Mina Sava: „Arhitectura mi se pare locul perfect în care poți să transpui în realitate ceea ce gândești cu mintea ta.”

Mina Sava este arhitect, iar cu10 ani în urmă a inițiat un ONG, de-a arhitectura*, prin care a reușit să implementeze în școlile de stat câteva programe de educație de mediu construit care provoacă impact și schimbare locală.

My school can be cool este unul dintre programele de-a arhitectura, prin care elevii din școlile înscrise reușesc să identifice și, alături de specialiști, să implementeze o schimbare în spațiul școlii lor.

*Asociația De-a Arhitectura este o organizație culturală formată din arhitecți și cadre didactice, care dezvoltă, implementează și promovează educația de arhitectură și mediu construit pentru publicul larg, în vederea conștientizării și a cunoașterii valorilor arhitecturii, design-ului și ale urbanismului. Programele educaționale se desfășoară în școli, muzee și în cadrul evenimentelor de arhitectură și design. Ordinul Arhitecților din România finanțează o mare parte a programelor asociației prin Timbrul Arhitecturii.

Ce este My school can be cool?

Mina Sava: My school can be cool este un program educațional pe care l-am dezvoltat noi acum vreo 6 ani pentru copiii de gimnaziu și liceu; un program de design participativ pentru elevi.

Adică, ce pot elevii să facă ?

Mina Sava: Mai precis, ei pot să inițieze o schimbare în mediul construit al școlii lor. De obicei, elevii moștenesc o școală prăfuită, în care amprenta lor personală nu se regăsește nicăieri, iar ce le lipsește foarte mult sunt locurile de socializare și de învățare în liniște. Asta este o informație pe care am desprins-o dintr-un sondaj făcut la începutul programului. Ei bine, fiind la vârsta adolescenței, când vor să fie luate în seamă ideile lor, să capete încredere că părerea lor contează, am zis să-i ajutăm să facă această schimbare.

Concret, vine un arhitect, împreună cu un profesor coordonator, crează o grupă de elevi sau lucrează cu o clasă, și analizează în primul rând tot mediul construit al școlii și trag niște concluzii, care, la un moment dat se pot transforma într-o temă de proiectare pentru întreaga școală.

Concluziile sunt atât personale, emoționale, dar și foarte concrete. Adică de la spații care nu au o funcțiune potrivită, sunt prost proiectate pentru elevi sau au locuri periculoase unde se pot răni, la spații care le crează angoase, frici, toate sunt puse sub lupa analizei.

Urmând cei trei pași ai lui Vitruviu – firmitas, utilitas, venustas – adică rezistență, utilitate și frumusețe, ei trag niște concluzii.

E un proces de explorare, sunt discuții, adună fotografii, prezintă aceste concluzii direcțiunii și cer permisiunea să poată interveni într-un anumit loc care cred ei că ar avea potențialul să coaguleze comunitatea școlii.

Mai departe, este un proces de ideație, ghidat de arhitect, iar la final cursul se concretizează cu o temă de proiectare pentru arhitect.

Bineînțeles, noi avem în fiecare an pregătite niște premii de la sponsori, finanțatori, dar suma în care se pot înscrie ei cu proiectul nu este foarte mare. Cumva trebuie să își calibreze resursele la modul foarte real. Apoi, pentru că sunt mai multe clase în program, facem un call de finanțare și fiecare prezintă ce vrea să facă, după care primește feedback de la ceilalți. Acum a funcționat foarte fain, iar cei care au primit un punctaj mare au primit și banii de finanțare și sper ca în toamna asta să termine amenajările lor. Sunt amenajări fie în interior, fie în exterior. Unii cred că au și terminat.

Care sunt primele trei proiecte cu care te mândrești foarte tare sau care ți-au rămas la suflet ?

Mina Sava: Cred că astea trei făcute pentru școli: cel despre care am vorbit, cel cu care am început – programul „ De-a arhitectura în orașul meu„ care este pentru clasele a treia, a patra, a cincea și care e chiar un opțional ca la carte, aprobat de Minister, cel pentru copiii mult mai micuți, de clasa întâi, a doua, De-a arhitectura mini, care e tot opțional, și apoi sunt multe alte proiecte educaționale.

Mi-e greu să le enumăr. Cumva noi încercăm să le legăm între ele, dar nu întotdeauna reușim pentru că se întâmplă în timpi diferiți și cu echipe diferite uneori.

Cum s-a născut de-a arhitectura și de unde acest interes pentru comunitate ?

Mina Sava: S-a născut acum 10 ani sau chiar 11, dintr-o căutare, o frustrare a noastră ca arhitecți. Ne-am dat seama că vorbim fără un public. Noi spunem ceva și oamenii înțeleg altceva. E o lipsa de cultură de arhitectură iar ideea unui mediu construit sustenabil nu există deloc. E firesc să te gândești de ce nu există. Pentru că nu ai avut de unde să înveți. Atunci ne-am gândit să facem niște cursuri pentru elevi care pot intra în școli ca opționale și să vedem dacă prind și au priză în mediul școlar și dacă putem să ne implicăm colegii în acest demers. Organizația a crescut rapid și din motivul că toată comunitatea noastră simțea această nevoie și, făcând facilă această implicare în comunitate prin școală, s-au adunat destul de mulți.

În plus, eram și părinți de copii destul de mici și atunci a fost mult mai simplu. Ne-am gândit că sistemul de învățământ e la fel cum era când mergeam noi la școală și ne-am gândit de ce să nu facem ceva nou, mai ales că arhitectura e o materie interdisciplinară, adică folosești noțiuni din toate zonele și le aplici pe ceva concret, dar la care trebuie să-ți pui mintea la contribuție și imaginația, și inventivitatea. Trebuie să fii foarte rapid și inovativ. Și asta le place copiilor. Pot să ducă la capăt un proiect, nu pentru că trebuie să învețe, ci pentru că trebuie să-l gândească.

Mina Sava și echipa de-a arhitectura

Care e schimbarea pe care ai provocat-o cu aceste proiecte?

Mina Sava: Nu știu să măsor precis. Un început de schimbare este că am reușit să strângem comunitatea arhitecților, oameni care vor să aducă schimbare, să se implice în educație. Asta cred că e un început.

Profesorii cu care am lucrat și ei zic că acum își aleg proiecte și activități care să le stimuleze creativitatea, care să îi pună în situații pe care nu le-au mai întâlnit, care să le provoace elevii și să-i scoată din rutină. Dar nu sunt mulți profesori. Să zic că sunt 1% din profesorii din România.

A treia schimbare care mi-aș dori să fie foarte reală, dar nu am cum să o măsor, este reacția părinților care ne spun ce le spun copiii lor și cum îi admonestează legat de calitatea mediului construit în care locuiesc.

De ce ai vrut să devii arhitect ?

Mina Sava: Cred că nu voiam altceva. Desenam foarte mult, construiam, îmi plăcea să stau sau să-mi petrec timpul în case frumoase, mai vechi, mai noi, dar interesante.

A venit firesc.

Când am dat eu examen, erau probe de matematică și desen. Pe vremea aceea, în clasa a X-a sau a XI-a, era o nebunie cu admiterea la Medicină sau Politehnică, iar părinții mi-au spus să aleg și eu facultatea. Eram foarte bună la matematică, desenam foarte bine și am zis că nu are rost să mă complic cu altceva. Ei au fost puțin derutați pentru că, pe vremea aceea, erau foarte puține locuri la admitere, dar cred că a fost o alegere bună. Nu mă vedeam învățând la nicio altă materie.

Părinții tăi ce profesii aveau ?

Mina Sava: Părinții mei erau ingineri chimiști.

Mina Sava și o parte din echipa de-a arhitectura, în timpul unui eveniment de educație de arhitectură și mediu construit, în Spania

Nu te-a tentat nicio clipă meseria lor ?

Mina Sava: Nici măcar o clipă. Mama a fost profesor de chimie. Dacă aș fi fost pusă să aleg acum, e posibil să fi oscilat, tot în zona creativă, între antreprenoriat creativ sau design de haine sau de produs. Nu aș fi mers în altă zonă.

De ce nu a fost o opțiune Facultatea de Arte…

Mina Sava: Nu mi se părea că desenez atât de strălucit ca să ajung la Arte și cred că era și ideea că trebuie să-ți imaginezi lucruri care să se întâmple. Că, de fapt, asta face arhitectul. Și cam toate meseriile creative, până la urmă. Noi lucrăm cu spațiile și cu materialele de construcție, alții lucrează cu alte elemente și atunci cred că asta m-a atras, de fapt. Arhitectura mi se pare singurul loc în care poți să transpui în real ceea ce gândești cu mintea ta. Probabil și un inginer ajunge tot pe aici dacă face proiectare.

Ce nu te-a ținut în facultate, în mediul universitar ?

Mina Sava: Nu mă simțeam genul care să stea prin facultate foarte mult. Am avut posibilitatea să rămân în mediul Universitar, dar mi s-a părut mult mai interesant să merg și să fac proiectare, adică să merg să practic ce am învățat.

Am lucrat cu o prietenă 5 ani, după facultate. Apoi am început să lucrez cu partenerul meu, ei având la vremea aceea o companie de publicitate și am zis să pun bazele departamentului de arhitectură. Și acum tot acolo lucrez. Se numește A STIL.

De-a Arhitectura a apărut mult mai târziu, când a apărut și povestea ”ce învață copiii noștri la școală”. Un fel de parenting trecut prin filtrul meseriei, care nu a mai fost numai parenting pentru copiii mei, ci ceva mai extins.

Spune-mi un proiect de care ești mândră !

Mina Sava: Întotdeauna ultimul finalizat, e o casă pe strada Paris. De câțiva ani ne-am apucat să lucrăm pe clădiri mai vechi sau destul de vechi, cu multe probleme. Și unul care a ieșit destul de bine e pe strada Paris. O completare a unei clădiri monument cu o anexă care nu prea avea multe șanse de supraviețuire, dar care a revenit la forma inițială și stă foarte bine acolo.

Care e provocarea într-un astfel de context ?

Mina Sava: Aici sunt foarte multe provocări. Probabil de aceea le-am și ales pentru că sunt genul de proiecte de care fug mulți arhitecți. Ai provocări legate atât de contextul urban și istoric al locației respective, până la cele legate de ce vrea proprietarul, care vrea ceva, de obicei contemporan și care să funcționeze contemporan. Dar nu vrei să arate ca o clădire nou-nouță și nici nu vrei să fie o pastișă. De aici începe povestea, plus birocrația avizărilor. Poate nu atât birocrația, ai cărei pași îi cunoști, ci timpul pe care ți-l mănâncă, pentru că sunt proiecte care se întind pe trei-patru ani din aceste motive și nu ai ce să faci.

Care rol îți e mai drag: cel de implicare în comunitate sau cel în care lucrezi tu cu calculatorul tău, cu proiectul tău ?

Mina Sava: Lucrez eu cu calculatorul meu, dar de fapt sunt într-un fel de environment unde sunt foarte mulți oameni fizic sau digital pe lângă mine. Deci nu e o muncă solitară în niciun caz, chiar încerc să-mi găsesc acele ore când să mă pot focusa pe un singur lucru. Culmea e că nu e o muncă solitară, ci e o muncă de echipă și de foarte multă comunicare și cu schimbări uneori rapide și neașteptate și la care trebuie să găsești răspuns destul de iute. Ambele îmi sunt dragi. Nu am o preferință anume.

Ce îți aduce fiecare ?

Mina Sava: Fiecare îmi aduce bucuria proiectului finalizat, fie el un proiect concret, fizic, fie el cu un grup de copii care au descoperit ceva sau au putut să facă ceva cu mintea sau cu mâinile lor, sau care vor să fie arhitecți sau dimpotrivă, vor să fie niște primari care știu ce să ceară cetățenilor.

Cum te-au schimbat copiii ?

Mina Sava: Nu știu exact. Copiii te schimbă, asta e clar, dar nu știu cu ce să mă compar. Copiii mei sunt destul de mari, dar nu mai știu cum eram înainte. Se spune că te fac mai responsabil. Cred că, de fapt, îți aduc o provocare în viață și tu trebuie să fii acolo pentru ei. Copiii e acel job 24 din 24 toată viața. Iar la școală, copiii pe care i-am întâlnit acolo, ai surpriza energiei pe care o emană grupul. Dacă ești prietenul lor, energia aia te ridică foarte sus, dacă nu, te termină. Probabil asta simt și profesorii. Un profesor care e îndrăgit, e tot timpul energic și pozitiv. Ceilalți nu. Energia unui colectiv de copii este foarte sinceră. E foarte reală. Ei nu disimulează, chiar dacă sunt adolescenți. O simți din prima.