Mirela Bucovicean, creatoarea Molecule F: „Când munceşti mult pentru ceea ce faci, când ştii că tot ceea ce ai este rezultatul muncii tale nu prea-ţi vine să fii arogant. Aroganţa vine dintr-o valorizare greşită a banilor câștigați ușor.”

A terminat 2 facultăţi – Relaţii Economice Internaţionale şi Drept, a lucrat în presă, a făcut marketing, publicitate, vânzări, a lucrat în imobiliare, a lansat Molecule F într-o perioadă în care puţini pariau pe designerii români, a pus pe picioare o şcoală pentru tinerii antreprenori din industria creativă. Şi cu toate astea, Mirela Bucovicean îşi face timp şi pentru pasiuni, fie că vorbim de echitaţie, raliuri sau sailing şi le duce mai departe de nivelul de simple pasiuni. Mirela este şi preşedintele comisiei de femei din cadrul Federaţiei Române de Automobilism Sportiv. Pare genul de femeie extrem de puternică, ce poate face faţă la orice. Şi nu spun că nu este, dar ca orice femeie puternică, şi ea are cel puţin o latură sensibilă. Iar Mirela Bucovicean nu se teme s-o arate atâta vreme cât eşti dispus să o descoperi.

Faci atât de multe lucruri încât e tare greu să te apuce omul de undeva. Aşa că am să încep întrebându-te de unde îţi vin toată această putere de muncă, dorinţa de a cunoaşte, de a face.

Dorinţa de a face cred că ţine mult şi de zona de educaţie pentru că maică-mea este în felul acesta. Ea a făcut tot timpul câte ceva, are super multă energie, mereu are câte o idee, mai întreprinde câte ceva. Şi când spun întreprinde nu e că întreprinde o oală de sarmale, ci o achiziţie, un nou mic business, o activitate care să ceară implicare şi cu un rezultat vizibil. Cu siguranţă tipul acesta de atitudine atât faţă de zona de business, cât şi în viaţa personală este venită de la maică-mea.

Partea de cunoaştere se pare că este în structura mea psihologică pentru că mereu am învăţat şi am vrut să învăţ şi mi se pare că mai am atât de mult de învăţat. Este ca acea teorie a cunoaşterii în care cu cât știi mai mult, cu atât îți dai seama că știi prea puțin.

Tot din acest motiv ai făcut atât de multe lucruri şi diferite în carieră?

Cred că lucrurile diferite vin mai degrabă din firea mea, intrand în categoria persoanelor cu carater proteic, adică persoane care pot performa în domenii extrem de diferite, fără niciun efort. Gătesc bine, dar pot face şi design, construcţii ori finanţe şi asta vine din construcţia mea ca individ. Și mai e ceva: ard repede etapele până în vârf și apoi intervine plictiseala, așa că îmi trebuie un nou challenge, un nou vârf pe care să-l cuceresc.

Ai fost de mică aşa, dornică să te bagi în multe lucruri şi să faci multe lucruri?

Da, fără dubiu. Una dintre poveştile preferate ale maică-mii este că pe la 3 ani mi-am tras un scaun lângă aragaz şi i-am spus că vreau eu să fac mămăligă.

Şi-ai făcut-o?

Se pare că da. Întotdeauna am făcut lucruri neașteptate. Am început să muncesc la 14 ani, într-un context social în care mai nimeni nu făcea asta, motivată fiind de maică-mea care mi-a spus: „Dragă, eşti sănătoasă, ai 2 mâini, 2 picioare, te ajută creierul. Poți să munceşti și să-ți câștigi singură existența.” Mi-a tăiat veniturile şi mi-a zis că sunt capabilă să fac singură lucrurile astea. Şi a avut dreptate pentru că am început motivată de încrederea pe care mi-a dat-o, să cred că le pot face pe toate – și școala și munca. Și am reușit: la 15 ani deja câştigam semnificativ mai bine decât profesorii mei de liceu.

Cu toate astea n-ai căpătat aroganţa banului câştigat devreme.

Cred că aroganţa este un lucru care m-a ocolit de-a lungul timpului şi sper să rămână în felul acesta. Când munceşti mult pentru ceea ce faci şi ce eşti, cum spun americanii, a self made person, când ştii că tot ceea ce ai este rezultatul muncii tale nu prea-ţi vine să fii arogant. Aroganţa vine dintr-o valorizare greşită a banilor câștigați ușor.

Pare că ai avut parte de o educaţie foarte bună şi nu mă refer la faptul că ai fost trimisă la studii. Din familie pare că ai primit nişte lecţii foarte bune.

Educaţia mea este solidă, fiind crescută de oameni care și-au demonstrat valoarea la rândul lor, părinți și bunici. Nimeni din familia mea nu a primit ceva de-a gata. Din partea mamei, chiar zilele trecute mă gândeam că ar trebui să îmi fac un arbore genealogic, pentru că am constatat că familia bunicului matern, ceva descendenţi greci, deţineau monopolul de comerţ pe zona Buzăului. Indiferent ce vindeai, făină sau un cal, tot comerţ era. Pe linia maternă a mamei, în familia ei au fost stomatologi – iar în vremurile războaielor era mare lucru să ai dreptul să lucrezi cu aur – și pictori. Din partea tatălui, bunicul patern era unul dintre cei mai mari comercianţi agricoli din vremea războiului, în zona Banatului. Am crescut având familia care îmi explica cât de important este să construieşti solid, să fii pe picioarele tale şi să nu uiţi să fii generos, să împarţi. Mama, la rândul ei, a fost șefa centrului de calcul IOR, am crescut între servere mari cât o cameră, iar tata, unul dintre cei mai buni avocați penaliști din țară, poate cel mai bun.

Am o poveste drăguţă pe care o ţin aşa, aproape de suflet, din partea bunicii paterne care avea casă cu grădină, animale şi diverse lucruri care trebuiau întreţinute. Şi aveau ceea ce se numea pe vremuri servitori. Sigur, sună urât cuvântul, acum le spunem administratori sau un ajutor, dar atunci se numeau servitori. Şi în fiecare duminică, fără excepţie, ne aşezam cu toţii la masă. Duminica era pentru găteli mari, pâine de casă, prăjituri făcute special pentru noi de doamnele unguroaice şi bunica îmi spunea că acum suntem cu toţii la masă, împreună cu familia extinsă. Familia includea şi servitorii. M-au crescut în spiritul respectului pentru oameni și muncă.

Cum sună acest lucru în vremurile în care nouă ni se cam urcă la cap independenţa şi democraţia.

Aceste concepte uneori par să fie înțelese într-o manieră greșită. Cred că li se întâmplă mai degrabă celor care n-au avut ocazia – nu că ar fi vina lor – pur şi simplu nu au avut ocazia să fie crescuţi într-un context sănătos. Eu am avut această şansă de a avea alături oameni de valoare şi, din nou, nu mi se cuvine. Pur şi simplu au stat stelele favorabil la naşterea mea. Meritul meu este că am vrut mereu să învăț și să fiu autentică valorilor cu care am fost educată.

La 14 ani ai luat contact cu primul tău business. Ce te-au învăţat anii aceia?

Că dacă fac lucrurile cu zâmbetul pe buze se întâmplă mai uşor. Că dacă crezi în tine că o să reuşeşti, chiar reuşeşti. M-au mai învăţat determinarea, să nu renunț când e greu și că independenţa financiară îţi dă o forţă fantastică, că a fi diferit nu este rău atâta timp cât faci bine, că poți fi un exemplu pentru ceilalţi, neavând la vremea respectivă niciun gând de a fi vreun role model pentru cineva şi nici acum nu am, de altfel, gândul ăsta. Pur şi simplu am considerat că e ceea ce trebuie să fac.

Între şcoală şi muncă nu mai părea să-ţi mai rămână timp şi de distracţiile adolescentine.

O, ce vorbeşti? M-am distrat mult de tot. Deşi am fost un copil foarte raţional, analitic, cuminte, responsabil, voi pune imediat după cuvântul responsabil chiulul masiv din timpul liceului la pizzeria de lângă liceu unde aveam discuţii intelectuale, cum altfel, cu colegii cu acelaşi apetit pentru cărţi și filosofie. Filosofam extraordinar de mult, alături de o votcă la pet.

Asta era! Mă panicasei cu atâta filosofie. Revenind, tu ai făcut 2 facultăţi. De ce? Nu-ţi ajungea una?

Există un motiv foarte bun şi foarte simpatic pentru cele 2. Mama mea este de formaţie economist, iar tatăl, avocat. Desigur, mama a avut mână mai forte şi a zis: „Dragă, te faci economist ca să ai o meserie.” Ceea ce am şi aplicat, căci toată generaţia mea cred că a făcut ceea ce ne-au zis părinţii. Tatăl meu a murit acum mulţi ani, în 2003, dar era unul dintre cei mai buni avocaţi penalişti din ţară. Toată lumea îi spunea maestre pentru că în avocatură se practică asta, în momentul în care eşti cu adevărat bun şi ai suficientă experienţă. Mergeam cu el la tribunal, mă vedeau colegii lui alături de el, noi semănând şi foarte bine fizic şi îi spuneau:

• Maestre, şi fiica, tot avocat, tot avocat?

Presiunea socială.

Exact! Şi tata, cu capul ușor plecat şi ochii în pământ, spunea:

• Nu, e economistă ca maică-sa.

M-am uitat la el într-o zi şi mi-am zis că taică-miu e prea supărat că nu sunt avocat, ca el. În consecinţă m-am apucat să învăţ pentru Facultatea de Drept în secret, nu a ştiut absolut nimeni, mai puțin prietena cu care învăţam. M-am dus, am dat examen, am intrat şi după ce am intrat m-am dus la taică-miu la Tribunal, l-am luat de mână şi i-am zis: „Haide, vino să-ţi arăt ceva!” Ţin minte ca şi cum ar fi fost ieri că era un panou cu toate numele scrise acolo şi i-am zis să citească de sus în jos. Tata era un tip foarte sensibil, dar în acelaşi timp, mucalit, prea puţin vorbăreţ, cu un simţ al umorului extrem de fin şi de rafinat. A stat, s-a uitat la lista aia, a ajuns la numele meu pe coloana de admiși, a dat din cap, avea lacrimi în ochi şi a zis: „Bine. Bravo! Acum, să mergem!” Atât a putut.

Dar lacrimile alea…

Da, n-aveam nevoie să-mi spună nimic. Expresia feţei lui, acea emoţie pe care am văzut-o pe faţa lui, acea oprire a bătăilor inimii, alea au făcut tot. Pentru aia făcusem tot. Pentru tata.

Ştiu că ai zis că nu vrei să fii role model pentru nimeni, dar prin lucrurile făcute cam asta faci.

Suntem definiți de ceea ce facem, iar eu am vrut să fac mult și bine. Desigur, nu există oameni care să nu fi făcut greşeli. Cu siguranţă eu le am pe ale mele şi nu cred că sunt puţine, dar din aceste greşeli am învăţat cine sunt, am învăţat ce îmi place şi ce nu-mi place, mi-am acceptat greşelile şi am mers mai departe. Și mai mult decât atât, am vorbit deschis și asumat despre greșelile mele, astfel încât cei ce au urechi să audă, să le evite.

Dacă tot ai vorbit de greşeli, e ceva ce ai schimba în viaţa ta?

Da. Dar înainte de asta aş vrea doar să-ţi spun că sunt recunoscătoare greşelilor mele pentru că fără ele şi fără experienţa acestor greşeli nu aş fi omul de acum. Iar în privinţa schimbărilor sunt 2 greşeli majore pe care mi-ar fi plăcut să nu le fi făcut.

Una a fost frica de eşec. Frica de eşec care m-a urmărit până pe la 33 de ani, când am simţit că în sfârşit încep să mi se sedimenteze lucrurile în cap. Abia la 33 de ani am simţit că încep să înţeleg cam ce am de făcut în viaţa asta. Poate părea foarte târziu, dar ăsta e adevărul meu. Asta ar fi prima greşeală pentru că am amânat să fac foarte multe lucruri în viaţă de frica de a nu eşua. M-am străduit toată viaţa să fiu un copil bun, care a încercat prin toate lucrurile pe care le făcea să demonstreze că e suficient de bun pentru a fi iubit. Mi-a fost frică să greşesc până când mi-am dat seama că nu are ce să se întâmple chiar așa rău. Am demonstrat suficient până acum că sunt un om de încredere, valoros, un prieten bun, un om stabil, responsabil şi că dacă o să greşesc acum, ce-o să fie? Şi de atunci cumva m-am setat mental şi nu mi-a mai fost frică de eşec. Aia e, greșesc. O să o iau de la capăt că nu o să mor dintr-o greşeală. Un eșec nu este ceva care mă poate defini pe mine ca om, ci este doar o experienţă de viaţă.

A fost vreun moment anume care te-a adus în punctul ăsta?

Da. Şi întâmplător este momentul în care am dat drumul la Molecule F. Mă tot codeam, tot încercam, voiam să fie perfect. Şi am avut 2 oameni care-mi ştiau povestea şi care mi-au zis ceva de genul: „Dar dă drumul odată! Nu o să se întâmple nimic. Dă drumul!” Şi-am zis: „OK. Asta este!”

A doua greşeală de care spuneam este că am stat prea mult în anumite situaţii încercând să le repar, încercând să le fac să meargă şi am pierdut timp. Ar fi trebuit să fiu mult mai pragmatică, să fac o analiză la rece, să am puterea de a trage linie înainte de a fi pierdut timp, energie și bani.

Vorbim de business, carieră sau viaţă personală?

Tot. Tot. Pentru că şi în business suntem exact cum suntem şi în viaţa personală. Nu cred că cineva poate să fie în viaţa personală o bomboană, o dulceaţă şi în business să fie o persoană abuzivă, lipsită de empatie, de viziune. Ceea ce facem, facem după chipul şi asemănarea noastră ca oameni şi asta cred că se vede. De exemplu toate business-urile mele sunt legate de frumos, vizual, educaţie, viitor. Nu am nimic făcut pe termen scurt.

Asta le zic şi cursanţilor mei de la BICI (n.r.: Business Institute for Creative Industries), că mai ales business-urile mici sunt făcute după chipul şi asemănarea iniţiatorilor.

Ai făcut atât de multe lucruri, a trecut atât de multă vreme şi presa încă mai vorbeşte despre tine ca fosta iubită a lui Andi Moisescu. Ce simţi când vezi sau auzi asta?

Citesc aceste articole ca și cum ar fi vorba despre altcineva, nu mă deranjează cum nici nu mă mai amuză, deși sunt oarecum flatante la adresa mea (n.r.: râde). Oamenii mă cunosc pentru activitatea mea profesională, nu pentru expunerea vieții personale. Aceste articole n-au legătura cu mine, ci cu faima lui Andi și interesul publicului pentru el.  

De afară pare că trăieşti totul în ritm foarte rapid…

Păi, chiar trăiesc în ritm rapid.

Şi atunci cum ai ajuns şi la raliuri? Nu aveai parte de destulă viteză?

Raliurile au venit într-un context neașteptat pentru mine. Prietenul meu de atunci era pasionat și implicat în raliuri. Cred că m-a văzut curioasă ori pasionată sau pur și simplu a simţit că am potenţial şi mi-a propus să merg la raliuri. Am început cu cele de regularitate, după care am trecut la cele de viteză.

A fost o surpriză atât pentru mine, cât și pentru el pentru că niciunul dintre noi nu se aștepta să-mi placă chiar atât de mult.

Te-am văzut acum câţiva ani la un raliu, prin Ardeal. Mă uitam la tine şi parcă nu-mi venea să cred că poţi fi parte din peisaj. Nu aveam idei preconcepute, dar…

Da, sunt niște tipare. Te uiți la o mână de om – eu sunt minionă, am 1,66, cântăresc 52 de kile, mă ocup cu moda și pilotez o mașină care este o brută, deși eu o alint „balerina”. Mașinile pe care le pilotez nu au nimic în comun cu comfortul mașinilor moderne. Pur și simplu mă urc într-o carcasă de metal cu un motor pe ea, greu de pilotat și stăpânit. Cei care știu câte ceva despre mașini cunosc cam cât de greu este să ții pe drum o mașină ca Ford Escort MK2 din 1978.

Ce simţi când eşti în cursă?

Libertate. Libertate și fericire. Mă simt favorizată de soartă pentru că am avut această șansă extraordinară în viață, să am tipul acesta de experiență.

Și la sailing ce-ai mai căutat?

Acum foarte mulți ani am fost cu barca pe Dunăre și m-am simțit foarte bine, aproape de natură, fără niciun fel de constrângeri, fără presiuni sociale. Și de atunci am tot experimentat local și internațional, cu skipper, bineînțeles. Mi-am dat seama că pun prea multe întrebări, că îmi doresc o altfel de aventură, că îmi place, că e momentul să cuceresc un nou vârf. Pentru mine nu este suficient să mă duc de plăcere, trebuie să și înțeleg ce este în spate. Cred că psihologii m-ar băga în categoria achiever-ilor, cei care fac foarte multe lucruri și foarte diferite. Nu voi merge în competiții sau cel puțin în acest moment nu anticipez asta pentru următorii 2 ani. Cred că dincolo de pasiune, e și o chestiune de control sau poate de putere.

Cam în tot ce faci pare că simţi nevoia să deţii tu controlul, să ştii exact cu ce se mănâncă.

Da, mi se mai zice că sunt control freak. Mie mi se pare că m-am relaxat mult în ultimii ani şi că am învăţat să deleg pentru că ce se întâmplă cu antreprenorii, mai ales de business-uri mici şi la început de drum, este că vor să ştie tot, să deţină controlul, că nimeni nu poate să facă la fel de bine ca ei. Ceea ce, de cele mai multe ori, este adevărat, numai că şi noi avem tot 24 de ore pe zi ca toţi oamenii şi nu avem cum să le facem pe toate. Iar pentru un antreprenor este un exerciţiu de voinţă şi de educare antreprenorială să înţelegem că mai binele este duşmanul binelui şi că nu putem să facem toate lucrurile singuri. Aici intrăm într-o altă discuţie, cea în care un business este atât de bun pe cât îi este echipa.

Şi echipa nu doar ţi-o alegi, ci ţi-o şi pregăteşti.

O formezi, da. Oamenii cu care eu lucrez au ales să stea alaturi de mine mulți ani. Mă consider norocoasă. O am pe Cerina Raţiu care este mâna mea dreaptă şi care îmi este alături de 10 ani de zile.

Pe care am văzut că o numeşti jumătatea ta.

Da, aşa este. Suntem foarte diferite, însă ne completăm perfect. Nici măcar nu trebuie să-i zic ceva, mă vede dintr-o privire, dintr-o expresie, mă simte. Facem o echipă foarte bună. Desigur că sunt şi ceilalţi colegi care sunt şi ei de mult timp. E Sergiu care e cu noi de 6 ani. Oamenii care vin să lucreze la noi de obicei stau mult. Și chiar dacă nu rămân, avem o vorbă: „Once a Molecule, always a Molecule”.

De ce crezi că stau?

Și eu am avut această curiozitate și i-am întrebat. Mi-au spus că le place ceea ce fac, că le place vibe-ul, că le place încrederea pe care le-o acord. E drept, eu când angajez un om sau când aleg un om pentru echipă îl întreb ce-şi doreşte el să facă, nu ce am eu nevoie, la ce crede el că este mai bun şi atunci, pentru că într-un business ai mereu nevoie de noi extensii, creezi o extensie care să se potrivească omului respectiv. Dacă omul este bun, îl iau.

Ce-ţi lipseşte?

Acum?

Acum, da.

Acum mă întristează că nu am libertatea de a călători pentru că sunt într-o perioadă în care business-ul este foarte slow şi la noi, ca la mulţi alţii. Este exact perioada în care aş fi avut timp să călătoresc fără să mă simt vinovată că nu acord atenţia necesară business-ului şi uite că nu pot călători.

Te simţi vinovată atunci când pleci?

Da, de cele mai multe ori. Obișnuiam să călătoresc foarte mult, atât în scop profesional, cât și personal. În ultimii 2 ani am plecat aproape în fiecare lună într-o altă destinaţie, într-o altă ţară, cu o altă treabă şi la asta, dacă mai adaugi şi raliurile, mai ajungeam la birou maximum 10 zile pe lună. Vina exista, însă nu bătea pasiunea pentru călătorii. Și cum am spus, am o echipă pe care mă pot baza.

Asta deşi eşti „şefa”, ca să zic aşa.

Ştii cum e cu şefia asta la noi? Eu zic mereu că ei sunt şefii mei şi când mă duc la birou primul lucru de business pe care îi întreb este: „Ce-mi daţi să lucrez? Eu ce am de făcut?”

E o mentalitate complet neobişnuită pentru ţara asta.

Da, recunosc, dar noi nu avem ierarhie. La noi fiecare individ este educat în cadrul companiei pentru intraprenoriat, un curent care abia acum începe să vină şi în România. Noi îl practicăm de 10 ani de zile şi asta înseamnă că fiecare este şeful departamentului lui. Nu există o scară în care X este şeful lui Y, ci fiecare este responsabil de activitatea lui. Dacă activitatea aia nu merge bine este direct responsabil.

Ai învăţat de undeva lucrurile astea sau vin tot din educaţia primită de-a lungul anilor?

Le-am făcut instinctiv pentru că eu cred că nativ sunt un formator de oameni. Am constatat asta şi în urma cursurilor pe care le susţin. Predau de aproape 6 ani şi feedback-ul pe care l-am avut de la cursanţii mei a fost exact acela că am puterea să îi fac să își dorească să se schimbe, să-și dorească mai mult. Pe unii i-am schimbat şi profesional, dar la unii am avut ecou la nivel mental şi emoţional. După atâţia ani încă primesc mesaje în care spun: „Mirela, încă mă gândesc la tine, cum mi-ai spus că pot să fac, că mai prind un pic de curaj, de aripi şi mă auto-motivez şi-ţi mulţumesc pentru lucrurile astea.”

Chiar azi, mai exact acum o oră, am primit de la o tipă care ne-a fost colegă un mesaj: „Mă uitam cu admiraţie la tine şi-mi spuneam că într-o zi vreau să ajung ca Mirela. Am urmărit îndeaproape cum comunici anumite lucruri şi care este tipul tău de leadership, am fost atentă până la cele mai mici detalii, de la stil la felul în care-ţi conduci business-ul. Mi se părea fascinant cât de multe lucruri ştii şi asta m-a impulsionat să ţintesc tot mai sus. Am fost admisă azi la University of Arts London, o facultate de top din UK şi sunt extrem de fericită. Voi face advertising.”

Ce simţi când primeşti mesajele astea?

Mă emoţionez, mi se face pielea găină şi mă gândesc că ceva bun în viaţa asta am făcut şi că am lăsat o urmă bună în vieţile unor oameni.

Este prima dată pe parcursul acestui interviu când am simţit că ţi s-a înmuiat vocea.

Sunt un om cu emoții puternice, deși de cele mai multe ori nu se vede. Cine mă cunoaște cu adevărat știe acest lucru.

Şi noi, care ne-am obişnuit că oamenii puternici nu-şi arată sentimentele.

Vai, plâng ca ultima gâscă, dar în intimitate. Şi generaţia mea şi generaţia părinţilor noştri cred că am fost crescuţi să fim duri, să nu ne arătăm sentimentele, să nu spunem te iubesc, să avem o manifestare a aprecierii limitată şi nu ştiu dacă este bine sau rău, dar ăsta este rezultatul. Sunt o tipă extrem de emotivă, extrem de timidă şi de sensibilă şi singura manieră prin care am reuşit să răzbat a fost construindu-mi tot soiul de platoşe de femeie puternică care nu ştiu dacă aparţin în totalitate ADN-ului meu, dar a fost maniera mea de a face faţă şi lucrurilor mai puţin plăcute sau mai dure din viaţa mea.

Ai curaj să dai platoşele astea jos când ajungi acasă, în faţa unui bărbat?

Foarte greu, foarte foarte greu.

Şi dacă tot am ajuns la capitolul ăsta: cum stai cu iubirea?

Nici nu ştiu ce să zic. Cred că iubirea este o şansă care ne este dată şi ţine de noi să ştim să o acceptăm, să o îmbrăţişăm şi să ne deschidem sufletul riscând să suferim, dar beneficiul de a trăi la intensitate maximă sau cât mai mare este net superior unei eventuale suferinţe.

Crezi că generaţia noastră s-a ancorat prea tare în ideea de iubire până la adânci bătrâneţi şi a uitat să se mai bucure de iubire, cât ţine ea?

Cred că suntem tributarii tiparelor sociale şi asta vine ca un deserviciu adus nouă înşine, autenticităţii sufletului şi este ca şi cum am ignora cine suntem, în fiecare moment. E ca atunci când uneori cumperi bilet la film, te duci, începe, dar pe la jumătate îţi dai seama că nu-ţi prea place şi stai totuşi până la final pentru că ai cumpărat biletul. Este o greşeală pe care o facem ca societate aproape într-o manieră lipsită de respect pentru viaţa noastră.

Visezi la rochia albă de mireasă?

Şi aici sunt o excepţie pentru că nu am avut niciodată această agendă cum că trebuie să am copil până la 30 de ani, să fiu măritată, să bifez nişte lucruri, dar asta nu înseamnă că nu mi-am dorit sau că nu îmi doresc. S-a întâmplat că nu s-a întâmplat până acum. Nu ştiu dacă să o tratez ca pe un eşec sau ca pe o şansă de a avea mai multă experienţă de viaţă şi de a învăţa de la mai mulţi oameni.

Fiecare e cu viaţa lui şi poate o dovadă de curaj ar fi să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne acceptăm, să încercăm să ne iubim şi să ne iertăm pentru că nu ştiu dacă noi, ca oameni ştim să facem lucrul acesta şi să fim corecţi faţă de noi înşine.