Mirela Retegan și nesfârșitele zbateri ale părintelui cu un copil adult

Pe Mirela Retegan o știm cu toții prea bine, de la Gașca Zurli, din campaniile de implicare în destinul femeilor abuzate ori din cele dedicate controlului greutății.

În urmă cu mai puțin de o lună, fiica ei, Maya, a împlinit 18 ani, prilej să scormonim în sufletul Mirelei pentru a afla exact ce o înspăimântă și ce îi dă încredere acum, când are un copil adult.

Mirela poartă pe mâna stângă un tatuaj special, x 24 m la pătrat, o formulă pe care a inventat-o chiar Maya și este legată de ziua lor de naștere, 24 – Mirela în iulie, iar Maya în mai, și de inițiala amândurora, M. Și-au făcut tatuajul în ziua în care Maya a rămas la Londra. „Vrea ca pe mâna dreaptă să inventeze o formulă cu copilul ei și să facă același tatuaj atunci când va veni momentul”, povestește Mirela.

Pe Maya este posibil să o vedeți la Zurlandia, peste mai puțin de două săptămâni, în 15 și 16 iunie, la Palatul Stirbey din Buftea, adică în acel loc unde Mirela Retegan a creat un festival în care părinții și copiii să-și recompună magia din relațiile lor într-un spațiu gândit pentru distracție.

Cum se simte momentul în care copilul tău devine adult?

Am sentimentul că vârsta asta mă obligă să îi recunosc maturitatea, majoratul, să admit în sinea mea că are dreptul să ia decizii asupra ei. Și chiar poate să se urce în avion când vrea, să vină și să plece când vrea ea. Până acum nu putea face toate astea fără mine, din simplul motiv că avea nevoie de semnătura mea.Un minor nu poate să se urce în avion când vrea el fără ca mama să îl predea la aeroport.

Ea mi-a zis că regretă dintr-un singur motiv că nu va mai zbura cu avioane de linie, ci cu low cost. (râde) Până acum eram obligată să o trimit doar în curse care au însoțitor. Iar Maya, care este foarte pragmatică, știe că mama ei nu va mai arunca banii pe bilete scumpe, ci va zbura cu low cost.

Te lasă inima să faci asta?

Vreau să câștige ce primește și vreau să facă diferențele. Sigur, nu-mi fac griji, că Maya știe să facă diferențele astea, se uită bine când plătește nota, știe că tot ce cheltuim sunt bani munciți, că în jurul nostru sunt o grămadă de oameni care nu își permit lucruri și nu aruncăm banii în stânga și-n dreapta.

Și, dacă ne întoarcem la ce simți tu din postura mamei al cărei copil a „zburat din cuib”, ce îmi spui?

Eu învăț să trăiesc cu asta. Învăț să strâng din dinți, să mi înghit întrebările, fiindcă și acum le am și este un exercițiu bun pentru mine. De curând, într-o seară, s-a dus cu niște prieteni, iar eu, pe la 12.00 noaptea, am întrebat-o: „la ce oră ajungi acasă?”, iar ea a răspuns: „mai stau”. M-am uitat la telefon și mi-am dat seama că nu se poate să continuăm acea conversație. L-am pus deoparte și m-am uitat la un serial.

Nu există nicio rețetă care să te pregătească pentru asta.

Mi se pare totuși greu de gestionat momentul acesta, în sensul că te trezești în situația că ea nu este mai matură ca luna trecută, când nu avea încă 18 ani, pericolele sunt exact aceleași și nu știi ce să faci: o mai ții, să o protejezi, sau îi dai drumul?

Oricum nu o pot ține. Dacă aș încerca asta ar însemna să o forțez.

Un părinte ajuns în situația de a avea un copil major, care poate oricând să își manifeste drepturile pe care i le dă statutul de major, trebuie să învețe să fie extrem de diplomat, de alunecos, să știi cum să faci să vină la tine și să stea lângă tine, fără să simtă că o ții.

De pildă, îți dau un exemplu legat de școala Mayei. Ea face școala la Londra, eu nu mai pot să o controlez. Habar nu am ce materii face, cum se descurcă la ele, ce învață, ce rămâne din ce învață, cum iese la examene, cum este evaluată și care sunt condițiile pentru a trece mai departe. Nu știu nimic din toate aceste lucruri.

Pur și simplu am senzația că joc ruleta rusească și sper la fiecare mișcare că glonțul nu este pe țeavă. Sigur că e greu, dar asta este realitatea pe care noi o trăim și trebuie să înțelegem că nimic din ce știm că înseamnă controlul copilului nostru nu se mai potrivește acestor zile.

Tu când ai învățat lecția asta și care au fost șocurile care au urmat acestor lecții?

Primul șoc a venit în clasa a VIII-a, când ea decis că va urma școala Cambridge și, de la comentariile învățate pentru romanul Baltagul, a trecut la matematică în engleză. Dar, când venea de la școală, eu tot o întrebam: ce ai de învățat pentru mâine. Iar ea îmi zicea și dreptate avea: „,mama, mă întrebi degeaba, oricum nu știi.” Dar eu insistam și îi ceream caietele. Atunci am realizat că nu știu nici engleză, nici matematică.

Eram pur și simplu legată la ochi, mă jucam cu copil baba-oarba, având în continuare senzația că eu sunt șeful în această relație, dar de fapt eu nu eram șeful, ci baba-oarba.

Am avut o discuție cu tatăl ei, care este la Londra, cu ea și, despre care speram că înțelege: „ce învață, ce face? ” Și el, cu un calm inimaginabil, a zis: „Mirela, am dat-o la una dintre cele mai bune școli din Europa, DLD College este un colegiu în top 5 pe continent. Hai să credem că profesorii de acolo au niște metode care să îi facă să învețe cu niște metode conform zilelor noastre”.

Eu cred că ei nu mai trebuie să învețe carte, ci să învețe cum să trăiască. Iar școlile foarte bune asta fac: îi învață cum să se orienteze, cum să facă alegeri, cum să simtă curentul, încotro sunt înclinațiile lor. Eu primesc de la școală și emailuri în care mi se spune că Maya a fost chemată în camera de detenție pentru că are nu știu câte întârzieri și, după 5 minute, primesc nu știu câte mailuri în care primesc felicitări pentru că fiica mea este extraordinară la media, unde a făcut un eseu senzațional. Deci, sunt într-un montagne russe, la o intensitate fantastică legătura cu viața și cu școala ei. Mi-a trimis într-o zi, la 6.00 dimineața, o poză cu răsăritul. M-a apucat durerea de stomac. „Ce faci, te-ai trezit așa devreme?”, am îndrăznit eu să întreb. „Nu, mama, am stat cu colegele mele (locuiește la internat), toată noaptea. Acum mergem să bem o cafea în Hyde ParK”. Mi s-au tăiat genunchii. (râde)

Mărturisesc, eu am o spaimă față de momentul în care copilul, ajuns adolescent, se va răzvrăti împotriva mea. Tu ai avut un astfel de moment și dacă da, cum l-ai rezolvat?

Maya este dintr-un aluat foarte bun. Mi-a ținut piept, dar nu m-a înfruntat într-un fel care să mă pună la zid niciodată. Și o întrebam de ce nu vorbește, de ce nu îmi spune ce crede, ce gândește. Iar ea, cu o înțelepciune nemărginită, îmi spunea: „nu vreau să zic nimic din ce aș putea regreta ulterior”. Iar eu spuneam lucruri pe care le regretam în secunda doi, pentru că nu mă puteam abține.

Eu am avut lupta mea cu mine, nu cu ea, cu perioada de adolescență. Iar ea a asistat și vedea cum mă frământ și mă întorc pe toate fețele, dorindu-mi să iau cele mai bune decizii pentru ea, fiindcă, de fapt, de aici vine cea mai mare frică, din teama că nu vom alege corect pentru ei, atâta timp cât depinde de noi.

În momentul în care ea se îndoia de alegerile mele și nu aveam alte variante, discutam cu ea: „uite, până la majorat, eu sunt responsabilă de deciziile pe care tu le iei. Aș putea să fiu responsabilă și după aceea, dar asta este opțional. Până atunci însă eu chiar răspund pentru ele. Și nu al vrea ca la 25 de ani tu să vii și să-mi zici: „mama, eram un copil. Tu trebuia să decizi pentru mine. De ce nu ai făcut-o?” Îi spuneam asta și înțelegea.

Vârsta asta a pre-maturității vine cu tot felul de tentații: fumat, droguri și așa mai departe. Tu cum gestionezi spaima asta comună tuturor părinților?

Anul trecut, de Crăciun, i-am făcut cadou Mayei o lanternă. S-a uitat puțin surprinsă la mine. I-am zis: „Mama, eu am găsit în toate hainele tale groase brichete. Și cred că tu ieși afară și te temi de întuneric. Și nu aș vrea să te arzi la degețele, așa încât ți-am cumpărat o lanternă” Asta a fost singura noastră discuție despre fumat. A luat lanterna cadou de Crăciun, nu a fumat niciodată în fața mea, iar eu, în continuare, „nu știu” dacă ea fumează.

Și tu cum accepți asta, știind cât de nesănătos este?

Eu am fumat 20 de ani. Iar ea trebuie să își încerce propriile tentații, trebuie să își trăiască viața.

Și dacă trece la iarbă?

Eu sper să nu se întâmple asta pentru că, din fericire, Maya trăiește niște experiențe la Londra care mă ajută să mă liniștesc cumva cu acest gând. De pildă, la școală sunt testați spontan: îi ia de pe hol și le face testul de urină. Iar Maya a văzut cum un coleg a fost obligat să părăsească definitiv școala.

M-a sunat plângând și mi-a zis: „mama, i-au dat termen ca într-o oră jumătate să părăsească școala.” Și eu i-am zis: „vezi cum poți pierde într-o secundă lucruri foarte importante, pentru care ai muncit o viață. Doar pentru că faci ceva ilegal. Hai să nu facem nimic din ce e ilegal. Dacă eu nu mă urc la volan niciodată după ce am băut o gură de alcool, dar niciodată, ar fi bine să nu facem lucruri care pot să ne coste viața, libertatea și viitorul.”

Ea  a crescut cu această idee: „niciodată nu îți pune în pericol viața”. Și, de la lecția cu aragazul deschis până la a cădea de la înălțime sau riscul de înec, a primit toate exemplele necesare să înțeleagă cum poți să-ți pierzi viața sau poți afecta viața celor din jurul tău. Sigur că acum vine rândul celorlalte pericole, pe care le discutăm tot timpul.

Nu i-am interzis niciodată nimic, dar vorbesc cu ea despre toate pericolele care există. Îi spun tot timpul: „eu o să te iubesc toată viața, indiferent de greșelile pe care le vei face. Eu cred că mama, chiar dacă copilul ei este un criminal, trebuie să meargă cu chiftele la pușcărie. Iar eu aș fi acea mamă care ar face tot ce ține de ea, până la sfârșitul vieții ei și dincolo de ea, indiferent de greșelile pe care copilul ei le face. „Dar aș vrea să nu-ți ratezi viața”, i-am zis. „Mergi și descoperă din lumea asta tot ce vrei și trăiește! Dar nu-ți pierde viața și libertatea.” Și cred că undeva acolo este un buton care se aprinde, sensibil la aceste cuvinte. Pentru că mă uit la ea și realizez că este un copil extrem de responsabil.

Sigur, am trăit și perioada în care îmi zicea: „acum o să-mi spui o predică sau o metaforă.”

Narcisa Suciu, când fetele noastre erau foarte mici, mi-a zis: „tu, când vorbești cu fiică-ta, parcă îi faci zestre cu fiecare cuvânt pe care îl spui” Și eu nu am realizat de fapt ce bine a zis Narcisa.

Cum ați gestionat voi problema banilor?

Eu nu am pus niciodată preț pe bani, nici când i-am avut, nici când nu i-am avut. Banii sunt doar un mijloc prin care noi obținem ce ne dorim. A înțeles și Maya acest lucru tocmai pentru că m-a văzut pe mine cum acționez. „Avem nevoie de asta, ne dorim într-adevăr acest lucru? Dacă ai argumente suficiente, eu pot să-ți cumpăr și luna de pe cer, chiar dacă asta înseamnă să mă vând pe mine. Dar te rog să te gândești când îmi ceri ceva dacă îl vrei cu adevărat sau este doar un moft. Vrei să faci parte din marea masă care colecționează obiecte sau vrei să ai niște lucruri pe care ți le dorești și care te fac să te simți bine.

Acum își dorește să o angajez, dar nu pentru salariu. Și o iubesc de nu mai pot pentru asta. A negociat la sânge responsabilitățile și clauzele contractuale. Mie mi-a fost jenă în discuțiile cu angajatorii mei să le cer pe toate de la început, să le scriu cu liniuță de la capăt și să le negociez la sânge. Poate și pentru că noi, cei din generația asta, a trebuit să le facem pe toate. Noi venim dintr-o lume în care ne-am învățat singure ceea ce facem, le-am făcut intuitiv, instinctiv.

Este pasionată de fotografie, iar la Londra studiază media, teatru și literatură engleză. Acum a primit de la tatăl ei un aparat foto, iar eu vreau să îi dau peste vară să lucreze la promovarea noastră: primește conturile de instagram ale personajelor, va face fotografii în deplasările noastre, le va posta, se va ocupa de tot ce ține de imaginea personajelor noastre.

Cât de complicată a fost pentru Maya mutarea la Londra?

Mai complicată decât am crezut. Bănuiam că va fi simplu. I-a fost foarte dor de casă, era pentru prima dată singură cu totul și cu totul. Locuiește în internat, iar acolo regulile sunt foarte stricte: dacă la ora 8.00 dimineața nu apeși butonul că te-ai trezit și ești activ, ești considerat absent. Nu știu câte penalizări de acest gen te duc la camera de detenție, iar la un număr anume de detenții ești exmatriculat. Sunt niște reguli foarte clare.

Dacă nu ai ajuns la timp, pe parcursul întregii zile, din oră în oră ești obligat să pontezi. Acești oameni te fac să înțelegi importanța unor lucruri într-un mod pe care nu îl simți ca pe o pedeapsă, ci ca pe o obligație în plus.

A trebuit să învețe singură să își predea hainele la spălătorie, să țină camera în ordine pentru că au control, este ca la internatul pe care l-am trăit eu în 1986 și mi se păreau niște reguli de comuniști nenorociți. (râde)

Ce va face mai departe?

Cred că vrea teatru, dar ea este suveran pe deciziile ei. Am încredere că va face cele mai bune alegeri pentru ce îi trebuie. În același timp eu am făcut niște greșeli foarte mari la vârsta ei, cu toate astea am reușit să mă echilibrez.

La 19 ani eu am fugit de acasă cu primul bărbat din viața mea, am învățat să fac zacuscă și eram convinsă că acesta va fi viitorul meu. M-am transformat într-o nevastă care trei ani de zile doar așa a făcut, spre disperarea părinților meu care vedeau visele lor de împlinire prin mine ucise de „nevasta” în care mă transformasem.

După 3 ani mi-am revenit. Deraiasem de la drumul meu, dar m-am întors singură și m-am așezat din nou pe calea ferată și mi-am dus locomotiva mai departe.

Am încredere că am pus în Maya suficient de multe valori ca, oricât de mult va deraia, să se întoarcă la calea ei. mie îmi place să cred că atunci când ți-ai găsit calea nu te mai rătăcești. Mai intri pe câte o stradă lăturalnică, dar nu te mai rătăcești. Îmi doresc pentru ea să își găsească, așa cum și eu am făcut-o, pe care să îl facă până moare.

Mare încredere ai pus în ea. Ai avut și tu cu mama ta o relație la fel de apropiată și de încredere?

Nu. Eu am avut cu tata genul ăsta de relație pe care o am cu Maya. Și cu bunica din partea tatălui.

Mama abia acum începe să se deschidă, își dă voie să simtă. Credea că grija pe care ne-o poartă și soluțiile pe care le are sunt suficiente. Nu a știut să fie caldă, nu a știut să mă facă să mă simt în siguranță lângă ea.

În ziua în care am fugit de acasă tata a venit la mine, mi-a adus slănină, brânză și bani și mi-a zis că nu se bucura deloc pentru ce făcusem, dar știam că el este acolo pentru mine când voi avea nevoie. Mama nu a vorbit trei luni cu mine pentru că am făcut-o de râs, am făcut ceva împotriva voinței ei, era despre ea, nu era despre mine.

Foarte târziu, când am crescut mare, am obligat-o pe mama să renunțe la toate aceste prejudecăți și să mă respecte pentru deciziile pe care le-am luat. Acum este foarte mândră de mine și are lacrimi în ochi de fiecare dată când vorbește despre mine. Dar eu luptat împotriva ei să rămân independentă, să pot alege pentru mine ce mi-am dorit. Cu tata am avut o relație specială și am rezonat într-un fel în care el, chiar dacă nu înțelegea nimic din ce făceam eu, se bucura pentru mine.

Ce simți că i-ai lăsat „moștenire” Mayei?

Am lăsat niște valori foarte importante: grija pentru oamenii din jurul nostru, o văd preocupată de oamenii care au nevoie de o mână întinsă. Eu am preluat-o de la tata și am simțit nevoia să o dau mai departe: „uită-te în jurul tău pentru că întotdeauna vei găsi niște oameni care au nevoie de tine. Iar dacă poți, întinde-le o mână de ajutor fără să îi judeci, condamni ori să aștepți ceva de la ei.”, i-am spus.

Au întrebat-o colegii ce îi spun eu la plecare, pe aeroport, de fiecare dată. Și le-a zis: „să mă rog și să mă bucur!” Așa este, asta îi spun de fiecare dată pentru că sunt lucrurile la care țin. Dacă îți e greu, roagă-te. Este cel mai simplu mod de a-ți face bine.