Mihai Sturzu, de la concertele în discotecă, la mega-succesul HiQ până la viața de pilot, presărată cu povești de dragoste

Mihai Sturzu este co-pilot la o cunoscută companie aeriană. Îl știm din trupa HiQ ori din politică, de la „Gașca mea” sau de la legea voluntariatului.

Ce nu știm încă despre el, aflăm în câteva minute de lectură.

Care sunt dificultățile cele mai serioase pentru un pilot?

Să ajungi la aeroport. (râde) Cea mai periculoasă parte a zborului este drumul cu mașina la aeroport. Mi s-a întâmplat o dată să rămân blocat pe drumul spre aeroport și atunci am realizat că nu există niciun drum alternativ. Dacă se întâmplă ceva pe DN1, de exemplu un accident, se blochează tot. Sigur, m-am descurcat cumva atunci: am intrat în Otopeni, am luat-o pe niște hârtoape.

Emoția primului zbor?

Ce să-ți spun? Trăgeam de avion dreapta și mi se părea că se duce în stânga. Sigur, asta când pilotam avioanele mici și aveam pe cineva lângă mine. Când am fost singur însă, știam tot ce urma să se întâmple.

Se zice că primul zbor la simplu este cel mai bun zbor din viața ta, pentru că nu există ceva ce tu nu visezi deja. Știi că jos este instructorul, pe responsabilitatea căruia zbori în acel moment, câtă vreme nu ai încă licența, dar ai cumva convingerea că instructorul nu te scoate la zbor până nu știe clar că poți să-l duci cu bine până la capăt.

Emoția primului zbor nu prea a fost. Mai degrabă mă speria gândul „botezului”, când toți colegii de pe aerodrom te iau și te aruncă în scaeți, după ce te lasă doar în chiloți. (râde)

Legenda spune că atunci trăiești cea mai dureroasă aterizare din viața ta.

Problema mea a fost alta, că am stat vreo patru ore la spital după aia pentru că sunt alergic la polen. Evident că nimeni nu s-a gândit că buruienile pe care le-au cules în septembrie de pe câmp erau pline de polen. Dar eu era să fac șoc anafilactic.

Cât de complicat este să te angajezi ca pilot acum?

Acum nu mi se pare complicat să găsești joburi, ci să treci de interviuri pentru că toate companiile au super-standarde. Și, dacă nu te duci la interviu imediat după ce ai terminat școala, cum am făcut eu, riști să uiți materia, iar aceste interviuri au complexitatea unui examen din toate cele 14 materii din școală: meteo, navigație, navigație instrumentală, proceduri operaționale, sisteme de cunoaștere a aeronavei, legislație și așa mai departe.

Cea mai grea materie este meteorologia, super-complicată. Gândește-te că ai o întrebare de genul: cum te aștepți să fie condițiile meteorologice pe coasta de sud-vest a Indiei în luna decembrie? Și trebuie să știi că acolo este musonul care bate vara dinspre zona continentală, deci aerul este uscat, iar iarna bate dinspre mare și este umed. Deci vara vei avea furtună. Și acolo mai este o zonă care se numește ITCZ, adică o arie în care se întâlnesc masele de aer tropicale de la  sud și de la nord, care facilitează formarea norilor care dau furtună. Și trebuie să știi ce faci cu ei.

Ca să revin, în septembrie 2017 am avut interviul, după ce în august îmi luasem licența, în decembrie am semnat contractul, iar primul meu zbor cu pasageri a fost acum fix un an.

Te recunosc oamenii în avion?

Da, mai ales că pe rând, fiecare dintre piloți trebuie să facă anunțul standard către pasageri. Și spun: „bună ziua! Sunt Mihai Sturzu, copilotul dumneavoastră de astăzi și, împreună cu comandantul, vă spun bun venit la bordul avionului!” Și atunci reacționează oamenii, așa-mi povestesc colegele, stewardesele.

Cu banii cum stau lucrurile? Câștigi mai mult decât din muzică?

Acum încă nu. Atunci când voi avea orele de zbor și voi deveni pilot-comandant probabil că da.

Cum te-a schimbat munca de pilot?

Nu știu dacă m-a schimbat. Sau dacă este o schimbare faptul că am ajuns să mă trezesc la 4.00 dimineața cu drag. Când am check-in la 4.50, la 4.00 plec de acasă și pe cuvânt că plec fericit că fac treaba asta: sunt singur pe drum, evident, dau muzica tare și cânt.

Îți lipsește muzica?

Da, îmi lipsesc scena, oamenii, energia de acolo.

Te-a flatat vreodată recunoașterea publică?

Normal că da. La 19 ani, când ești un nimeni cu buletin și toate fetele trag de tine, deși tu ești cam urâțel o fi rău?

De ce te-ai lăsat de muzică?

A venit cumva de la sine. Dana și Florin au avut copiii și le era din ce în ce mai greu să vină la concerte. Eu intrasem în politică și devenise nefiresc.

Aș zice că muzica și concertele ne rămăseseră mici. La 40 de ani să mai țopăi pare nenatural. Deși „Gașca mea” este o piesă pe care o ascult încă dimineața, în mașină, când mă duc la zbor. Mi se face dor de ei și le trimit mesaje. La 4.00 dimineața, îți dai seama.

În ziua în care trupa a împlinit 18 ani, ne-am luat de mână, ne-am dus la emisiunea lui Teo Trandafir, care ne lansase, am făcut anunțul și am mulțumit oamenilor. Și am pus punct.

De regulă la noi, despărțirile astea sunt cu scandal, unul din trupă rămâne și mai zdrăngăne o vreme. La voi de ce nu a fost așa?

Pentru că suntem toți niște oameni normali și niciunul dintre noi nu a ajuns vreo clipă să creadă că a fost vreun Mozart. Și ne era chiar drag să ne vedem, să mergem la concerte. Pe de altă parte, ne-am și certat din cele mai stupide motive care există pe Pământ: de ce mergi așa de tare cu mașina, de ce e cald în mașină când mie mi-e frig, noi nu ne oprim niciodată, facem pipi doar când vreți voi, de ce eu nu am baterii la microfon. Înțelegi acum? Îți garantez, sunt motive serioase de ceartă.

Ajunsesem să petrecem mai mult timp împreună decât cu oricine altcineva sau singuri. De joi până duminică nedespărțiți: mergeam cu aceeași mașină, dormeam la același hotel, mâncam la aceeași masă. Un fel de căsnicie dubioasă într-un grup destul de mare de oameni, cu care ajungi să legi relații mai mult decât cu familie. Recunosc, eu am avut relații mult mai strânse cu Florin, colegul meu, decât cu părinții mei.

Ați avut o perioadă de reală celebritate. Emisiune la Antena 1, concerte, toată lumea vorbea despre voi. Cum s-a simțit?

Nici nu înțelegeam ce ni se întâmplă. Nu cred că există mod în lumea asta de a te pregăti pentru o schimbare așa de radicală.

Gândește-te că eu eram la Brașov, un băiat de 19 ani, în anul I la facultate, la Litere. Florin, cel mai bun prieten al lui din copilărie și Dana, colega noastră.

La un moment dat ne-au chemat ăștia de la Antena 1 să filmăm ceva pentru niște emisiuni. Și ne-am trezit că filmăm la o perdea verde. Urma să aflu mai târziu că se numește croma.

Mi s-a părut cumva cam ciudată înregistrarea, nu am cântat, răspundeam la niște întrebări cam de resurse umane, apoi ne-au dat banii de transport și ne-au trimis înapoi la Brașov. Noi ne-am zis că asta era, încă un pas în devenirea noastră.

După aia ne-au chemat la Costinești că trebuia să facem o emisiune. Și cumva, eu nu am înțeles că urma să facem treaba asta toată vara, ci credeam că tragem o dată și asta era. Așa încât mu am aveam schimburi decât pentru un weekend.

După prima emisiune m-am urcat în tren și m-am dus la Brașov să-mi iau haine. Și, stai să vezi schimbare: venisem joi la mare, ca un nimeni în drum, am fost live în emisiune sâmbătă sau duminică și a doua zi am plecat la Brașov. Îți dau cuvântul meu că nu a fost om în acel tren care să nu se holbeze la mine.

Au venit să vorbească cu mine cele mai mișto fete pe care le văzusem. Nici nu înțelegeam ce e cu viața mea.

Slavă Domnului că nu mi-am pierdut mințile. În principal datorită faptului că eu am aceiași prieteni din clasa a V-a, iar ei au fost ancora mea: chiar dacă apăream la televizor, pentru ei eram tot colegul din școală.

Totuși, nu te-a luat niciodată valul celebrității?

Cumva nu. Iar prima noastră lecție, de la regizorul emisiunii, pe numele lui Laurențiu Rusescu, pentru care îi sunt și acum recunoscător, a fost asta: „mâine veți fi la tv și se vor uita la voi milioane de oameni. De mâine, orice spuneți voi public ar putea deveni literă de lege pentru cineva din fața televizorului care vă admiră. Nu aveți idee ce responsabilitate duceți în spate!” Sunt 20 de ani de atunci și știu clar: nu ai voie ca într-un context public să spui mizerii.

Apoi aș zice că am avut noroc de părinți ca lumea, de profesori buni, un liceu fain. Când am dat admitere la liceu eram 930 de copii pe 30 de locuri la singura clasă de limba engleză din Brașov. Măcel.

Voiam să fac limbi străine. Eram în 1994 și conștientizam că limbile străine sunt singura șansă să faci ceva în România aia tulbure. Ai mei n-au înțeles treaba asta cu Literele: tata era inginer de petrol și gaze, mama era contabilă. Tata, când i-am spus că dau la Litere mi-a zis: „de ce? Ești fată? Tu ai minte de inginer.” Dacă mai trăia acum cred că în sfârșit era mândru de mine că m-am făcut pilot. Iar mama, acum un an, mi-a zis așa. „bun, mamă, ai și tu o meserie! Nu muzica și politica!” (râde)

Toată copilăria mea am citit. Rupeam. Toate vacanțele mele erau cu lectura. Dimineața, până ieșeau copiii în fața blocului, citeam. Aveam rația de la mama, de 30-40 de exerciții la mate în fiecare zi, apoi citeam.

Cum s-a strâns trupa HiQ?

Florin a făcut pian de mic. Avea pian acasă și cânta. Iar eu mergeam foarte des la el.

A fost un moment în copilăria noastră care ne-a sudat foarte mult: el a avut un accident la schi, și-a rupt piciorul și a stat acasă mult timp. Iar eu, în fiecare zi după școală, mă duceam să-i duc lecțiile. Treaba asta ne-a legat foarte tare.

În școala generală eu am fost la cor, nu cu o voce extraordinară, dar cu o ureche foarte bună. Iar Florin avea o trupă la Palatul copiilor. Și, la un moment dat îmi zice că i-a plecat solista și să încerc eu să cânt.

Am acceptat și am început să ne facem piesele noastre. Ne-am dus la Florin acasă cu tot ce putea avea legătură cu muzica, inclusiv cu un magnetofon kashtan al lui tata, pe care l-am cărat cu sania, că era greu. Florin avea un calculator și niște cabluri, le-am legat între ele și am început să facem muzica noastră.

Nu știam nimic, dar am încercat. Așa a apărut trupa HiQ, iar numele acesta trebuia să ne plaseze ca pe un „produs” de calitate. Îți dai seama ce gândeam eu cu mintea de 16 ani, să avem un diferențiator. (râde)

Dar uite că acum, 20 de ani mai târziu, dacă te duci oriunde în țară și întrebi ce este HiQ, o mașină, un sat din China sau o trupă românească toată lumea o să-ți spună ce este. Și nu știu câte branduri mai au forța asta să treacă anii.

Dana era mai mare ca mine, cânta deja, era și frumoasă, și deșteaptă, ne doream să cânte cu noi, o rugasem de câteva ori, dar nu voia. După o vreme, ne-am văzut la o lansare în Brașov, iar ea m-a întrebat dacă mai avem nevoie de solistă. „Da, ai vreo prietenă?” (râde). „Nu, aș vrea să vin eu.”.

M-am dus acasă, am pus mâna pe telefon, l-am sunat pe Florin: „sărut mâna, doamna Grozea! Mihai sunt! Florin este?” Știi? Telefon fix, chestii pe care astăzi nu ți le imaginezi.

Așa am început. Cântam la balurile bobocilor din Brașov, cam așa.

Și când au apărut semnele celebrității?

Apăruse Eddie Schneider la Radio Sebeș și i-am trimis o casetă. Cred că el a lansat toată muzica românească de fapt, pentru că avea singurul studio care suna ca afară.

Am mers cu trenul la Sebeș, iarna, de 1 Decembrie. Țin minte și acum că nu mai găsisem cazare pe nicăieri și am dormit într-un motel, deasupra unei benzinării. Ne-a luat unul beat, de la gară, cu o Dacia hodorogită. Peripeții.

Așa am început. 😊

Momentul de maximă glorie atunci a fost să cântăm în deschiderea trupei Class de la București. A fost uau! (râde)

Noi cântam în speluncile orașului, cu un stroboscop trist, un microfon spart, atârnat din tavan, de care trăgeam fiecare pe rând. În localitatea Oituz. Dar eram fericiți că aveam concert.

La un concert am văzut că Dan Bitman avea microfonul lui și, cu primii bani, ne-am luat microfoanele noastre. Ne duceam la concerte și le scoatem din geantă cu aerul profesionistului. Aveam trei melodii și trei microfoane. (râde)

Apoi ne-au chemat la emisiune Teo & Mircea. Cum s-a întâmplat?

Teo fusese invitată la un eveniment în Brașov și a doua zi a venit la Radio Brașov, iar în play-list-ul stației era piesa noastră pe care tocmai o trăsesem la Eddie Schneider, „Nu pot face nimic” se chema.

Teo a întrebat despre noi. Vlad, care era prietenul meu, m-a sunat și mi-a zis atât: „acum vii la radio cu o casetă demo”. Știi filmele alea cu final dramatic când fuge unul în slow motion și, cu ultima suflare, salvează Planeta? Așa am alergat eu de acasă, noroc că nu stăteam departe de radio, și i-am prins pe Teo și echipa ei fix când plecau. Le-am lăsat caseta, au ascultat-o pe drum, iar săptămâna următoare eram la ei în emisiune. Iar un șoc cultural. După ce ne-am întors de acolo ne știa toată lumea din Brașov.

De ce ai intrat în politică? Și de ce în PSD? 

Stai să-ți spun! Ce însemna muzica pentru noi? Foarte multe concerte pentru foarte mulți oameni.

Am cântat în localități care nu există pe hartă, peste tot în țara asta. Și pe stadion, dar și în localități de care nu ai auzit. Am cântat și pentru copiii orfani și pentru președinții României.

Am avut, la un moment dat, revelația că acești copii care veneau la noi la concerte nu prea mai știu pe unde sunt. Așa că m-am simțit responsabil să scriu un program de educație non-formală prin care să aduc niște oameni celebri care să povestească cum au ajuns ei la succes.

M-am dus cu acest program la ONG-uri, televiziuni, oriunde știam oameni. Nimeni nu mă lua în seamă. Apoi mi-a venit ideea să încerc cu un politician. Pe mulți dintre ei îi știam bine. Boc era prim-ministru și ne dădeam sms-uri. Dar nu la el am apelat.

Am sunat un domn mai tânăr, printre politicienii decenți, i-am arătat proiectul, m-a ascultat cu atenție și mi-a zis: „sincer, foarte tare! Dar vei îmbătrâni singur cu el în buzunar dacă nu îl pui într-un proiect de guvernare.” Atunci m-am gândit să i-l dau lui, iar el a zis să intru în politică. Nu ne-am înțeles.

A trecut timpul, am mai ținut legătura, dar nu mia pomeneam nimic despre proiect. Aflu într-o zi că acest domn candidează la președinția partidului lui. Nu-i dădeam nicio șansă. Și îi scriu: „dacă tu reușești, îți dau scris că mă îmbrac în cămașă roșie și mă înscriu în partid” Haha, hihi. Trece vremea și într-o noapte, când eram în club la Sibiu, îmi bipăie telefonul la 4.00 dimineața. Mesaj de la Ponta: „te aștept mâine cu cămașa roșie”.

Dar tot nu ți-ai îndeplinit planul!

Parțial da. De pildă, eu am trecut legea voluntariatului. Datorită acestei legi, în România voluntariatul este recunoscut ca experiență profesională.

Cum ai cunoscut-o pe iubita ta?

Eram aici pe Victoriei, mă văzuse pe bicicletă, i-a plăcut cum îmi stăteau blugii (râde), mă știa de la televizor, mi-a dat follow pe Facebook, iar eu i-am scris. Și de-acolo e limpede cum a mers mai departe.

Și cum se împacă  ea cu zborurile?

Toată ziua suntem în vacanțe. Ea are o firmă de arhitectură, eu am un program foarte clar de zbor așa că știm exact unde putem să călătorim. Și acum tocmai ne-am întors dintr-o vacanță de câteva zile.