta de plăcere vinovată. Ştii că nu este cel mai bun film, ştii că nu este cel mai valabil, dar îţi place. La nebunie. Te faci vinovat că-ţi place filmul, deşi vocea aia din ceafă îţi spune că nu e cazul. Dar e bine că există această bătălie în capul meu şi am ajus chiar să-mi asum plăcerile vinovate. De pildă anul acesta un film ca Dalida, pe care o ador, un film convenţional făcut, dar foarte profesionist, este o melodramă pe care orice critic ar desfiinţa-o, dar, dacă şi-ar elibera vocea din ceafă, s-ar bucura de el. Filmul e mediu, bine făcut, dar nu are un mega potenţial de succes la critică. E un film care va avea cronici călduţe. Dar eu am renunţat să mă simt vinovat pentru că îmi place.

Ce top ai face anul acesta?

Cred că e prea devreme pentru aşa ceva, dar unul din filmele bune ale anului este Una mujer fantastica al lui Sebastian Lelio, regizor chilian drag festivalului. A fost la Berlin în competiţie, a luat un premiu doar pentru scenariu, deşi consider că merita mai mult, şi îl vom vedea la TIFF… E un film pur şi simplu foarte bun…

Contează critica negativă semnată de un critic?

Din păcate, nu. Nu mai există o critică de film solidă. Există critici buni care mai scriu, dar care nu au o platformă de expunere: lipsesc revistele, emisiunile de film de la tv, există lipsa interesului a celor care vând informaţie faţă de lumea cinematografului. Critica nu poate salva un film, nu poate îngropa un film. Dar ea poate călca pe nervi. În lumea filmului este o luptă de orgolii care se întâmplă la nivel epidermic şi criticul simte o satisfacţie atunci când opinia lui este citită. În cele din urmă am renunţat să mai scriu – scriu din anii 90 în tot felul de locuri-, pentru că în loc să scriu „filmul ăsta e bun, merită să-l vedeţi”, sau „e prost, nu vă pierdeţi timpul”, am ales să facem un festival în care să aducem filmele care merită văzute. În binomul critic-cineast lucrul care contează cel mai mult este sinceritatea, mi se pare că unui regizor trebuie să-i spui cînd greşeşte, lucru care e mai greu de făcut când regizorul este un camarad sau un prieten. Dar toţi cei cărora le-am spus asta au trecut peste supărare şi şi-au dat seama de sinceritatea discursului, pentru că în realitate nu aveau nevoie de o îmbălsămarea prietenească.

Tu mânânci floricele în sala de cinema?

Da, mănânc şi acasă cînd mă uit la film. Am avut prejudecata asta cu floricelele: la mall când văd Alien 7, mănânc popcorn. La TIFF, când vedem un film din Filipine sau un film franţuzesc de Eric Rohmer, nu mâncăm floricele, că e o blasfemie (râde). A trebuit să merg în America unde în cinematografele care difuzează ultimul film al lui Christopher Nolan sau în cel mai hardcore cinema arthouse cu retrospective de autor, popcornul nu face diferenţa, nu face discriminare. Mi s-a părut foarte mişto chestia asta. Şi am ajuns să nu mai consider nici popcornul o plăcere vinovată.